Proverbe 4, 27: «Nu te abate nici la dreapta, nici la stânga. Şi fereşte-te de rău!»
Orice drum are două margini.
Orice grupare are două extreme.
Orice învăţătură poate avea cel puţin două interpretări. Ca o pasăre – două aripi.
Chiar şi drumul cel mai drept, chiar şi gruparea cea mai unită, chiar şi învăţătura cea mai clară, pot avea dreaptă şi stângă.
Dar Dumnezeu, Care este Unul, Care este Dragostea şi Care este Adevărul – nu vrea niciodată extreme. Urăşte extremele şi porunceşte să nu le urmăm niciodată.
Cărarea pe care mergi – porunceşte Cuvântul Său Sfânt – să fie netedă.
Toate căile tale să fie hotărâte.
Nu te abate nici la dreapta, nici la stânga.
Şi fereşte-te de rău! (Prov. 4, 27).
Să nu vă abateţi de la cele ce le-a poruncit Dumnezeul vostru, nici la dreapta, nici la stânga (Deut. 5, 32; 17, 20; 28, 14).
Nu te abate nici la dreapta, nici la stânga, ca să izbuteşti în tot ce vei face (Iosua 1, 7).
Fără să vă abateţi nici la dreapta, nici la stânga (Iosua 23, 6).
Ce minunat este, chiar şi în faţa oamenilor, un mers sta-tornic, fără ocolişuri, fără cotituri, fără abateri!
Urmele drepte, adânci şi frumoase ale unui astfel de om, cu un astfel de mers, sunt cea mai puternică predică. Cea mai clară dovadă. Cea mai convingătoare chemare.
Nici un om nu poate avea o valoare mai mare decât acela care, prin felul lui de viaţă, a mers mereu pe mijlocul drumului cinstei. Prin mijlocul oamenilor vrednici. Prin mijlocul învăţăturii sănătoase. | Continuare »
Când eram copil, Iisuse,
gata-n lume să mă duc,
şi din două căi opuse
una trebuia s-apuc,
m-ai chemat să vin la Tine,
eu că vin Ţi-am spus smerit,
dar m-am dus pe căi străine,
n-am venit.
M-ai oprit odată-n cale
şi, milos, mi-ai arătat
ce prăpastie-i în vale,
că drum rău am apucat,
şi mi-ai spus să-ntorc cu Tine
pe-al Tău drum spre răsărit,
dar n-am vrut să-ntorc spre bine,
n-am venit!
…Şi-am ajuns deasupra gropii,
însă când era să cad,
Te-am simţit că Te apropii
şi m-ai izbăvit de iad!
Ah, de-atunci pe totdeauna
Te urmez, Iisus iubit,
fă, curat să-Ţi fiu întruna,
fiu smerit.
Orice rugăciune împlinită spre noi din partea Domnului, trebuie neapărat să fie urmată de o mulţumire recunoscătoare din partea noastră spre El. Ce sfântă este totuşi şi ce duioasă dorinţa Domnului după mulţumire din partea noastră! Cuvântul Lui parcă ne roagă: „…şi fiţi recunoscători!” (Col 3, 15). Când din cei zece leproşi vindecaţi, doar unul s-a întors să mulţumească, Mântuitorul Bun S-a întrebat cu tristeţe: „…De ce numai străinul acesta s-a întors să mulţumească lui Dumnezeu?” (Lc 17,18). Abia al zecelea şi-a adus aminte de prima datorie care este a fiecăruia dintre noi! Dar oare acum al câtelea se mai află un recunoscător pentru câte binefaceri primim?
„…Nu uita nici una din binefacerile Domnului” este una dintre cele mai duioase şi mai triste porunci ale Cuvântului Sfânt (Ps 103, 2). Duioasă, pentru că vorbeşte despre cea mai dulce datorie a noastră. Şi tristă, pentru că o împlinim atât de puţini şi atât de puţin…
Cât de minunat este când rugăciunile noastre de cerere sunt urmate în aceeaşi măsură de rugăciunile noastre de mulţumire! Nimic nu poate echilibra mai frumos relaţiile de dare şi de primire, de binefacere şi de recunoştinţă, de adus şi de dus – dintre noi şi Dumnezeu – ca rugăciunile noastre de mulţumire.
Dacă ne-am unit soarta noastră cu a lui Hristos şi cu a Evangheliei Sale, – nici noi nu putem avea parte în lumea aceasta de o altfel de soartă de cum a fost a Lui… Dar dacă am înţeles cu adevărat voia şi lucrarea cea nespus de înţeleaptă a lui Dumnezeu, Îi vom mulţumi totdeauna Lui pentru toate lucrurile (Ef 5, 20). Nu numai pentru că aceasta este voia Lui cu privire la noi, ci şi pentru că tocmai acestea sunt spre cel mai mare bine al nostru (Rom 8, 28). | Continuare »
Dacă mai trăieşte încă tatăl tău
sau mama ta,
capetele-acestea albe unice pe lume-ţi sunt.
Vor mai fi puţine zile lângă tine,
nu uita,
datoria către dânşii fă-ţi-o până la mormânt!
Dacă mai trăieşte încă binefăcătorul tău,
nu uita recunoştinţa ce-i eşti mai dator ca toţi,
sfânt să-ţi fie totdeauna numele şi chipul său,
cu respect şi cu iubire să-i întorci napoi
cât poţi!
Cu ce poţi plăti iubirea şi durerea jertfei lor,
cu ce poţi plăti viaţa şi lumina ta, cândva?
– dacă-ţi mai trăieşte încă vreun binefăcător
numai prin recunoştinţă
poţi să-i mai întorci ceva.
Când nu vor mai fi pe lume, în curând, ai tăi părinţi,
când nu va mai fi pe lume binefăcătorul tău
nu vei mai avea prilejul unicei recunoştinţi
şi-n zadar vei plânge-atuncea
prea târzii
păreri de rău!
O, Eternă Milă a lui Dumnezeu,
cu puterea toată ne-agăţăm de tine,
tu ne eşti nădejdea pentru mântuire,
singura nădejde unde s-alergăm!
– Doar la uşa-ţi sfântă îndrăznim a bate,
doar prin ea mai credem să intrăm în Cer…
O,-ndurare-adâncă a lui Dumnezeu,
cât de mult depinde tot ce-avem de tine,
unica-ţi nădejde,
singura ta uşă
este cel din urmă mijloc pentru noi!…
Cine, prin Dreptate
sau Neprihănire,
cine prin sfinţire ar putea veni?
Dintre oameni, cine ar putea vreodată
a intra prin merit în Lăcaşul Sfânt?
– Doar prin tine, Sfântă Milă Nesfârşită,
cel din urmă vameş poate-a se sfinţi!
Dacă şi-a ta uşă cuiva se va-nchide
ce-i va mai rămâne celui lepădat? | Continuare »
În hrisoavele unui bătrân din Sfântul Munte, se găseşte întâmplarea următoare:
„Un slăbănog venise în Kapsala. Era bolnav de mai mulţi ani de zile şi-şi pierduse răbdarea. Slăbise cu sufletul şi, plângând, se ruga lui Dumnezeu să-i scurteze viaţa.
Un înger se arătă şi-i zise bolnavului:
– Prea bine, frate, Domnul în milostivirea Sa nemărginită îţi as cultă rugămintea: El scurtează viaţa ta pământească, dacă te învoieşti, ca pentru un an de suferinţe ce-ai mai avea de răbdat pe pământ – ca să
te curăţeşti printr-însele, ca aurul prin foc – să petreci trei ceasuri în muncile iadului. Păcatele tale cer curăţirea ta prin suferinţele propriului tău trup, ca tu să trăieşti slăbănog încă un an de zile, căci pentru tine, ca şi pentru toţi credincioşii, nu este altă cale spre Cer, decât calea Crucii, care a fost arătată de Dumnezeu-Omul, Cel fără de păcat. Calea Crucii te face să suferi. încearcă deci ce sunt suferinţele veşnice, unde merg toţi păcătoşii; dar tu nu vei suferi decât vreme de trei ceasuri, după care vei fi scăpat din munci, prin rugăciunile Bisericii.
Nenorocitul începu a cugeta:
– Încă un an de suferinţe pe pământ e o vreme tare lungă! Mai bine rabd trei ceasuri suferinţele de dincolo; şi zise îngerului: mă învoiesc să merg în iad.
Îngerul îi luă sufletul şi-l închise în temniţele iadului.
– După trei ceasuri voi veni să te caut, îi spuse îngerul, cu mângâietoare grăire.
După plecarea îngerului totul se întunecă, un întunerec de smoală, o strâmtoare cumplită, un vuiet sfâşietor de suspine ale sufletelor păcătoase, duhuri rele cu ochii de văpaie şi cu urâciunea lor, îl împrejmuiau, şi-i îngheţau făptura, iar el nu se putea apăra cu nimic; toate acestea îl cuprinseră ca nişte gheare de groază şi-l cufundară într-o spaimă nespusă. Nu vedea nimic, deşi suferinţa şi plânsul strigau de pretutindeni. Ochii arzători ai demonilor luceau în întunerec şi se vedeau deasupra umbrele lor pocite, care se repezeau la dânsul, gata să-l sfărâme şi să-l înghită într-o sorbitură de fiară. | Continuare »
Să nu rosteşti uşor nici un cuvânt;
adeseori, acesta-i o săgeată
ce, slobozită, ţinta-n timp, şi-o cată
şi sigur lasă-n capăt un mormânt.
Şi, vai, ce iute zboară vorba rea!
Vai, ce uşor zici vorba de ocară!
Cuvântul cel cu care râzi, ce-amară
scursură lasă-n gura care-l vrea!
Nici vorba bună nu se pierde-n vânt…
şi peste ani, ea-şi caută împlinirea.
Chiar dacă nu-i întrezăreşti rodirea,
sămânţa ei nu moare pe pământ.
O mângâiere, un alean, un cânt,
un legănat de maică ce dezmiardă,
oricât ar vrea vrăjmaşul să le piardă,
puterea lor e ca un legământ.
Dar şi cuvântul vinovat, mereu
tot mai crescândă, patima şi-o strânge,
s-o scuipe-apoi spre cel murdar de sânge…
Puterea lui e ca un blestem greu. | Continuare »
1. Încă o dată: abia orbia urii este şi prostie.
Vrăjmaşii şi proştii spun uneori adevăruri pe care cei dintâi nu le pot primi, iar ceilalţi nu le pot înţelege.
Fariseii I-au zis lui Iisus: Tu mărturiseşti despre Tine Însuţi!
Ce mare adevăr au spus ei în aceste cuvinte! Dar ei, neprimindu-l, s-au nenorocit pe totdeauna. În zadar l au spus.
2. Soarele mărturiseşte singur despre el însuşi. Nimeni n-ar mai putea mărturisi astfel despre soare cum el însuşi mărturiseşte despre sine.
Căci mărturisirea aceasta a lui este strălucitoare ca şi puterea şi viaţa pe care le arată el. Nici o mărturisire nu-i mai puternică decât aceasta.
Toate celelalte mărturisiri despre soare se întemeiază pe ea.
Aşa este şi mărturisirea Mântuitorului Hristos despre Sine Însuşi.
3. Mărturia despre Hristos era şi este El Însuşi.
El Însuşi mărturiseşte despre El.
Lucrarea Lui, Viaţa Lui, Lumina şi Puterea Lui,
simţite şi văzute de mii de ani, de milioane de oameni, | Continuare »
Nu atunci e liber omul când trăieşte în păcat
şi când poate după voie a umblat ne-mpiedicat,
ci atunci e omul liber când, mai drept şi mai frumos,
conştient şi ’nalt, trăieşte ascultarea de Hristos.
Nu acolo-i bună viaţa unde-noată-n desfătări
şi-unde numai flori şi zâmbet poate-avea pe-orice cărări,
ci acolo-i viaţa bună, unde-aduce ne-ndoios,
pentru Dumnezeu şi oameni, rod mai vrednic în Hristos.
Nu atâta-i fericire cât poţi să trăieşti cât vrei
şi tot ce-ţi doreşte trupul poţi să ai şi poţi să iei,
ci e fericire-atâta cât, cu sufletul voios,
poţi trăi şi-n gând, şi-n faptă, şi-n duh una cu Hristos.
Lumea asta nu-i o ţintă, moartea nu-i sfârşit de drum,
nu ne-a fost viaţa dată numai pentru ce-i acum,
ci ni-e lumea câmp de luptă, moartea-i pragul ne-ndoios
ori lângă Hristos de-a pururi, ori în veac fără Hristos.
♦ Oamenii se socotesc raţionali însă pe nedrept, căci nu sunt raţionali. Unii au învăţat cuvintele şi cărţile vechilor înţelepţi. Dar raţionali sunt numai aceia care au sufletul raţional, pot să deosebească ce este binele şi ce este răul, se feresc de cele rele şi vătămătoare sufletului şi toată grija o au spre cele bune şi folositoare sufletului; iar acestea le săvârşesc cu multă mulţumire către Dumnezeu. Numai aceştia trebuie să se numească raţionali.
♦ Omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor şi să-L placă; şi numai la aceasta îşi deprinde sufletul său: cum să-i placă lui Dumnezeu, mulţumindu-i pentru o aşa de mare purtare de grijă şi pentru cârmuirea tuturor, orice soartă ar avea el în viaţă. Pentru că este nepotrivit să mulţumim pentru sănătatea trupului, doctorilor, care ne dau leacuri amare şi neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-I mulţumim pentru cele ce ni se întâmplă cum trebuie, spre folosul nostru şi după purtarea Lui de grijă. Căci în cunoştinţa şi credinţa cea către Dumnezeu stă mântuirea şi desăvârşirea sufletului.
♦ Cel ce poate îmblânzi pe cei neînvăţaţi, ca să iubească învăţătura şi îndreptarea, făcător de om trebuie să se numească. Asemenea şi aceia care îndreaptă pe cei desfrânaţi către petrecerea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, ca unii ce schimbă alcătuirea oamenilor. Căci blândeţea şi înfrânarea este fericire şi nădejde bună pentru sufletul oamenilor.
♦ Om se numeşte sau cel raţional, sau cel ce îngăduie să fie îndreptat. Cel ce nu poate fi îndreptat este neom, căci aceasta se află la neoameni. Iar de unii ca aceştia trebuie să fugim, căci celor ce trăiesc laolaltă cu păcatul nu li se îngăduie să se afle niciodată printre cei nemuritori.
♦ După cum corăbierii cârmuiesc corabia cu grijă, ca să n-o izbească de vreo stâncă văzută sau nevăzută, aşa şi cei ce se silesc spre viaţa duhovnicească trebuie să cerceteze cu frică ce trebuie să facă şi ce să nu facă. De asemenea să creadă că legile lui Dumnezeu le sunt de folos, tăind de la suflet toate gândurile păcătoase. | Continuare »
«Şi astfel vei căpăta trecere şi minte sănătoasă,
înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.»
Primind… şi păstrând darurile înţelepciunii, sfaturile înţelepciunii, cărările şi roadele înţelepciunii – vei căpăta trecere şi înaintea lui Dumnezeu, şi a oamenilor.
Căci înţelepciunea este, în primul rând, lumină.
Înţeleptul este un om luminat şi luminos.
El este aşezat între Dumnezeu şi oameni.
De la Dumnezeu primeşte, iar oamenilor le dă.
Înţeleptul este un fel de satelit al lui Dumnezeu, prin care El Îşi revarsă binefacerile Luminii Sale către creaturile şi creaţiunea Sa.
Orice dar bun şi desăvârşit pogoară de Sus, de la Părin-tele Luminii, în Care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare… (Iac. 1, 17).
Deci tot ce există inspirat, la orice om, vine numai de la Dumnezeu (1 Cor. 4, 7).
Numai că prin unii inspiraţi lumina de la Dumnezeu ne vine direct. Ca lumina prin soare.
Iar prin alţii lumina ne vine indirect. Ca lumina prin lună.
Lumina de la Dumnezeu, trimisă nouă prin soare, ne vine caldă, curată, desăvârşită, statornică, vie, trează, rodnică şi frumoasă.
Prin lună însă ne vine rece, confuză, împuţinată, nesta-tornică, moartă, adormită, veştejită şi slabă…
De aceea, lumina dumnezeiască este mântuitoare, iar lumina omenească nu.
De aceea, sateliţii lui Dumnezeu mărturisesc despre Dumnezeu, iar sateliţii oamenilor vorbesc despre oameni.
Trimişii lui Dumnezeu spun cuvintele lui Dumnezeu (1 Petru. 4, 11; Rom. 12, 7). Ei ne redau lumina lui Dumnezeu. Înţelepciunea lui Dumnezeu se revarsă direct din El, spre noi, prin ei. | Continuare »
Te-aştept pe potecuţa singurătăţii mele
şi-mi tremură privirea de drag când Te zăresc,
precum lumina lină din licărul de stele
şi raza rubinie a zorilor ce cresc.
Iisuse drag, Iisus iubit,
e raza ruginie şi zorii, iată-i, cresc.
Şi-mi freamătă iubirea ca frunza-n plopi uşoară;
se-avântă şi se-opreşte… şi iarăşi ar zbura
să-Ţi iasă înainte. Dar parcă o-nzăvoară
nedesluşit fiorul chemărilor din ea…
Iisuse drag, Iisus iubit,
Nu-mi desluşesc fiorul chemărilor din ea.
Ce-adâncă şi ce plină de sfântă-nmiresmare
e clipa revederii cu-mbrăţişări de jar,
când peste răni uitate îmi ningi îmbălsămare.
Iar peste-amare lacrimi, ce albe flori răsar!
Iisuse drag, Iisus iubit,
peste-ale mele lacrimi, ce albe flori răsar!
Ce rugăciuni divine-mi inundă răsăritul
şi ce cântări izvoară din plânsul zbuciumat,
de mi se umple-n ceruri cu slavă infinitul
singurătăţii grele din care Te-am chemat.
Iisuse drag, Iisus iubit,
s-a dus singurătatea din care Te-am chemat.
Îţi mulţumim cu lacrimi, Părinte-Adevărat,
de cele mai alese din daruri ce ne-ai dat,
prin ele-avem lumină, putere şi-ajutor
s-ajungem al credinţei sfârşit biruitor.
Ce har ne-ai dat Cuvântul – cunoaştere şi zel,
ştiindu-l şi purtându-l, să Te-ascultăm din el;
lumina lui ne-arată cărarea ce-o iubim,
mai sfântă şi curată trăirea să-i sfinţim.
Ce har ni-e rugăciunea, prosternere şi-avânt,
despovărare, slavă, curaj şi legământ;
cerească-mpărtăşire cu Tine-n tot ce-am vrea,
ne leagă şi ne ţine în Tine numai ea.
Ce har ni-e adunarea cu Tine şi cu-ai Tăi,
– Biserica-n lumina cereştilor văpăi;
acolo-n părtăşia de lacrimi şi simţiri
rodeşte frumuseţea cereştilor trăiri.
Ce haruri ni-s acestea, ce-avânt şi ce-ajutor,
să mergem spre lumină pe-un drum strălucitor!
Spre cea mai mare slavă a Ta le-am vrea mereu;
– revarsă-ni-le darnic, Preadarnic Dumnezeu.
Opreşte-te o clipă, tu suflete, în drum
şi cugetă puternic la tot ce-auzi acum:
– Crezi tu că este Moarte?
– Da, nu poţi să nu crezi,
când numai cimitire-s şi cruci oriunde vezi!
De crezi că este moarte şi vezi că-i pentru toţi,
ştii c-a scăpa de moarte, oricât ai vrea, nu poţi,
– atunci ce-i mai cuminte ca a căuta de-acum
să-ţi scapi eterna viaţă de blestem şi de scrum!
Opriţi-vă o clipă, voi fraţi şi voi surori,
priviţi spre Jertfa Crucii şi treacă-vă fiori,
ştiţi voi ce-nseamnă asta?
– de n-aţi ştiut, să ştiţi,
prin Ea primiţi ori raiul, ori iadu-l moşteniţi!
De-aici, din faţa Crucii, voi nu mai sunteţi voi,
nu mai puteţi tot astfel să-ntoarceţi înapoi,
ori credeţi şi vă-ntoarceţi alţi oameni către cer,
ori vă-mpietriţi – şi mergeţi spre veşnice dureri!
În ianuarie 1971 am intrat în spital. Boala mea de inimă se agravase atât de mult, încât a trebuit să mă internez în spital. Eram şi pregătit pentru plecare, deoarece crizele grele de sufocări, ameţeli, palpitaţii pe care mi le dădea inima mărită de tensiunea scăzută îmi spuneau să fiu gata.
Am stat astfel vreo trei săptămâni în spital.
În ultimele zile am văzut umblând din nou în jurul meu doi necunoscuţi, care uşor puteau fi bănuiţi, după umblet şi după înfăţişare, cine sunt şi pentru ce mă caută.
L-am văzut şi pe medicul care mă trata, alarmat de faptul acesta. Desigur, stătuseră de vorbă cu el şi se interesaseră de starea sănătăţii mele.
Medicul, bănuind că voi fi arestat din nou, a făcut un plan să mă scape, propunându-mi în şoaptă obţinerea unui certificat de boală de la un medic psihiatru.
– Nu, domnule doctor! i-am răspuns. Vă mulţumesc, dar aşa ceva eu nu pot accepta niciodată. Credinţa mea în Dumnezeul meu şi dragostea mea faţă de Domnul meu Iisus Hristos nu izvorăsc dintr-o boală mintală, ci din cea mai sănătoasă luciditate.
– Treaba dumneavoastră! Eu am vrut să vă fac un bine!
– Numai Dumnezeu singur ştie care este pentru noi binele adevărat. Facă se voia Lui.
Nici nu împlinisem o săptămână de la ieşirea din spital, eram încă pe pat acasă, până ce au şi venit la mine cei doi necunoscuţi de la spital.
Tocmai lucram la meditaţiile asupra Psalmilor. Pe pat în jurul meu erau tot felul de caiete, Biblia, hârtiile. Când am auzit apropiindu-se maşina şi apoi vorbe în faţa uşii, am avut doar atâta timp cât să întorc pătura peste toate acestea, acoperindu-le lângă mine pe pat.
Au intrat, unul după altul, trei. Un maior, un locotenent şi şeful postului de Miliţie.
– Doamne Iisuse, am şoptit eu, apără Tu toată munca asta. Dacă vor afla şi vor lua toate astea, s-a dus o muncă de atâţia ani… | Continuare »
Acest Grigorie era frate după trup cu Sfântul Vasile cel Mare şi a străbătut din tinereţe toată învăţătura cărţii desăvârşit; el a fost retor slăvit şi filosof ales, ca şi Vasile, fratele lui. Apoi s-a căsătorit cu fericita Teozva, pe care Sfântul Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu (Teologul), a cinstit-o mai pe urmă cu multe laude, numind-o podoaba Bisericii, înfrumuseţarea lui Hristos, cu adevărat soţie sfântă a celui sfinţit şi vrednică de tainele cele mari. Pentru că bărbatul ei fiind hirotonit prezbiter, soţia sa vieţuia cu sfinţenie în curăţenie şi cu mintea întreagă, slujind bolnavilor, îngrijind de cei săraci şi strălucind cu bunătăţile.
Apoi s-a învrednicit de slujba diaconiei; pentru că a sfinţit-o diaconiţă şi de aceea cuvântătorul de Dumnezeu zice că este vrednică de mari taine. Apoi, plăcând Domnului, a răposat şi s-a numărat în cetele sfinţilor.
Bărbatul ei, Sfântul Grigorie, a fost ridicat la rânduiala episcopiei, în ostrovul Nissei şi păstorea bine Biserica lui Hristos. Împărăţind în acea vreme Valens (364-378), arienii se întăriseră, având ajutor pe împăratul cel orbit cu acelaşi eres, care a izgonit pe Sfântul Grigorie de Nissa de pe scaunul său; atunci a umblat sfântul din loc în loc, opt ani, până la moartea împăratului, străbătând cetăţile şi ţările şi întărind pe cei dreptcredincioşi.
În vremea împărăţiei marelui Teodosie (379-395), fiind al doilea sobor a toată lumea în Constantinopol (381), contra lui Macedonie, luptătorul contra Sfântului Duh, se afla acolo şi Sfântul Grigorie cu Sfinţii Părinţi, ca ajutător al dreptei credinţe, înfruntând şi ruşinând pe potrivnici cu puterea adevărului celui arătat din dumnezeiasca Scriptură şi, şezând pe scaunul său mulţi ani, a ajuns la adânci bătrâneţe, apoi a adormit întru Domnul, lăsând după sine multe scrieri folositoare Sfintei Biserici. El era cu chipul cel trupesc asemenea fratelui său Vasile, însă cărunt şi puţin mai vesel.
De ce le merge bine celor răi?… De ce încercările şi necazurile îi izbesc, de regulă, tocmai pe cei care Îl caută pe Domnul şi mântuirea?… De ce sunt parcă mai feriţi de încercări cei care trăiesc în nepăsare de cele sufleteşti şi se tăvălesc în toate patimile şi păcatele?…
Iată o întrebare care ispiteşte. Dar nu e greu de dezlegat. Vom folosi o asemănare.
Când cineva e bolnav, doctorul nu cruţă medicamentele, oricât de amare ar fi. Şi, pe lângă aceasta, se dau bolnavului şi fel de fel de oprelişti de mâncăruri şi băuturi (aşa-numita „dietă“). Şi bolnavul nu se supără, căci e vorba de viaţa şi sănătatea lui.
În chipul acesta sunt cei credincioşi, pe care Doctorul cel Ceresc îi apără de boala păcatului, de boala pieirii sufleteşti, prin „medicamente“ şi „oprelişti“; prin fel de fel de necazuri şi încercări. Dar sunt şi altfel de bolnavi, care nu mai pot fi salvaţi. Pe aceştia medicul nu-i mai supără cu medicamentele şi opreliştile. Ci face ceea ce se vede în chipul de mai sus. Se apleacă spre cei ai casei şi le şopteşte: „Bolnavul e pierdut!… Nu-l mai chinuiţi cu medicamente şi diete… Daţi-i să mănânce şi să bea tot ce pofteşte, căci şi aşa e pierdut!“.
În chipul acesta, sunt cei necredincioşi, cărora „le merge bine“. Dar «binele» lor e şoapta medicului: „Lăsa-ţi-l să mănânce tot ce-i pofteşte inima, căci şi aşa e pierdut!… Lăsaţi-l să guste din toate plăcerile lumii, căci şi aşa mântuirea lui e pierdută!“
Să ne ferească Bunul Dumnezeu de un astfel de «bine»! Cea mai mare nenorocire pentru un om pământean este când se tăvăleşte în păcate şi „îi merge bine“; când Dumnezeirea nu Se mai ocupă de el; când Doctorul cel Ceresc îl lasă „să bea şi să mănânce“ tot ce-i pofteşte inima.
În 8 ianuarie 1969 a trecut la Domnul,
la Lumina şi Cântarea Fericirii Veşnice.
Fratele Ghiţă Timu, fratele orb, cum i se mai spunea, s-a născut în 20 iulie 1902, în satul Roşcani, judeţul Galaţi.
N-a fost orb din naştere, a devenit orb mai târziu, în urma unei boli care l-a lăsat infirm pe toată viaţa lui. În această stare l-a găsit întâlnirea şi chemarea Domnului în primăvara anului 1936, când, în marea mişcare misionară a vestitorilor Oastei Domnului, s a făcut o adunare frăţească şi în satul lui, Roşcani.
În sărbătoarea aceea erau şi fraţii Paraschiv Sârghie şi Costică Iftimie din Corod, care erau plini de râvnă atunci pentru Domnul. La chemarea lor, o mare mulţime de suflete s-au predat Domnului, intrând în rândurile Oastei. Printre aceştia era şi fratele Ghiţă Timu împreună cu soţia sa şi cu copiii lor.
Îndată după ce s-a predat Domnului, el a devenit apoi un misionar pus cu toată puterea sa în slujba Domnului Iisus şi un vestitor al Cuvântului Său. Aşa orb cum era, a comandat el cărţi la Sibiu şi Biblii şi a început să colinde satele şi târgurile Moldovei de Jos, propovăduindu-L pe Domnul şi răspândind Cuvântul Său.
Având darul cântării, atât din gură, cât şi din acordeon, el atrăgea multe suflete la Domnul, întâi cu cântările lui pline de lacrimi şi de căldură sufletească.
După ce simţea că în jurul lui s-au adunat multe suflete şi cântarea Domnului le-a muiat inimile, el începea cu propovăduirea Cuvântului Evangheliei şi-i chema cu putere pe toţi cei din jurul său să se predea Domnului, să intre în Frăţietatea Oastei şi să trăiască o viaţă nouă în slujba şi spre slava lui Dumnezeu. La cuvântul său şi la chemarea cântărilor sale, multe suflete noi s-au predat Domnului. Şi astfel Cuvântul Domnului s-a răspândit în multe sate şi târguri până departe, în alte judeţe şi regiuni ale ţării.
Astfel a luat el parte la multe adunări mari şi în Ardeal, în Bucovina şi chiar la Sibiu, înviorând cu cuvântul şi cu cântările lui toate sufletele care îl auzeau.
Cea mai plăcută cântare a lui era:
Mi-a răsărit un Soare Dulce, e Jertfa Sfântă de pe Cruce; şi raza ei mi-a luminat în noaptea negrului păcat. | Continuare »
Traian DORZ
