Traian DORZ din «ISTORIA UNEI JERTFE»
La începutul lunii aprilie [1986], după înţelegerea luată la Patriarhie, am bătut la uşa Episcopiei de la Oradea. Am fost primit cu un zâmbet de largă bunăvoinţă şi, după formula respectuoasă şi obişnuită de prezentare, am spus pe scurt Prea Sfinţitului Vasile despre încheierea de la Patriarhie şi despre trimiterea mea la dânsul pentru continuarea dialogului început.
– Am vorbit amănunţit cu părintele patriarh, îmi zise dânsul cu un zâmbet mulţumit. A rămas plăcut impresionat de vizita pe care i-ai făcut-o şi de cele discutate. Mi-a spus că într-adevăr trebuie făcut ceva pentru reglementarea problemei. Va trebui ca dumneavoastră să faceţi o scrisoare, un memoriu, o cerere către Sfântul Sinod în care să arătaţi toată situaţia actuală şi felul cum vedeţi rezolvarea. Bineînţeles, în cadrul legilor existente ale Bisericii.
În afară de asta, am trecut şi pe la Departamentul Cultelor. Cunosc bine pe domnul director C… şi el m-a întrebat:
„Părinte episcop, aveţi vreo problemă acolo în Bihor cu Oastea Domnului, cu Dorz şi ceilalţi?“
„Nu avem nici o problemă, i-am răspuns, niciodată n-am avut.“
„Atunci de ce nu colaboraţi cu oamenii aceştia? Dacă sunt cinstiţi, noi avem nevoie de astfel de oameni. Ştiam că Dorz avea nişte proverbe frumos versificate. Vorbeşte cu el să le tipărim la vreo editură…“
De aceea te rog, frate Dorz, când vii cu Memoriul despre care am vorbit, adu-mi şi o selecţie din cele mai frumoase proverbe, să le înaintăm la Departament pentru aprobarea tipăririi. Şi mai adu-mi şi vreo treizeci de cântări ale Oastei, alese cum ştii, cele mai potrivite, pentru a fi cercetate şi aprobate, spre a fi folosite în biserici la diferite momente ale slujbei. Şi, când vor fi bine pregătite aceste lucrări, te rog, vino să pornim la drum.
– Sunt treizeci de ani, Prea Sfinţite Părinte Episcop, de când am mai făcut o astfel de încercare. Ce bine era dacă de atunci s-ar fi rezolvat creştineşte această problemă atât de clară şi de importantă! De câte suferinţe şi jertfe, şi pagube sufleteşti şi trupeşti am fi fost scutiţi cu toţii dacă se rezolva atunci…
– Atunci nu se putea! Se vede că şi jertfele şi suferinţele acelea îşi aveau rostul lor. Acum însă este altceva. Acum se poate discuta… Acuma atmosfera este cu totul alta. Acum putem dialoga împreună şi, adăugă zâmbind, ştii cum spune proverbul: „Mai pune românul, mai lasă jupânul“…
(Da, gândii în sinea mea cu o oarecare mâhnire: tot românul să pună. Tot bietul român…)
– Trebuie să ne rugăm fierbinte, am şoptit eu, ca Dumnezeu să îndrume totul pe făgaşul cel bun. Este atâta nevoie să se ajungă în sfârşit la armonia şi colaborarea fericită spre binele tuturor, atât al Bisericii, cât şi al patriei noastre. În ce ne priveşte pe noi, suntem din toată inima hotărâţi, după cum am fost totdeauna gata la orice pentru armonia şi colaborarea asta.
Fiind vremea ceaiului de dimineaţă, părintele episcop a fost poftit la masă… M-am ridicat să plec, dar dânsul a zis:
– Nu pleca. Te rog, vino să luăm un ceai împreună; e vremea postului şi vom mâncă de post… Vom mai vorbi împreună şi acolo.
Am căutat să mă scuz, dar îmi era tot aşa de greu şi să refuz, şi să primesc. Până la urmă, am ascultat, folosind şi timpul mesei în doi pentru a mai adânci discuţiile noastre asupra celor ce le aveam de făcut.
Ne-am despărţit mult apropiaţi. Trecuseră mulţi ani aspri şi despărţitori de la marile noastre confruntări din anii ’70. Într-adevăr, atmosfera era alta. Dar câtă suferinţă s-a cerut pentru ca acum să fie aşa! Numai dacă ar da Dumnezeu să fie de durată această stare – şi nu doar o părere trecătoare.
Ajuns acasă, m-am aşezat pe genunchi şi cu lacrimi am cerut lumina lui Dumnezeu şi inspiraţia Duhului Sfânt pentru alcătuirea memoriului cerut.
Am început totul cu „În Numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh“ şi cu un scurt istoric al Oastei Domnului, al începutului ei şi al desfăşurării ulterioare, cu provocarea conflictului în care arătam vina cea mare a mitropolitului Bălan care s-a lăsat influenţat de un anturaj invidios şi a luat o necruţătoare şi despotică atitudine împotriva Părintelui Iosif şi nu s-a lăsat înduplecat de nici o cerere de iertare din partea victimei sale. Şi de nici un argument sau mijlocire din partea altora, pentru a aplana conflictul nefericit care provoca atâta rău şi pagubă Bisericii noastre şi poporului nostru. Arătam apoi încercările multe şi stăruitoare făcute de-a lungul zecilor de ani din partea noastră pentru aplanarea conflictului, dar rămase fără nici un rezultat. Mai ales pe cea din 1956-1958 care, în loc să se fi rezolvat printr-o conciliere fericită şi prin găsirea unei rezoluţii realiste, s-a „rezolvat“ cu una dintre cele mai grele încercări pentru o mare parte dintre conducătorii Oastei Domnului şi pe o lungă durată de ani pentru toată această Lucrare asuprită şi învinuită pe nedrept…
Propuneam acum luarea unei mai realiste hotărâri, mai ales în situaţia grea a rătăcirilor de la credinţă şi a decăderii morale a întregii societăţi. Pentru schimbarea totală a opticii nedrepte faţa de Oastea Domnului. Şi refacerea situaţiei de dinaintea conflictului, când era o atât de strânsă şi sfântă colaborare între clerul şi poporul Bisericii noastre, între preoţime şi Oastea Domnului, lucru care ar fi fost o binecuvântare nespus de mare pentru noi toţi…
M-am gândit însă că primul la care trebuie să mă duc pentru a mă consulta asupra formei şi conţinutul acestui memoriu va trebui să fie Înaltul Antonie de la Sibiu. Acest ierarh este privit în momentul de faţă drept cel mai cult şi mai deschis dintre ierarhii Bisericii noastre. Un om cu largi orizonturi şi perspective, mult apreciat atât în ţară, cât şi în străinătate… Şi apoi dânsul este în scaunul Sibiului unde s-au petrecut şi s-au legat toate. De aici ar trebui să se şi dezlege iarăşi, dânsul este mai-marele nostru direct – prin urmare de aici va trebui să începem.
Voi merge deci cu prima formă a memoriului nostru la o consultare în Sibiu şi vom vedea ce reacţie va produce. Şi voi înţelege apoi cum trebuie să lucrez, pentru a urma, în ce mă priveşte pe mine, drumul cel mai înţelept ca să ajungem la atingerea scopului propus. Drumul va fi lung – ştiu. Vor fi poate multe curse şi piedici, dar pentru scopul nostru sfânt trebuie să umblăm cu toată curăţia, însă şi cu toată prevederea.
Am luat deci în ziua de 25 aprilie 1986 drumul Sibiului… Înaltul Antonie era acasă. M-a primit cu bucurie.
I-am citit întreg memoriul în prima lui formă, iar apoi i-am zis:
– Acum Vă rog, Înalt Prea Sfinţite Părinte, să faceţi observaţiile competente asupra acestui memoriu, asupra problemei ridicată de el, părinteştile îndrumări de care noi dorim din toată inima să ţinem seama cu ascultare.
– Eu văd aici trei părţi la acest memoriu. Partea întâi, cea istorică şi introductivă, asupra căreia cred că ar fi bine să mai revii, trecând mai cu puţine precizări asupra evenimentelor despre care nu-i prea place nimănui să i se amintească. Înţelegi ce vreau să zic. În partea a doua, care priveşte originea şi desfăşurarea conflictului dintre cei doi de la Sibiu, dumneata faci puţină părtinire… E şi normal să-l părtineşti pe cel la care ţii mai mult, dar este nevoie să fim imparţiali. Trage mai bine o linie de mijloc între cei doi. Cred că e mai bine şi mai drept aşa.
Partea a treia, cu încadrarea în statutul şi viaţa Bisericii, este bine gândită. Probabil asupra amănuntelor şi procedeelor practice va mai fi câte ceva de discutat. Dar va avea loc un dialog asupra tuturor acestor lucruri. Până acum am tot monologat unii despre alţii, acum va trebui să dialogăm până vom putea ajunge la un rezultat bun. Încearcă să refaci acest memoriu în sensul acesta. Apoi să-l aduci şi să ajungă la toţi ierarhii Bisericii, pentru a lua cu toţii cunoştinţă de el. Pe urmă se va vedea ce va mai fi.
După ce mi-a vorbit destule şi alte lucruri, într-o atmosferă deschisă şi binevoitoare, din care am înţeles cu bucurie foarte mult, i-am mulţumit, i-am sărutat respectuos Dreapta şi, petrecut cu multă bunăvoinţă până la uşă, am plecat.
Am plecat cu simţământul fericit că Duhul Sfânt a făcut să se consolideze între noi puntea necesară pentru contactele sufleteşti atât de însemnate spre o înţelegere şi apropierea cu încredere de un mare şi sfânt obiectiv angajat de conştiinţă pentru toţi.
Am plecat acasă şi, după un timp de profundă reculegere şi tensiune duhovnicească, am primit lumina şi ajutorul compunerii formei definitive a memoriului nostru.
Iată-l transcris aşa cum l-am multiplicat în număr suficient de exemplare pentru a-l putea înmână împreună cu volumul „Taină şi Minune“ fiecărui ierarh al Bisericii, personal:
În Numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin.
Către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe – Bucureşti
Subsemnatul, Traian Dorz, de 72 ani, domiciliat în loc. Livada Beiuşului, nr. 9, jud. Bihor, – supus fiu al Bisericii Ortodoxe Române şi membru al grupării misionare ortodoxe române „Oastea Domnului“ – cu cea mai profundă smerenie şi cel mai deosebit respect, înaintez următorul
M E M O R I U
cu privire la rezolvarea pozitivă şi definitivă a problemei normalizării situaţiei grupării „Oastea Domnului“ în cadrul Bisericii Ortodoxe Române şi în Statutele de Organizare şi Funcţionare ale acesteia
Pentru cunoaşterea clară a oricărei probleme, se ştie, este neapărat necesară o cât mai sumară, dar clară, înţelegere a condiţiilor sociale, morale, istorice etc. care au necesitat-o şi au impus-o.
Să încercăm aceasta acum cu Oastea Domnului.
Îndată după terminarea primului mare şi lung Război Mondial, 1914-1918, când Domnul Dumnezeu a adus întregirea plătită cu jertfe de veacuri a patriei noastre, o dată cu această întregire s-au luat vaste şi eficiente măsuri pentru consolidarea şi asigurarea acestei întregiri care, în acele vremuri încă foarte tulburi, era permanent şi grav ameninţată nu numai de vrăjmaşii din afară, care luptau cu toată puterea lor pentru anularea întregirii noastre naţionale, dar şi de vrăjmaşii dinăuntru, care urmăreau ruinarea trupească şi sufletească a neamului nostru.
Printre cele mai nimicitoare mijloace care erau folosite pe scară naţională împotriva noastră erau mai ales două: alcoolismul, pentru ruinarea trupească, şi sectarismul, pentru ruinarea sufletească… Nenumărate fabrici clandestine de spirt negru apăreau pretutindeni, revărsând peste ţară potop de băuturi falsificate din cele mai vătămătoare substanţe. Patima pentru băuturile acestea cuprindea cu repeziciune marea masă a poporului, sărăcită de război şi răvăşită de tot felul de păcate. Bătăile, procesele, furturile, crimele, divorţurile şi toate celelalte urmări nefaste ale acestui grozav păcat erau înspăimântătoare.
În afară de această dezagregare socială, se accentua tot mai alarmant dezagregarea sufletească produsă de creşterea vertiginoasă a propagandei sectare, adusă o dată cu întregirea naţională şi înlesnită de condiţiile sociale. O mulţime de elemente străine atât de sufletul, cât şi de limba noastră lucrau cu hărnicie şi cu o pronunţată nuanţă de şovinism şi ostilitate nu numai împotriva sentimentului nostru religios, ci şi a celui naţional.
Era clar că trebuia să se treacă urgent şi hotărât la luarea unor măsuri puternice şi cuprinzătoare atât pe plan social, cât şi religios. Mai ales măsurile religioase trebuia să fie cele mai hotărâtoare, fiindcă sufletul oamenilor era cel mai necesar de transformat. Deci autoritatea bisericească şi activitatea religioasă erau cele mai solicitate.
La conducerea Bisericii noastre Ortodoxe din Ardeal fusese instalat atunci de curând ca mitropolit tânărul şi entuziastul cleric Nicolae Bălan, fost profesor la Teologia Sibiului, om înflăcărat atunci de idei noi şi pornit pe fapte mari.
După un congres, aşa-numit biblic, ţinut atunci la Sibiu, printre alte măsuri cultural-religioase, s-a hotărât înfiinţarea şi redactarea sub auspiciile mitropolitului Sibiului a unei gazete religioase pentru popor. Era cunoscută puterea cuvântului scris şi marea însemnătate a acestuia pentru luminarea satelor, pentru că mai ales acolo era grosul populaţiei noastre.
Va trebui însă mai întâi găsit acel om potrivit, înzestrat cu toate marile calităţi necesare pentru reuşita adevărată a unui astfel de gând pentru stăvilirea răului şi aducerea lucrurilor pe făgaşul cel bun.
Mitropolitul Bălan cunoştea un singur om capabil şi înzestrat cu aceste calităţi. Era tânărul preot Iosif Trifa, originar din Munţii Apuseni, care în acel timp slujea ca preot în Vidra de Sus, satul natal al eroului Avram Iancu. Acesta, pe atunci tânăr preot, îi era bine cunoscut mitropolitului încă de pe când îi fusese student. De atunci el dovedise neobişnuite calităţi de misionar, publicist şi scriitor bisericesc, publicând prin toate revistele şi gazetele vremii lucrări de larg interes şi profunde adevăruri gustate de toţi.
La 1 ianuarie 1922 trebuia să apară primul număr al gazetei preconizate. A fost invitat deci să vină la Sibiu imediat preotul Iosif, căruia urma să-i fie încredinţată redactarea acestei atât de importante gazete.
În satul Vidra de Sus (astăzi Avram Iancu), tocmai atunci se petrecuseră lucruri tragice cu familia tânărului preot. Trei copii şi soţia îi muriseră, la rând, el rămânând singur, numai cu un copil de 5 ani. Îl mai chemase tot atunci la Cluj un alt mare prieten al său, profesorul Ioan Lupaş, care era pe cale să iniţieze şi el o mare mişcare culturală acolo.
Dar, sosind în acelaşi timp şi invitaţia călduroasă de la Sibiu, el a ales Sibiul.
Ajuns la Sibiu în anul 1921, i s-a încredinţat la început slujba de duhovnic la Academia Teologică, apoi şi cea de director al Orfelinatului Ortodox din Sibiu, achitându-se fericit de aceste două sarcini ca şi de altele.
La 1 ianuarie 1922, prelua sarcina de redactor al gazetei religioase «Lumina Satelor», sarcină care avea să-i fie cea mai strălucită, dar şi cea mai dureroasă a vieţii sale… De la început a fost lăsat să ducă aproape numai singur nu numai sarcina redactării, ci şi pe cea a administrării acestei gazete care, cu talentul şi râvna sa, a ajuns de la primul număr să cucerească un tot mai mare număr de cititori din ţară şi chiar de peste hotare, trezind un viu interes în toţi pentru scopurile pe care le propovăduia.
Dar şcoala nouă pe care o iniţia el în popor lucra acum şi mai puternic asupra lui însuşi. Din postul înalt de observaţie şi răspundere pe care îl reprezenta misiunea lui de redactor al unei atât de importante gazete şi al unui atât de sfânt mesaj, el era cel mai în măsură să-şi dea seama de marea nevoie a poporului pe care îl îndruma, dar şi marea răspundere înaintea lui Dumnezeu pentru felul cum îndrumă – şi UNDE – sufletele care privesc şi ascultă la el.
În ultima noapte a anului 1922, la trecerea în anul 1923, când se împlinea un an de la apariţia gazetei «Lumina Satelor», preotul Trifa îşi făcea singur cu conştiinţa sa bilanţul muncii lui de făclier la această gazetă. Şi, în lumina celor care trebuia împlinite, ceea ce făcuse acum îi apărea jalnic de puţin. Durerea lui o mai măreau şi cetele de beţivi înnebuniţi de băuturile falsificate şi ticăloşiţi de vorbele şi sudălmile murdare pe care le urlau în gura mare, trecând pe sub fereastra cămăruţei lui de lucru şi umplând pieţele şi străzile oraşului devenit un adevărat iad.
În zorii zilei noului an 1923, după o noapte nedormită, el trăieşte un moment cutremurător. Prăbuşit în genunchi sub marea lui răspundere, el se ruga lui Dumnezeu cerând iertare pentru trecut şi putere pentru viitor. Cu inima zdrobită, punea un legământ mare şi lua o hotărâre unică. O totală transformare se petrecuse cu el. Un fel vechi de viaţă murise şi un alt fel, nou, înviase în noaptea aceea de hotar. Acesta a fost începutul Oastei Domnului.
În primul număr al gazetei «Lumina Satelor», din ianuarie 1923, a publicat pe prima pagină o „chemare“ şi o hotărâre personală către fiecare cititor al său, la o viaţă nouă şi la o luptă nouă, împotriva alcoolismului, a sudălmii şi a tuturor păcatelor care ticăloşesc neamul nostru şi pierd sufletele oamenilor. Se pornea o luptă nouă şi totală, prin hotărârea şi puterea lui Dumnezeu… Prin biruinţa contra păcatelor trupeşti – zicea el – se va salva trupul neamului nostru, iar prin biruinţa contra rătăcirilor de la credinţă se va salva sufletul acestui neam. Dumnezeu ne-a izbăvit naţiunea noastră de stăpânirea altor neamuri, iar acum noi înşine trebuie să ne dezrobim din tirania păcatelor care ne robesc şi mai cumplit.
Din primul an au şi început roadele. Cu o dragoste fierbinte faţă de sfintele noastre valori – Biserica şi Patria – entuziastul preot, care avea tot sprijinul şi înţelegerea ierarhului său, a realizat minuni. La numai zece ani de apostolat cu Oastea Domnului şi «Lumina Satelor», se înfiinţaseră şi activau aproape în toate satele şi oraşele patriei noastre puternice grupări ale acestei minunate mişcări duhovniceşti, schimbând în chip fericit viaţa şi mentalitatea veche şi decăzută a unor mari mulţimi de suflete şi de familii.
Voluntariatul duhovnicesc şi misionarismul laic erau cele două trăsături esenţiale şi înnoitoare ale vieţii noastre, după exemplul fericit şi uitat al creştinilor dintâi, al strămoşilor ortodoxiei noastre.
De la bun început, Oastea Domnului s-a încadrat fericit în învăţătura şi misiunea noastră bisericească. Setea sfântă trezită în sufletele credincioşilor Bisericii era alimentată în duminici şi sărbători nu numai înainte de masă la sfintele slujbe, ci şi după-masă, când, în bisericile acum pline, după Vecernie, se desfăşura petrecerea duhovnicească la programul căreia contribuiau acum şi „oile cuvântătoare“ împreună cu păstorii lor. Frumoase citiri şi cuvântări din Evanghelia, Apostolul ori Cazania zilei ori din scrierile şi vieţile sfinţilor, împletite cu cântările bisericeşti şi cele laice religioase, precum şi rugăciunile citite ori rostite liber, erau hrana fericită din care se îndestulau cu o mare bucurie cu toţii. Ce minunat se realizau în felul acesta prin Oastea Domnului cele două mari trebuinţe ale poporului nostru! Înfrânarea de la prăbuşirea în păcat şi oprirea de la căderea în mrejele nefericite ale crezurilor străine. Viaţa nouă transformase în mod creştinesc şi obiceiurile, şi datinile noastre care erau mai dinainte de-a dreptul păgâneşti. Omul lui Dumnezeu şi al Bisericii în fruntea acelei frumoase mişcări duhovniceşti devenise cunoscut în lumea întreagă. Iar acţiunea sa era sprijinită de toţi oamenii de bine din ţară. O mare mulţime de preoţi şi intelectuali din ţară au aderat la această mişcare misionară şi condeie bisericeşti inspirate ca: Gala Galaction, arhim. Iuliu Scriban, Toma Chiricuţă, Gh. Paschia, I. Gr. Oprişan, Al. L. Moldovanu etc. îl însoţeau, sporind mereu roadele minunate ale credinţei noastre şi ridicând nivelul spiritual al poporului nostru.
Dar, pe măsură ce binele acesta era tot mai vădit şi numele preotului Trifa era citat şi cinstit tot mai mult, oameni geloşi şi plini de invidie au început să se ridice tot mai făţiş şi tot mai vrăjmaş împotriva lui. Bănuieli şi presupuneri pline de răutate începură să răstălmăcească tendenţios totul, trăgând false semnale de alarmă împotriva „primejdiei“ care – chipurile – ar ameninţa Biserica cu o mare erezie şi schismă plănuită de acest preot devenit prea popular.
Cei mai importanţi şi cei mai porniţi dintre aceşti aţâţători erau chiar din anturajul mitropolitului Bălan… La început n-a fost uşor să-l influenţeze pe mitropolitul care avea o mare încredere în preotul şi colaboratorul său pe care îl cunoştea destul de bine şi a cărui muncă uriaşă o aprecia destul de conştient. Preotul Trifa, la fel, convins că ierarhul său înţelege şi apreciază pe deplin valoarea şi greutatea muncii sale, nici nu s-a gândit la nici o primejdie. Astfel n-au sesizat nici unul, nici altul cursa ce li se întindea.
Au urmat ani de îmbolnăviri grele ale preotului Trifa din cauza muncii prea istovitoare şi prea îndelungi: internări prin spitale şi sanatorii departe de Sibiu… operaţii una, două, trei… şapte. Lipsele lui din Sibiu au dat celor ce lucrau împotriva lui ocazii, timp şi motive să strecoare tot mai spornic şi mai insistent intriga, ura, veninul. Astfel că, la sfârşitul anului 1934, după doisprezece ani de muncă istovitoare, săptămână de săptămână şi zi de zi la scrisul gazetei, şi după douăzeci şi cinci de ani de preoţie jertfitoare în slujba Bisericii şi a poporului nostru, vrăjmaşii care ticluiseră planul viclean au reuşit să-l atragă în acest plan şi pe mitropolit şi au dat lovitura fatală, provocând conflictul şi ruptura dintre mitropolitul Bălan şi preotul Trifa.
De la primele discuţii din ziua fatală, între cei doi împricinaţi s-au petrecut lucruri pripite. Condiţiile impuse de mitropolitul Bălan i s-au părut nedrepte şi ultimative preotului Trifa, care îşi închipuia că, datorită meritelor, muncii, sacrificiului şi talentului desfăşurate în apostolia sa de până atunci, ar avea dreptul la un alt fel de tratament din partea ierarhului său. Astfel, luat fiind prin surprindere, în primul moment preotul Trifa a avut o atitudine de prea mare îndrăzneală faţă de mitropolitul său. Această atitudine a fost interpretată ca o gravă nesupunere şi respinsă imediat. A urmat o întrerupere bruscă şi o plecare precipitată.
Au fost de ajuns. Îndată au urmat ciocniri din ce în ce mai dureroase prin scris şi corespondenţe atât de o parte, cât şi de alta. Superiorul îşi apăra autoritatea care îşi are totdeauna dreptatea sa – iar inferiorul îşi apăra munca şi jertfa, conştiinţa şi opera, care nu întotdeauna îşi au dreptatea lor. Aceste poziţii se ciocneau puternic când direct, când indirect.
Negăsindu-se momentan nici un mediator eficient, ostilităţile s-au agravat şi conflictul s-a adâncit nepermis de mult.
Situaţia s-a înrăutăţit atât de vertiginos şi lucrurile au ajuns atât de departe, încât, când mediatorii alarmaţi au început să intervină mai serios, autoritatea ofensată şi pornită nu s-a mai lăsat înduplecată de nici un argument. Toate cererile de iertare, oricât de sincere, de repetate şi de insistente au fost din partea celui ce o jignise, au fost considerate tardive şi ineficiente; deşi dogma fixează neliminat numărul greşelilor cu drept de iertare – de şaptezeci de ori şapte şi limita timpului la cinci minute înainte de moarte, ca în cazul tâlharului de pe cruce – totuşi lui nu i s-a mai iertat nimic şi niciodată. Şi nu i s-a răspuns nici la cererea de iertare de pe patul morţii sale, când la ultima împărtăşanie în preajma morţii a mai trimis o dată mitropolitului Bălan cererea aceasta ultimă de iertare prin preotul Aurel Nanu care fusese chemat să-l împărtăşească.
Din primele zile ale conflictului, o dată lucrurile pornite pe făgaşul acesta, uşor s-au putut afla motivele, paragrafele şi interpretările necesare unei condamnări. În doi ani, din 1935 până în 1937, cele trei instanţe bisericeşti de judecată, primele două în Sibiu, iar a treia la Bucureşti, l-au găsit vinovat, vrednic de caterisire – şi l-au caterisit. Dar la nici una din aceste instanţe nu s‑a ţinut seama de nici una din apărările sale… S-a procedat după felul obişnuit când cel tare îl judecă pe cel slab. Şi când pârâtorul este tot el şi judecătorul celui pârât de el. La ultima instanţă, cea a Sf. Sinod, nici măcar n-a fost citat să se prezinte. A fost condamnat fără să fi avut nici măcar cunoştinţă de data procesului său. A aflat doar din ziare că fusese condamnat, după ce procesul avusese loc.
Totuşi tot timpul cât au durat aceste nefericite întâmplări, preotul Trifa – deşi bolnav grav de două boli necruţătoare (tuberculoză şi cancer) care l-au chinuit aproape zece ani, suportând şapte operaţii foarte grele, dintre care ultimele două nu s-au mai vindecat până la moarte – n-a încetat să ţină sub un iubitor control toată munca ce se desfăşura în viaţa Oastei Domnului. Cu cuvântul său scris şi vorbit, cu pilda şi prezenţa sa, el nu a încetat să povăţuiască şi să îndrume pe fiii săi sufleteşti din Oastea Domnului să rămână smeriţi şi credincioşi fii ai Bisericii şi harnici supuşi cetăţeni ai patriei noastre. Eu însumi, care am stat în preajma lui aproape opt ani, până în clipa morţii sale, l‑am auzit spunând sau l-am văzut scriind: „Fraţii mei şi fiii mei, autoritatea noastră bisericească are ce are cu mine, dar nu cu voi. Cu voi nu are nimic. Voi să nu vă clătinaţi întru nimic din pricina necazurilor mele, ci să rămâneţi supuşi şi credincioşi fii ai sfintei noastre Biserici. Eu n-am păcătuit cu nimic nici împotriva învăţăturii şi nici a credinţei noastre ortodoxe. Dar sunt victima nevinovată şi neputincioasă a unei necruţătoare răzbunări omeneşti. Va veni odată însă şi vremea când Dumnezeu şi istoria ne va face dreptate şi mie, şi vouă. Dar până atunci atât eu, cât şi voi trebuie să rămânem statornici şi credincioşi fii ai Bisericii şi ai Patriei noastre…“
Şi noi, toţi fiii săi sufleteşti, aşa am rămas până azi. Şi aşa vrem să rămânem pe totdeauna.
În 12 septembrie 1937, doar cu câteva luni mai înainte de moartea Părintelui Iosif Trifa, după un şir de alte adunări regionale pregătitoare, a fost convocat un mare sfat frăţesc pe ţară cu peste cinci sute de participanţi, delegaţi ai adunărilor Oastei din ţară şi străinătate, pentru a face o mare şi ultimă încercare de aplanare a conflictului şi de a obţine din partea mitropolitului Bălan reabilitarea Părintelui Trifa, pentru a aduce iarăşi lucrurile la starea fericită de la început – după înţelepciunea care spune că, dacă sunt unii dintre noi care pot face greşeli, trebuie neapărat să fie alţii care să poată repara greşelile, nefiind practic dovedite nici una dintre acuzele şi presupunerile grave pentru care se produsese nenorocirea. Iar pe de altă parte, fiind încă proaspete toate lucrurile şi cei doi împricinaţi încă în viaţă, cu puţină bunăvoinţă nu era greu să se refacă situaţia.
În această zi de 12 septembrie 1937, preotul Iosif Trifa împreună cu noi, cei peste cinci sute de delegaţi, am întocmit MOŢIUNEA APEL către mitropolitul Bălan personal, declarând în modul cel mai solemn şi categoric că suntem şi înţelegem să rămânem pe totdeauna supuşi şi credincioşi fii ai Bisericii noastre, respectând autoritatea şi învăţătura ei, dar vrem să rămânem tot astfel şi ataşaţi de părintele nostru sufletesc Iosif Trifa, care ne-a născut pe noi la o viaţă nouă în Hristos, convinşi fiind că el n-a greşit cu nimic împotriva credinţei noastre ortodoxe. Insistam cu toţii să se revină asupra nemeritatei sale sentinţe de caterisire şi pentru a se reaşeza cât mai grabnic şi mai frumos în sânul Bisericii şi al Oastei Domnului armonia şi colaborarea fericită de la început.
Întrucât s-a putut greşi totuşi şi din partea preotului Trifa împotriva ascultării sale faţă de ierarhul său, Părintele Trifa declară repetat, atât verbal, cât şi în scris, că este gata să retracteze tot ce a spus sau scris greşit – cerând în mod solemn şi insistent iertarea ierarhului său şi promiţând fiască şi dreaptă supunere pe viitor.
După redactarea în scris şi semnarea în original a acestei MOŢIUNI APEL a preotului Iosif Trifa şi a celor cinci sute de delegaţi prezenţi, au fost aleşi zece dintre fraţii intelectuali prezenţi – avocaţi, medici, profesori – şi trimişi să prezinte într-o audienţă personală mitropolitului Bălan atât cererea scrisă a celor cinci sute, cât şi cererea verbală a lor, a celor zece, vizând acelaşi lucru.
Cinci ore au aşteptat atunci cei zece delegaţi primirea în audienţă în anticamera mitropolitului. Şi tot acele cinci ore am aşteptat, preotul şi noi cei cinci sute, în curtea casei din Aleea Filozofilor, 18 din Sibiu, venirea lor cu un rezultat.
După cele cinci ore, uşa mitropolitului s-a deschis doar pentru o clipă, iar din vârful scărilor li s-a spus un singur cuvânt aspru:
– Răzvrătiţilor!
Şi după acest cuvânt uşa li s-a închis definitiv.
După un timp, părintele secretar a venit şi le-a spus că pot să plece – răspunsul le va veni mai târziu în scris.
Dar n-a mai venit niciodată.
Îndată după aceea, toată averea materială şi familială a preotului Trifa – tipografia, pe care o cumpărase cu preţul întregii sale averi din comuna sa natală – a fost confiscată în folosul Mitropoliei, el rămânând total sărac, fără absolut nici un mijloc de trai, grav bolnav, fără hrană, fără medicamente, doborât de cele două boli şi zdrobit de necruţătoarele lovituri sufleteşti. Rămăsese doar un schelet de 33 kg, sângerând din tot trupul în aşa fel că aproape nu ştiam de unde să-l prindem cu mâna când trebuia să-l ridicăm de pe patul martiriului său, pentru a nu prinde o rană care sângera, când eram nevoiţi să-l ridicăm sau să-l mutăm pentru a-l pansa ori primeni. Ce cutremuraţi priveam spre el când îl vedeam în felul acesta şi când ne gândeam la toţi chinuitorii lui…
Răsplătit în felul în care am văzut, din starea aceasta, Dumnezeu l-a luat la El în noaptea de 12 februarie 1938, după şaisprezece ani de trudă zdrobitoare ca gazetar şi scriitor strălucit în slujba Bisericii şi a Neamului. Şi după douăzeci şi cinci de ani de preoţie cutremurătoare în slujba lui Dumnezeu. Lăsa în urma lui o operă ortodoxă şi biblică scrisă cu un geniu neîntrecut, o atitudine creştină de cea mai strălucită curăţie şi mai ales o mare mişcare de renaştere ortodoxă, plină de viaţă şi putere, numărând multe sute de mii de suflete transformate prin taina pocăinţei, a convertirii sfinte la o viaţă nouă şi adevărată în Hristos, după învăţătura Bisericii şi pilda creştinilor dintâi.
Toate aceste eterne valori el le lăsa ca o avuţie veşnică prin Biserica sa, prin neamul său ortodoxiei şi lumii.
În anul 1948, cu ocazia întocmirii şi adoptării noului „Statut de Organizare şi Funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române“, diferitele mişcări şi asociaţii religioase care funcţionaseră în Biserică după vechiul Statut – printre care şi Oastea Domnului – au fost desfiinţate oficial.
Dar şi după această desfiinţare oficială, Oastea Domnului, care era un organism viu, creat cu un scop şi pentru o funcţie determinată de necesităţi stringente, continua să-şi exercite normal această funcţiune pentru care îşi simţea o răspundere divină. Cele două mari primejdii împotriva cărora fusese ea creată să lupte continuând să persiste şi chiar să se agraveze, era clar că funcţionarea ei era şi mai necesară. De aceea ea a continuat să-şi împlinească nobilul ei scop în această condiţie de ilegalitate, convinsă fiind că odată tot se va găsi cineva competent care să vadă acest lucru şi să reabiliteze totul în starea normală. Şi aşa s-a continuat situaţia asta până astăzi, indiferent de atitudinea dură pe care au avut-o prin aceşti ani cele două autorităţi ale noastre faţă de noi.
Acestea sunt faptele istorice reale, consemnate în documentele vremii şi păstrate vii şi treze în subsoluri şi în cer pentru ziua când vor fi chemate să dea mărturie lui Dumnezeu pentru tot ce a fost bine sau rău, drept sau nedrept în faptele noastre.
Cu testamentul vieţii şi credinţei Părintelui Trifa în inima şi amintirea noastră, noi, copiii lui sufleteşti, prin toţi cei cincizeci de ani trecuţi de atunci, am rămas şi astăzi la fel de credincioşi sfintei noastre Biserici, aşteptând şi nădăjduind cu tărie venirea acelei zile pe care a profeţit-o el de pe patul martiriului şi al morţii sale, când acest profet al Neamului nostru a spus că Dumnezeu va aduce vremea ca Biserica să-i recunoască nevinovăţia şi să-i recunoască meritele, reabilitându-i numele şi opera sa.
Peste puţină vreme – în anul 1988 – se vor împlini o sută de ani de la naşterea sa (din 3 martie 1888) şi cincizeci de ani de la moartea sa (din 12 februarie 1938). Ce moment istoric şi ce prilej unic ar fi acesta pentru a se face o sfântă şi îndatorată dreptate printr-o părintească şi patriotică hotărâre în privinţa asta! Fericite şi pururea pomenite cu mare cinste ar rămâne în Istorie şi în Veşnicie numele celor care ar avea curajul şi nobleţea unei asemenea hotărâri. Nu a zdrobi este adevărata putere, ci a convinge şi a integra.
Prin viaţa şi opera sa profund ortodoxă şi românească, preotul Iosif Trifa este un sfânt şi un geniu al Bisericii şi al Neamului nostru. Orice confesiune sau popor din lume care l-ar fi avut în sânul său s-ar fi grăbit să-l revendice, să-l integreze total şi să-şi însuşească pozitiv opera şi valoarea sa ca pe un patrimoniu sfânt al Bisericii şi al naţiunii care l-au avut, ca pe un geniu şi profet al lor.
Circulă zvonul că o astfel de iniţiativă chiar ar urma să o ia instituţii şi persoane din străinătate cu prilejul celor două aniversări care coincid în acelaşi an – amintite mai sus.
Ce înţelept ar fi – după părerea noastră – dacă nu am lăsa să ne-o ia alţii înainte, măcar în privinţa asta.
Fără îndoială că în disputa nefericită dintre cei doi, care a generat această criză sufletească în care ne zbatem fără ieşire de peste cincizeci de ani, amândoi cei duşi acum în veşnicie şi-au avut partea lor de greşeli, mai mari ori mai mici, după cum, de asemenea, şi-au avut fiecare şi meritele sale, mai trecătoare sau mai durabile. Dar dacă mitropolitului Bălan pentru, desigur, mari merite faţă de Biserică i s-au iertat şi mari greşeli care tot împotriva ei le-a făcut (căci nu este om care să fie viu şi să nu greşească), atunci de ce să nu se procedeze tot după acest drept criteriu şi faţă de preotul Iosif Trifa? De ce lui să nu i se poată ierta nişte mici greşeli, pentru nişte atât de mari merite?
Numele mitropolitului Bălan şi meritele sale – desigur, mari – au rămas doar în amintirea unor arhive ori instituţii, pe când numele şi opera preotului Iosif Trifa au ajuns de circulaţie universală. Oastea Domnului are astăzi o răspândire, fără exagerare, în toate continentele lumii, fiind apreciată ca un fenomen unic al misionarismului creştin, viu şi activ, ca un vulcan fierbinte în plină erupţie, pe când toate celelalte par a fi ajuns ca nişte vulcani stinşi, într‑un regres continuu şi alarmant…
În urmă cu treizeci de ani, din 1956 şi până în 1958, deci după ce trecuseră douăzeci de ani de la izbucnirea durerosului conflict, am încercat, în înţelegere cu fraţii, iniţierea unei acţiuni, la fel ca aceasta de acum, pentru normalizarea atât de dorită şi de necesară, ca şi azi, a situaţiei Oastei Domnului în Biserica noastră. Doi ani de zile am călătorit atunci, eu personal, cu memorii în diferite variante, după cum mi se cerea, când la Patriarhie, când la Sf. Sinod, când la Departamentul Cultelor, când la diferite alte autorităţi competente, cerând, rugându-ne, stăruind să fim ascultaţi şi integraţi şi formal, cum eram şi faptic, în viaţa şi Statutul Bisericii. Paragrafele noului Statut Bisericesc ne ofereau foarte bine încadrarea activităţii noastre duhovniceşti în secţiile misionare prevăzute a funcţiona pe lângă fiecare Comitet Parohial.
Aceste Secţii Misionare erau prevăzute pentru a constitui partea activă, misionară a parohiei – atât de necesară în munca pe care o avea de dus prin însăşi raţiunea existenţei sale – combătând pe cei doi duşmani, viciile sociale şi infiltrările dezbinătoare, şi făcând o bună slujbă de culturalizare şi regenerare a fiilor parohiei.
Propaganda străină vine cu tot felul de mijloace moderne de mare pătrundere în mase: misionarismul laic, cântarea religioasă, cuvântul liber, predica liberă, rugăciunea inspirată liberă, literatura religioasă laică, coruri pe voci şi însoţite de instrumente, filmul religios, banda magnetică şi alte imprimări fonice şi vizuale, întruniri publice religioase şi cu fiecare membru al acestei grupări ca un misionar activ în slujba cultului său. În faţa tuturor acestora, noi, Biserica noastră, nu avem să le opunem nimic practic. De aceea aceste grupări au acum un atât de mare succes împotriva noastră peste tot.
Singură Oastea Domnului are toate aceste mijloace care pot contracara eficient aceste infiltrări, nu numai prin puterea harului şi a tainelor date Bisericii noastre drept-credincioase, ci şi prin puterea nebiruită a adevărurilor credinţei şi învăţăturii noastre înflăcărate de dragostea noastră fierbinte, vie şi convinsă de aceste adevăruri. De aceea Oastea Domnului, bine şi iubitor îndrumată, cu sutele ei de mii de suflete active, de toate vârstele şi de toate treptele sociale, ar fi putut umple dintr-o dată şi fericit acest gol, oferind Bisericii, de-a gata şi fără nici o cheltuială, acest mijloc salvator.
Dar în şedinţa Sf. Sinod din octombrie 1958, când regretatul patriarh Justinian Marina a înfăţişat acest memoriu al nostru adus la zi, conform ultimei îndrumări a autorităţii, soluţia propusă de noi a fost respinsă.
Se ştie apoi bine ce a urmat. Nenorocirea generală care s-a abătut asupra noastră este pe deplin cunoscută. Prin suferinţele grele şi îndelungi pe care le‑am îndurat fără să fim întru nimic vinovaţi de cele ce eram acuzaţi, mulţi dintre noi şi-au pierdut avutul, sănătatea, funcţia şi chiar viaţa. Dar cu toate acestea, iată, nici unii dintre noi nu ne-am părăsit – cum am fi putut pe drept să fim tentaţi – nici credinţa noastră şi nici ţara. Nici măcar nu ne-am plâns în scris ori verbal la nici o personalitate sau instituţie străină. Nici n-am cerut sau primit nici un fel de ajutor ori apărare de la alţii împotriva părinţilor ori a conducătorilor noştri. Am aşteptat Ziua fericită a Revelaţiei şi am dorit ca Dumnezeu să ne-o aducă prin ai noştri, şi nu prin alţii.
Au trecut astfel treizeci de ani, dar lucrurile nu păreau a se îmbunătăţi deloc, ci dimpotrivă se înăspreau tot mai mult contra noastră, mai ales din partea autorităţilor clericale şi – poate din pricina acestora – şi din partea celorlalte autorităţi. Mulţi preoţi spuneau tot mai des în biserici, de la amvoane, că noi, ostaşii Domnului, suntem în prezent sectarii cei mai primejdioşi pentru Biserica Ortodoxă şi că lumea să se ferească de noi. Deşi chiar în multe din aceste biserici unde eram vorbiţi aşa de rău, aproape numai noi eram singurii închinători şi participanţi. În multe părţi din ţară, până în ultimul timp, au avut loc procese, confiscări, amenzi etc. În repetate rânduri şi cu pedepse de mari sume de bani, împotriva unui mare număr de ostaşi ai Domnului, învinuiţi de huliganism, parazitism, anarhism etc. Mai mult, chiar şi unii preoţi, numai pentru că participaseră la evenimente familiale ale unora dintre parohienii lor ori dintre rudenii care făceau parte din Oastea Domnului, au fost pedepsiţi drastic de către unii episcopi atât canonic, cât şi în alte feluri. Bineînţeles că toate aceste măsuri erau tendenţioase şi pline de amărăciune.
Toate aceste lucruri dureroase, ca şi dorinţa de a vedea odată rezolvată în chip folositor pentru toţi această problemă păgubitoare tuturor, ne-a determinat să mai facem o încercare salvatoare. Credem din toată inima că acum a sosit momentul istoric ca toate aceste stări triste să înceteze. Şi – după cum atâtea probleme, cândva grave, au putut să fie remediate când le-a venit vremea lor – suntem pe deplin convinşi că şi acestei îndelungate crize i-a sosit în sfârşit şi ei vremea să fie rezolvată pozitiv şi fericit. Biserica şi credinţa noastră, atât de subminate de crezuri străine şi atât de afectate de îngheţul sufletesc şi de căderea celor mai mulţi dintre fiii ei, au acum poate mai multă nevoie ca oricând de înviorarea şi căldura spontană a apostolatului nostru laic şi a voluntariatului nostru duhovnicesc. Patria noastră, la fel, în aceste vremuri atât de nestatornice şi tulburi, are şi ea nevoie tot aşa de mult de munca noastră harnică şi cinstită, de trăirea noastră demnă şi cumpătată, precum şi de atitudinea noastră supusă şi ascultătoare de mai-marii noştri. Toate acestea, în condiţiile unei mai binevoitoare atitudini faţă de noi, le-am putea aduce cu mai multă eficienţă morală şi materială. Atâtea rele din afară şi atâtea slăbiciuni dinăuntru ne poruncesc acum mai cu tărie ca oricând să trecem peste toate micile umbre ale trecutului şi să pornim acum grabnic nu numai la repararea acestor regretabile greşeli, dar şi mai mult la sudarea puternică a sufletelor noastre, a tuturor celor care avem o conştiinţă a credinţei şi a patriei noastre, fiindcă vedem cu tot mai mare durere că cine se desparte de prima o poate părăsi curând şi pe cealaltă…
Pentru reglementarea reală şi adevărată a acestei probleme – şi în acest destul de întârziat timp – noi credem că ar trebui să găsim puterea şi bucuria de a face totul atât unii, cât şi alţii. În ce ne priveşte pe noi, promitem şi ne rugăm Domnului nostru să ne ajute la acest lucru bun. Iar în ce-i priveşte pe mai-marii noştri sufleteşti, credem că în modul cel mai minim ar fi necesare următoarele:
1. Părinteasca bunăvoinţă a Sf. Sinod în a aprecia că, după cincizeci de ani de la izbucnirea nefirească a conflictului dintre mitropolitul Bălan şi preotul Trifa din Sibiu, toate acuzele grave ridicate împotriva preotului Trifa şi a creaţiei sale Oastea Domnului s-au dovedit în cea mai mare parte neîntemeiate. Că toată originea şi importanţa acestui conflict s-au dovedit a fi tendenţios exagerate şi că în mod pătimaş, din ambele părţi s-au împins lucrurile nepermis de departe, declanşând o criză sufletească adânc dureroasă şi îndelungată în sânul Bisericii noastre între clerul ei şi o mare mulţime a unora dintre cei mai credincioşi fii ai săi. Criza aceasta durează în mod anacronic de un timp prea îndelungat şi păgubitor pentru noi toţi. Că acum a sosit în sfârşit vremea potrivită când această nefirească situaţie să înceteze imediat, total şi definitiv, restabilindu-se situaţia de dinaintea acestui conflict, adică armonia deplină şi fericită înăuntrul întregii Biserici, recomandându-se atât clerului, cât şi credincioşilor o caldă colaborare fără nici o suspiciune ori răscolire jignitoare a unor greşeli din trecut de vreo parte ori de alta. Atât mitropolitul Bălan, cât şi preotul Trifa au mari merite faţă de Biserica noastră şi au fost amândoi nişte slujitori care au făcut fapte nemuritoare pentru ea. Şi amândoi au drept la toată înalta noastră preţuire atât pentru numele, cât şi pentru opera lor. Că de acum înainte, atât unii, cât şi alţii dintre noi avem datoria ca, respectându‑ne reciproc, să colaborăm din toată inima şi puterea noastră pentru binele Bisericii noastre şi al patriei noastre, deopotrivă de scumpe pentru noi toţi.
Adică exact cum era înainte de conflict.
2. Părinteasca bunăvoinţă şi apreciere a Sf. Sinod că aceşti fii ai Bisericii noastre, datorită structurii lor sufleteşti, au o mai pronunţată sete şi dorinţă după o mai puternică trăire duhovnicească în sânul Bisericii noastre. Trăirea şi activitatea lor s-ar putea încadra, după cum am mai spus, în Secţiile Misionare de pe lângă fiecare parohie care are Oastea Domnului, sub îndrumarea binevoitoare şi înţeleaptă a preotului respectiv care ar putea primi de îndată prin ei un puternic şi fericit ajutor atât sufletesc, cât şi material pentru scopurile parohiei. Aceste secţii, deşi sunt formal prevăzute acum în Statutul Bisericii, în realitate sunt total inexistente ca activitate în parohii. Prin încorporarea înţeleaptă şi iubitoare a ostaşilor Domnului, ele ar căpăta dintr-o dată viaţă şi scop, legând mai strâns poporul de viaţa Bisericii şi Biserica de popor.
Este vremea când trebuie făcut totul spre a umple iarăşi bisericile goale şi a-i scăpa pe fiii abătuţi din ispitele sufleteşti ca şi din cele trupeşti. Viaţa bisericească s-ar înviora mult, iar problema adunărilor s-ar reglementa fericit prin ţinerea acestora în biserici, la Vecernie, în după-amiezile din duminici şi sărbători, când oamenii sunt liberi de la celelalte îndatoriri. Aceste adunări – cu un program alcătuit din citiri şi tâlcuiri din Evanghelie, Apostolul şi Cazania zilei, precum şi tâlcuiri şi citiri din scrierile şi Vieţile Sfinţilor, cu cântări şi rugăciuni bisericeşti şi laice împletite armonios, potrivit învăţăturii şi credinţei noastre ortodoxe şi sub directa îndrumare binevoitoare a preotului ca păstor bun – ar alcătui o hrană substanţială pentru fiii Bisericii, care n-ar mai fi nevoiţi sau tentaţi a merge în altă parte pentru această hrană. Nimic din toate acestea nu ar fi în contradicţie cu învăţătura şi interesele Bisericii noastre, ci dimpotrivă, numai în folosul acestora. În acest fel, prin educaţia frumoasă şi susţinută ce li s-ar putea face acolo, oamenii ar putea fi mai eficient îndrumaţi spre o viaţă morală, spre o muncă harnică, spre o trăire demnă atât în familie, cât şi în societate.
Adică exact cum era şi înainte de conflict.
3. Părinteasca bunăvoinţă a Sf. Sinod în a aprecia şi a permite ca, în cazuri de evenimente familiale întâmplate în mod obişnuit între oameni – cum ar fi: aniversări, cumetrii, sfeştanii, masluri, nunţi, onomastici, parastase, privegheri la mort etc., la care de obicei sunt invitaţi şi preoţii noştri şi care se petrec în familii – să se recunoască dreptul de a participa împreună cu familia respectivă şi altor prieteni, rudenii, cunoscuţi, în orice timp şi număr la acest eveniment, fără a fi considerată această participare ca ceva nepermis, nici petrecerea lor sufletească adecvată cu momentul familial ca ceva ori străin, ori rău, dacă totul se desfăşoară pe linia generală a credinţei şi învăţăturii Bisericii noastre, care ne învaţă ca „toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să I-o dăm“… şi „toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta“…
Adică întocmai cum era înainte de conflict…
Cam acestea ni se par nouă că ar fi simplele, dar necesarele trebuinţe, minimul prin care credem că s-ar putea uşor rezolva problema aceasta, dacă într-adevăr se doreşte acest lucru. Situaţia credem că a avut destul timp să se coacă şi să fie cunoscută pe deplin sub toate aspectele ei, pentru a putea fi rezolvată realist şi concret.
În speranţa că de data aceasta nu se va mai proceda ca în celelalte nefericite cazuri din trecut – spre a nu se mai mări răul ori întârzia binele, ambele fiind în paguba noastră a tuturor – ne rugăm din tot sufletul nostru lui Dumnezeu, zicând:
Doamne şi Dumnezeul credinţei noastre şi al părinţilor noştri, milostiveşte-Te spre noi, iartă-ne nouă tuturor toate păcatele noastre şi iartă toate slăbiciunile alor noştri, şi dăruieşte-ne acum puterea şi lumina de care avem atâta nevoie cu toţii în acest ceas istoric, până nu este prea târziu, pentru izbăvirea şi liniştirea noastră a tuturor. Amin.
În Numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin.
După Săptămâna Patimilor, la Praznicul Învierii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos
din 4 mai 1986
Cu sinceră smerenie fiască, supus fiu duhovnicesc, Traian Dorz
P.S.
Înaintez alăturat un tabel conţinând treizeci de cântări religioase, potrivite pentru a fi recunoscute, aprobate şi recomandate spre a fi cântate printre cele bisericeşti la diferite ocazii, cum sunt cele notate la punctul doi din acest memoriu.