Preot IOSIF TRIFA, Biblia – Cartea Vieţii
„Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.“ (Matei 4, 4)
Această asemănare ne-a lăsat-o Însuşi Mântuitorul, când diavolul I-a oferit pâinea în pustie, cu gând de ispită. Mântuitorul a respins această ispită prin cuvintele: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt ce iese din gura lui Dumnezeu“ (Matei 4, 4).
Iar acest cuvânt care iese – şi a ieşit – din gura lui Dumnezeu se află în Biblie. Mântuitorul recomandă, aşadar, Biblia ca pe o pâine, ca pe o hrană cerească. Biblia nu e numai o carte de învăţături bune şi folositoare, nu e numai o carte de sfaturi morale. Dacă ea ar fi numai atât, apoi ar fi trecut de mult şi ea la vechituri; la cărţile pe care vremea le-a dat la o parte, oricât de frumoase învăţături şi sfaturi morale cuprindeau. O, nu! Biblia e ceva mai mult. În ea este o hrană ce vine de Sus, din cer. Ea este o „pâine“ ce vine de Sus, din cer. Ea este o „mană“ căzută de Sus, din cer. Şi, ca atare, Biblia nu trebuie numai citită, ca orice altă carte, ci ea trebuie mâncată. Cum spune proorocul Ieremia: „Când am aflat cuvintele Tale, le-am mâncat“ (Ieremia 15, 16). „Şi m-am dus spre înger, zicându-i să-mi dea Cartea. Şi el mi-a zis: Ia-o şi o mănâncă!“ (Apoc. 10, 9).
O, ce hrană minunată este Cuvântul lui Dum-nezeu, Biblia! Toţi câţi au aflat această hrană, toţi câţi mănâncă din această „pâine“ mărturisesc într-un glas că ei n-ar mai putea trăi fără această mâncare cerească.
Iar la o astfel de minunată hrană poate ajunge oricine. Când sărăcimea trece pe străzile oraşelor mari, îi lasă gura apă după atâtea bunătăţi scumpe de mâncăruri şi băuturi ce se văd prin ferestrele marilor prăvălii. Şi suspină că nu poate ajunge la ele.
Dar cu mâncărurile cele duhovniceşti Dumnezeu a rânduit altcum. Ele stau la îndemâna tuturor. Biblia – spunea un Sfânt Părinte – este o cămară cerească plină de cele mai scumpe mâncăruri duhovniceşti. Iar această cămară este deschisă tuturor, în toată vremea. Din ea pot gusta toţi, pot mânca toţi. Din ea poate mânca oricine, până se satură, căci aici nu se vinde cu kilogramul.
Biblia este o hrană minunată. Pe toţi cei ce se hrănesc cu această mâncare îi vezi cu ochii cum „cresc“ şi se întăresc. Ce bucurie e să vezi cum cresc duhovniceşte cei ce se hrănesc cu Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu!
Biblia este un hambar cu grâu ceresc; un grâu care, îndată ce ajunge la pământul inimii, încolţeşte şi face „mai întâi iarbă verde, apoi spic şi pe urmă grâu deplin în spic“, adică roduri de fapte bune (Marcu 4, 28).
O, ce hrană minunată este Cuvântul lui Dumnezeu! Dar această hrană, această pâine cerească, trebuie dorită, trebuie poftită. Noi trebu-ie să avem o foame de a auzi Cuvântul lui Dumne-
zeu (Amos 8, 11). Alături de pâinea şi hrana cea trecătoare de care are lipsă corpul nostru, noi trebuie să simţim lipsă de hrana de care are nevoie şi sufletul nostru, viaţa noastră cea duhovnicească. Noi trebuie să simţim o neîncetată foa-me după Cuvântul lui Dumnezeu.
Am mai spus odată pilda unui cioban care se ducea la oi cu traista împărţită în două. Într-o parte avea merinde, iar în cealaltă o Biblie; adică mâncare şi pentru corp şi pentru suflet. Ferice de cei care au împărţită „traista vieţii“ în aceste două părţi.
Un creştin adevărat umblă flămând după Cuvântul lui Dumnezeu. Dar, vai, cât de puţini sunt aceştia! Lumea e plină de cei care umblă flămânzi după hrana lui satan, după mâncarea lui satan, după desfătările, patimile şi păcatele acestei lumi. Lumea e plină de mâncărurile lui satan şi de cei ce aleargă ca nebuni după ele. Doar nici într-un alt punct nu se arată în toată grozăvenia ei creştinătatea de nume, ca în punctul acesta: de-a căuta oamenii hrana lui satan şi a se hrăni cu ea.
Să ne gândim, spre pildă, numai la cei doi idoli spurcaţi: alcoolul şi tutunul. Milioane şi milioane de oameni se hrănesc cu această mană diavolească. Mii şi mii de milioane de lei se cheltuiesc pe această spurcată mâncare.
Pentru o Biblie, pentru o carte, pentru o foaie
religioasă omul nu are bani, dar pentru lucrul diavolului are.
Faţă în faţă cu cele treizeci şi două de mii de biserici[1] ce le avem în ţară, stau
cinci sute de mii de cârciumi, care împart hrana diavolului. Faţă în faţă cu cele câteva mii de biblii care sunt în ţară, stau milioanele şi milioanele de scrieri murdare, cărţi de joc etc. S-a făcut socoa-ta că cinematografele din ţară strâng pe an cincizeci milioane de participanţi, care îşi infectează sufletul.
Oh, ce muncă teribilă face iadul pentru a umple lumea pe tot locul cu mâncarea lui, cu otrava lui! Iar când se iveşte o ofensivă contra acestui rău, oh, ce lucru şi mai dureros se poate vedea! Cei care ar trebui să sară în ajutor aleargă să oprească această ofensivă, să oprească o hrană duhovnicească, să oprească o foaie care-L vesteşte pe Iisus Biruitorul.
O, cum aleargă lumea după hrana pe care o dă ea! De altcum aceasta e şi firesc. Omul cel lumesc caută cele lumeşti. Omul cel lumesc nici nu şi-ar putea închipui că ar putea trăi fără distracţiile şi desfătările pe care le dă lumea. El are senzaţia că se satură cu această hrană. Dar, vai, cât de mincinoasă este această săturare! Numai după ce ai ajuns un om duhovnicesc, bagi de seamă ce otravă grozavă era „pâinea“ cea „dulce“ din care mâncai.
În Australia este un fel de plantă ca şi grâul. Se cheamă nard. E un fel de grâu sălbatic din care se poate face pâine. E o pâine gustoasă, plăcută, care stâmpără îndată foamea. Dar!… Dar, peste trei zile, cel care a mâncat şi s-a săturat din ea e cuprins de dureri şi moare în chinuri grozave.
Tot aşa este şi un fel de lut, prin India şi China, pe care oamenii îl mănâncă pe vremuri de foamete. El satură, dar pe urmă toţi se prăpădesc de otrava lui.
Întocmai aşa e şi cu „pâinea“ pe care o dă lumea. E un fel de „nard“, care place şi satură în aparenţă, dar pe urmă otrăveşte şi omoară sufletul. Vai de cei care se hrănesc şi se satură cu desfătările lumii! Ferice de cei care au ieşit din lume şi au lăsat mâncărurile ei! Ferice de cei care se hrănesc cu Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu!
Slăvit să fie Domnul! Oastea Domnului a trezit şi ea în ţara aceasta o foame mare de-a auzi Cuvântul lui Dumnezeu. A trimis zeci de mii de biblii şi alte cărţi religioase în popor. Noi, ostaşii Domnului, am spart cu Oastea ospăţul diavolului. L-am lăsat pe satan să-şi mănânce el mâncă-rurile lui. Noi am trecut la ospăţul Domnului, la masa Domnului cea încărcată cu preadulce hrană duhovnicească. Să alergăm, iubiţi fraţi, în toate părţile şi să aducem suflete pierdute şi flămânde la acest ospăţ, la această masă, la această dulce mâncare!
[1] Aici se face referire tot la situaţia vremii în care a fost scrisă cartea de faţă. Toate statisticile la care face apel Părintele Iosif în această carte datează din acea vreme. De aceea, considerăm că nu e necesar să mai dăm alte explicaţii pe parcurs, în privinţa aceasta. (n. Ed.)