Lidia Hamza
Eu nu mai am nici nume, nici fiinţă
când vocea Ta mă înfăşoară cald
şi-o pulbere de-acorduri de smarald
mi-ntoarce-n cântec lunga suferinţă.
Miresme curg şiroaie peste mine,
arcuşul meu vibrează vrând-nevrând;
m-ascund sub mantia noptării stând
s-ascult ecoul imnului ce vine.
Cad peste mine slovele-n neştire
când treci, Iisus, la mine peste prag,
şi inima topită mi-e de drag
când arde rugul meu în strălucire…
În ce cuvinte să-mi adun sfârşirea
ce-mi naşte psalmu-acesta fericit,
când suie-n mine tainic răsărit
şi mută adorare mi-i noptirea?
Şi-n ce să strâng lumina ce s-aprinde
pe-al rugăciunii mele cer deschis
când vii în ceas de taină şi de vis?
– Căci sunt prea mic să pot a Te cuprinde.
Putea-voi toarce-n cântec de lumină
ale-ntâlnirii noastre-nfiorări,
s-aprindă-n toţi duioasele chemări
şi rod bogat napoi din el să-mi vină?
Oare-o să pot cu-a slovelor tărie
să Te cuprind în imnul meu sărac,
când aripile Tale se desfac
cât cerul clipei ce mi-o dărui mie?
Iisuse drag, oare-o să poată ţine
biet vasul meu sfărmat, Lumina grea?
…Când vezi că tac uimit de slava Ta,
rosteşte Tu cuvintele divine!