b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Conştiinţa misiunii
pentru care te-ai născut,
misiunea ta şi-a Cauzei
care-ţi este steag şi scut,
misiunea pentru care
legământ de jertfă-ai pus,
sfântă trebuie să-ţi fie,
cum e soarele de sus.

Ţelul unic pentru care
ai rostit solemn cuvânt
clar şi-aprins, şi drept să-ţi fie,
luminos şi-nalt, şi sfânt;
viaţa şi puterea-n lume
pentru-aceasta ţi s-au dat,
misiunea Cauzei sfinte
ţină-ţi sufletul legat.

Pentru tine tot ce-i viaţă
şi religie şi crez
în trăirea misiunii
Cauzei sfinte să le vezi,
strâns legat de-ai tăi spre Ţintă
fii cu legături de fier,
misiunea ta să-ţi fie
sfântă, căci o ai din cer.

Traian Dorz, Cântări luptătoare

O fiinţă nou-născută are nevoie pentru creşterea şi desăvârşirea ei de trei lucruri: de hrană, de curăţenie şi de căldură.
Fără hrană se usucă.
Fără curăţenie putrezeşte.
Fără căldură îngheaţă.
Sufleteşte este tot aşa.
Hrana fiinţei noastre celei noi este Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură, Pâinea Vieţii. Cu hrana aceasta ne întreţinem viaţa şi creşterea.
Curăţenia fiinţei noastre celei noi este Rugăciunea. Prin ea ne descărcăm sufletul. Prin ea ne limpezim privirile. Prin ea ne înlăturăm zgura.
Iar căldura făpturii noastre celei duhovniceşti este adunarea, dragostea şi părtăşia noastră cu fraţii. Umblarea şi trăirea împreună cu cei care au primit acelaşi gând şi acelaşi duh cu noi.
Fără aceste trei binecuvântate mijloace duhovniceşti pe care Dumnezeu, Părintele fiinţei noastre, ni le-a pregătit ca să creştem şi să rodim prin ele – creşterea şi rodirea noastră nu e cu putinţă să se facă normal şi sănătos.
Fără aceste trei daruri cereşti, sufletul născut din nou curând se va pierde iarăşi sau se va împili (pipernici), ră¬mânând fără creştere şi fără roadă, o stârpitură netrebnică, rămasă pe veci în starea pe care o avea în clipa naşterii sale. Fără să mai crească şi fără să se împlinească niciodată la rostul său de om, pentru care fusese rânduit.
Trupeşte – astfel de creaturi stârpite şi împilite, de obicei, mor îndată.
Duhovniceşte însă, vai, trăiesc ani de zile atât de mulţi prin Lucrarea lui Dumnezeu.
Aceştia nici nu se hrănesc prin Cuvânt, | Continuare »

Vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Călan – 22 septembrie 1985

Strângeţi firimiturile, vol III

[…] Nu de mult am fost la mănăstirea Curtea de Argeş. Am trăit acolo nişte momente atât de adânci, încât ori de câte ori îmi amintesc mi se umplu ochii de lacrimi şi inima de atât înţeles tainic pe care-l poartă dragostea lui Dumnezeu pentru dragostea noastră şi inima lui Hristos pentru inimile noastre. Am ascultat din zidurile mănăstirii lacrimile Anei şi cântecul plin de îndurerare şi de lacrimi al lui Manole: O, suflet din sufletul meu!
Ce necesară era jertfa ei pentru reuşita bisericii aceleia!
Dacă aţi mers vreodată sau dacă veţi merge vreodată la mănăstirea Curtea de Argeş şi veţi vedea împletiturile acelea măiestre şi toată dragostea, şi râvna, şi jertfa care s-au depus în fiecare trăsătură de condei sau sculptură de daltă, să vă gândiţi că toate acestea n-ar fi fost niciodată fără jertfa Anei, fără lacrimile şi fără suferinţa lui Manole.
Sunt lucruri frumoase în Biserica lui Hristos. Sunt lucruri minunate în tot ce a creat dragostea lui Dumnezeu şi râvna celor care L-au iubit pe Hristos. Poate că sunt… dar toate aceste lucruri minunate n-ar fi fost fără jertfă, fără lacrimi, fără iubirea care a fost în stare să le dea, fără iubirea care a trebuit să le ceară. Poate că legenda cu Ana zidită în zidurile mănăstirii Curtea de Argeş e-o legendă – cum e-o legendă, poate, şi povestea Mioriţei sau povestea Luceafărului. Dar în toate acestea e îngropată o taină adâncă, ce simbolizează şi ne arată nouă limpede dragostea lui Hristos faţă de Biserica Sa.
Am vrut [să ne oprim] mai ales asupra a trei aspecte din toată această lucrare minunată care, alcătuită din toate, se constituie în una singură. Jertfa Anei, jertfa Sfintei Fecioare, Maica Domnului, jertfa Bisericii. Toate acestea trei ne mărturisesc nouă despre acelaşi adevăr tainic şi sfânt. Şi, fiindcă avem un timp aşa de binecuvântat de Dumnezeu în ceasurile acestea în care nu ne mai grăbim nici unii (ajunge cât ne-am grăbit pentru lucrurile fireşti, pământeşti, trupeşti), să întârziem acum, un ceas, gândindu-ne, meditând şi petrecându-ne în lumina şi în taina dulce a adevărurilor mântuitoare. Şi, din tot ceea ce ni se spune, să întregim cea mai adâncă şi cea mai necesară condiţie pentru noi: condiţia mântuirii noastre pentru care s-a depus atâta jertfă şi pentru care încă se cere să se mai depună o jertfă. | Continuare »

Când mii de fraţi ai tăi îndură
atâtea suferinţi acum,
cum vrei tu oare fără cruce
să mergi pe-al mântuirii drum?

Când mii de fraţi ai tăi au parte
de nedreptăţi şi prigoniri,
cum vrei s-ajungi tu fără ele
cununa sfintei răsplătiri?

Când mii de fraţi ai tăi duc jugul
şi sarcinile lui Hristos,
cum vrei tu oare fără jertfe
să vezi sfârşitul luminos?

Când mii de fraţi ai tăi în lume
vestesc Cuvântul Sfânt cu greu,
cum vrei tu, cel fricos şi leneş,
să-L întâlneşti pe Dumnezeu?

Când mii de fraţi ai tăi statornici
ţin primul legământ curat,
cum crezi că-L vei vedea pe Domnul
tu, cel cu legământ călcat?

Când mii de fraţi ai tăi în ceruri
vor fi ca fii de dumnezei,
cum crezi să fii cu ei în slavă
când n-ai fost în necaz cu ei?

Traian Dorz, Cântări nemuritoare

De când eram şi eu gospodar la ţară, îmi aduc aminte că aveam un loc peste care oamenii făceau cale scurtată (cale fărădelege). Am încercat în multe feluri să opresc această cale. Am scris pe o tăbliţă: „Trecerea oprită!“, dar oamenii au aruncat tabla cât colo. Am săpat un şanţ, dar oamenii trecură şi peste el. Pe urmă, am plantat în calea oamenilor spini şi umblarea a încetat.
Eu văd azi un adânc înţeles în această cale oprită cu spini. Când omul apucă pe calea cea fără de lege, pe calea fărădelegilor, Domnul încearcă în multe feluri să-l oprească din acest drum al pierzării. Cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul Evangheliei îi strigă omului: „Opreşte-te din calea asta! Opreşte-te din calea fărădelegilor!“. Dar omul nici habar nu are de această oprire.
Domnul Se apucă atunci şi sapă în calea omului o groapă, un necaz, dar omul sare peste groapa asta; scapă de necaz şi îşi vede de calea cea rea. Domnul sapă un şanţ mai adânc, adânceşte necazul şi încercarea, dar omul sare şi peste acest şanţ.
Pe urmă, Domnul sădeşte în calea vieţii omului spinii cei ascuţiţi şi statornici ai suferinţelor şi durerilor. Cu asta îl opreşte pe om din calea pierzării.
Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, că ai umplut şi calea mea cea rea cu spinii suferinţelor! Lasă-i să crească şi să sporească, să nu mai apuc pe calea cea rea a pierzării!

Părintele Iosif Trifa, 600 de istorioare

Cu puţin înainte de plecarea lui la Domnul, a avut o răpire sufletească şi a văzut cerul deschis, plin de strălucire şi de o frumuseţe de nedescris… Apoi a zis: „Ce vis frumos am avut… Mergeam pe un câmp minunat de flori… şi venea în întâmpinarea mea un Copil nespus de frumos…”
Aşa a adormit el în Domnul în 6 martie 1969, spunând: „Slăvit să fie Domnul!” Şi a rămas cu privirea aţintită spre Cer…

Fratele Magiaru Adam s-a născut în 24 noiembrie 1900, în satul Ghilad din judeţul Timiş. A rămas orfan de ambii părinţi la vârsta de 10 ani, crescând apoi în mijlocul multor greutăţi şi necazuri, fiind mereu slugă pe la alţii. În felul acesta Dumnezeu îl pregătea încă din copilăria lui pentru cea mai frumoasă chemare ce poate fi pe pământ: de a-L sluji pe Domnul Iisus Hristos.
În felul acesta a învăţat el să asculte şi să fie harnic şi cinstit, respectuos şi smerit, lucru atât de necesar unui suflet credincios – atât în slujba oamenilor, cât şi în slujba lui Dumnezeu.
În anul 1927 s-a căsătorit şi s-a mutat în Timişoara cu sora Marta, soţia lui, un suflet ales de Domnul, de acelaşi frumos fel ca al lui. Domnul le-a dat apoi, din unirea lor, trei fiice: pe Dorina [care a murit când avea doar câteva luni – n.n.], pe Cornelia şi pe Lucia, care au urmat credinţei bunilor lor părinţi.
A muncit 35 de ani ca angajat la Calea Ferată, dar în toţi aceşti ani n-a avut nici o mustrare, ci numai laude de la superiorii săi, pentru că Evanghelia lui Hristos şi Oastea Domnului de care s-a alipit cu toată familia lui l-a învăţat să fie totdeauna corect, harnic şi conştiincios în toate lucrurile şi datoriile sale.
În timpul războiului, o bombă i-a aprins toată casa, arzându-i tot avutul strâns cu muncă grea. Mult timp s a chinuit greu în sărăcie şi lipsuri. Dar şi aceasta l-a ajutat să cânte: „Mai lângă Domnul meu, mai lângă El”.
Deşi avusese parte de toate aceste necazuri şi multe altele, totuşi fratele Adam încă nu era pe deplin credincios, fiindcă nu trecuse încă prin naşterea din nou, fără de care nimeni nu poate fi mântuit, chiar dacă este un om religios, cum fusese până atunci şi el. | Continuare »

Traian DORZ, ISTORIA UNEI  JERTFE

În ziua de 3 martie [1981] eram acasă în patul meu, bolnav şi singur, când iarăşi îmi intrară în casă doi… Totdeauna vin cel puţin doi. Unul îmi era bine cunoscut – era căpitanul cel înalt şi cotrobăitor care mă chinuise tot timpul de când mă eliberasem în 1964. De multe ori veniseră la mine tot ei, cei doi: el şi cu maiorul care îmi luase cutia de casete şi de multe alte ori caietele, corespondenţa, cărţile… Mă obişnuisem cu ei şi mă gândeam de fiecare dată să le vorbesc cât pot şi lor despre Dumnezeu, despre voia Lui, despre conştiinţă şi despre Judecată, pe când ei mă înjurau, mă bruscau, mă ameninţau furioşi. […]

De-a lungul experienţelor mele, eu am învăţat acest mare adevăr şi anume: cu oricare om care vine în faţa mea… ori în faţa oricărui om aş fi dus, eu să-l privesc şi să-i vorbesc conştient de toată greutatea importanţei veşnice a acestui moment. Nici o întâmplare nu este întâmplătoare. Dumnezeu îl aduce pe acest om la mine, ori mă duce pe mine la el, tocmai pentru ca să-i vorbesc lui despre sufletul său şi despre Dumnezeu, cele două singure valori adevărate şi eterne… Poate că data aceasta este ultima sau unica dată din viaţa mea ori din a lui când ne mai vedem şi când am ocazia să-mi îndeplinesc datoria aceasta faţă de el. Şi apoi ne vom mai întâlni – sigur! – numai o singură dată, în faţa Scaunului Judecăţii lui Hristos. Să pot privi atunci cu linişte pentru el în ochii lui Hristos. Şi cu linişte pentru Hristos în ochii lui. În faţa Domnului, pentru că i-am spus ce fusesem dator să-i spun şi în faţa lui pentru că făcusem ce puteam face pentru mântuirea sa.
Odată i-am mai spus şi unui alt furios care venise să-mi ia Biblia şi să mă insulte pentru râvna mea faţă de Dumnezeu:
– Domnule, dincolo de această uniformă ai şi dumneata un suflet cu care poate foarte curând ai să mergi în faţa acelui Dumnezeu pe Care Îl înjuri şi Îl batjocoreşti acum, ca să dai socoteală de toate acestea. Ce vei face atunci? Nu L mai înjura!
Şi omul s-a domolit dintr-odată, căutând încurcat dezvinovăţiri… că el nu-i aşa de rău. Că legea îl obligă, că pâinea lui… I-am răspuns liniştit:
– Legea nu-l obligă pe nimeni să fie fiară, ci să fie om. Dacă cel care aplică legea este om, el o aplică omeneşte, iar dacă este fiară, o aplică sălbatec. Aşa că nu legea este rea, ci omul care o aplică, fiindcă el o aplică aşa cum este sufletul său. | Continuare »

Ruperea legăturii noastre cu Tatăl ceresc

Să cercetăm cu de-amănuntul pilda cu fiul cel pierdut.
Evanghelia începe prin a ne spune că:
„Un om avea doi feciori. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: «Tată, dă-mi partea ce mi se cade de avuţie». Şi le-a împărţit lor averea. Şi, nu după multe zile, adunând toate, feciorul cel tânăr s-a dus într-o ţară departe“.
Ce i-a venit feciorului cel mai tânăr să facă acest lucru? De bună seamă ceva îndemnuri slabe. Nu-i mai plăcea lucrul… Apucase cu prieteni răi… Apucase cu petreceri şi chefuri de noapte. Tatăl poate că începuse să-l cam mustre. El voia acum să scape de controlul tatălui său… Voia să fie liber… Voia să facă ce vrea şi să trăiască cum vrea. Îşi închipuia el, cât de frumoasă trebuie să fie o astfel de viaţă.
Iată-l plecat la drum. De bunăvoie o rupe cu casa părintească, o rupe cu tatăl său şi pleacă într-o ţară depărtată. Duioasă este această despărţire. Tatăl se uită cu jale după fiul plecat. Îl petrece cu ochii în zare, suspinând: «Oare se va mai întoarce scumpul meu copil?». […] Grozavă este această rupere!

O astfel de grozavă rupere se petrece şi în viaţa noastră cea sufletească, pentru că pilda cu fiul cel pierdut este o oglindă în care, uitându-ne, ne vedem pe noi înşine şi viaţa noastră cea sufletească. Tatăl din pilda Evangheliei este Dumnezeu, este Tatăl ceresc, iar fiul suntem noi cei care – prin păcatele noastre – rupem legătura dintre noi şi El. Păcatul rupe legătura dintre noi şi Tatăl ceresc. | Continuare »