[…pentru aceeaşi vină]

Traian Dorz, fragment din «Hristos – Mărturia mea»

… prin 25 iunie, tăcerea s-a spart dintr-o dată. Am primit o citaţie să mă prezint pentru data de 29 iunie, ora opt, la Judecătoria Alba Iulia. Am crezut că este vorba doar de o înfăţişare la Procuratură, pentru o simplă formalitate de clasare a cauzei noastre ori de încadrare, după cum ni se spusese.
Iată însă că în dimineaţa zilei de 29 iunie, ziua când toată Biserica Creştină sărbătorea amintirea martiriului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, pe când răsunau clopotele la toate bisericile din Alba Iulia, ne prezentam şi noi la judecată, tot pentru aceeaşi vină pentru care au fost judecaţi şi condamnaţi, într‑o zi ca asta, şi cei doi întâi-stătători ai Bisericii şi Credinţei Creştine, Apostolii Petru şi Pavel. Ce prevestire şi ce cinste pentru noi!
Crezusem, la început, că voi fi chemat doar eu singur, – nici nu mă gândeam că pe ceilalţi nu-i va fi scos ancheta totuşi de sub orice cauză. Dar iată şi pe ceilalţi fraţi: Roşianu din Sibiu, Rus Lucian din Alba Iulia, Alexandru şi Augustin Pop din Cluj. Şi mai iată apărând din alte părţi şi mulţi alţi fraţi din ţară: din Hunedoara, din Suceava, Bacău, Maramureş, Sibiu… Curtea judecătoriei ne-a întâlnit cu fraţii care aflaseră în grabă despre chemarea noastră şi veniseră să vadă ce se va întâmpla cu noi. […]

După strigarea unor nume absente, s-a trecut repede peste procesul dinaintea noastră cu o amânare. Şi s-a ajuns la noi. Era limpede că totul fusese anume lucrat în aşa fel, ca noi să fim luaţi total nepregătiţi.
Cele două femei judecătoare şi bărbatul procuror s-au purtat chiar de la început cu vădită prefăcătorie. Spre a nu da nimic de bănuit, arătau chiar un dezinteres pentru amănunte. De fratele Ghiţă nici nu s-au interesat că lipseşte. La sora Marta, care fusese citată ca martoră, s-a renunţat în fugă, „…ca să nu mai amânăm procesul, să vă mai purtăm pe drumuri…“ – aşa motiva preşedinta.

Am fost chemat primul şi întrebat de către preşedintă:
– Îţi mai menţii declaraţiile de la anchetă?
– Da, am răspuns eu.
– Ai cunoscut legea că nu ai voie să multiplici şi să difuzezi materiale religioase neautorizate?
– Da! Dar tot ce am scris şi am difuzat nu conţine absolut nimic rău şi duşmănos nici contra statului, nici contra Bisericii. Conţinutul cărţilor noastre este întru totul pe linia simţirii Neamului nostru şi a credinţei Bisericii noastre.
– Aţi ştiut că secta „Oastea Domnului“ este interzisă, de ce nu aţi trecut la o altă sectă, autorizată de stat? | Continuare »

FOST-A OM TRIMIS DE DUMNEZEU…

„A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan.“ (Ioan 1, 6)

Orice neam de oameni şi orice epocă din viaţa omenirii şi-au avut oamenii mari, oamenii trimişi de Dumnezeu, care să le aducă soliile alese, să le aducă binefacerile mari şi să le arate căile adevărate.
Dar, în împrejurări cu totul deosebite, Dumnezeu a trimis omeni­rii oameni unici, cu solii unice.
Ioan Botezătorul a fost trimis cu o solie unică.

Vorbind într-un fel deosebit decât toţi ceilalţi înaintaşi ai săi prooroci, Ioan Botezătorul a produs în poporul în care urma să Se arate Hristos o mişcare unică. Pregătind astfel calea şi arătarea Domnului Iisus Hristos într-o atmosferă pre-gătită şi gata să-I audă Evanghelia Sa.
De aceea şi numărul celor care L-au urmat de la început pe Mântuitorul şi interesul cu care Îl ascultau era atât de mare.

Trimis cu singura misiune să pregătească inimile oame-nilor pentru aşteptarea şi ascultarea soliei lui Hristos, Ioan şi-a făcut cu prisosinţă datoria, murind ca un slujitor vrednic, după împlinirea frumoasă a frumoasei sale însărcinări.
Binecuvântat să fie solul sfânt care L-a arătat prima dată oamenilor pe Iisus Hristos, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii!
Dintre toţi cei care s-au născut din femeie, nimeni n-a fost mai mare decât el (Mat. 11, 11).

De atunci şi până în veac, oricine Îl arată puternic prin cuvinte şi fapte pe Iisus Hristos, ca pe Mielul care ridică păcatul lumii, este un om al lui Dumnezeu.
Cât de puţin a fost în vremea sa preţuit şi înţeles Ioan! Acest mare sol şi trimis al lui Dumnezeu!
Cât de puţini au fost înţeleşi şi preţuiţi toţi marii trimişi ai lui Dumnezeu în neamul şi în vremea lor, până astăzi, de către oamenii cei la care duceau ei solia lor aleasă şi mare!

Marii trimişi ai lui Dumnezeu, fiecare la vremea lui, s-au „bucurat“ mereu tot de o astfel de primire de la cea mai mare parte a poporului lor!
Isaia, Ieremia, Pavel, Ioan Gură de Aur sau părintele Iosif  — şi toţi cei ca ei — au avut mereu şi vor avea mereu pe pământ o asemenea primire şi o asemenea răsplată!
Toţi marii binefăcători ai omenirii, tot lungul şir de trimişi ai Domnului au fost răsplătiţi la fel şi au avut aceeaşi soartă printre fiii oamenilor!

Vestind Adevărul Veşnic într-o formă nouă, potrivit vremii noi pe care o trăiau oamenii, aceşti trimişi ai Domnului nu vor fi niciodată nici înţeleşi şi nici primiţi de semenii lor, care trăiesc mereu privind spre trecut. Cărora le place mereu ceea ce este vechi, ceea ce este călduţ, adică ceea ce este comod. | Continuare »

HRISTOS – MĂRTURIA MEA

Traian Dorz

Scurtă şi sfântă povestire a vieţii mele sau Istoria unor cântări nemuritoare

Mi-am ales Calea lui Hristos chiar din clipa când mi s-a arătat prima dată această Cale. Am primit Adevărul Lui chiar în ziua când mi s-a vestit acest Adevăr. Şi mi-am predat Lui inima în întregime, chiar aşa cum mi s-a spus să-L iubesc pe Iisus – cu gândul cel mai sincer şi mai hotărât. Tot ce am întâlnit apoi în viaţa mea, eu am primit sau am respins numai în funcţie de această Cale, de acest Adevăr şi de această Iubire.
Poate că au fost şi în viaţa mea împrejurări când n-am putut vedea pentru o clipă totul limpede, dar acestea n-au ţinut decât puţin. După aceea totul s-a limpezit statornic şi mai frumos. Şi nimeni n-a regretat asta mai mult ca mine însumi, fiindcă am dorit ca toată mărturia vieţii mele să fie o laudă vrednică adusă scumpului meu Mântuitor Iisus Hristos, Salvatorul acestei vieţi. Şi am vrut ca lauda aceasta să fie o cântare nemuritoare adusă dragostei Lui şi Jertfei aduse de această dragoste pentru noi toţi. Şi pentru mine în primul rând.


| Continuare »

Rugă pentru Psalmistul Oastei

Cu dor adânc ne amintim de Fratele Traian Dorz,
la ceas comemorativ: 25 de ani de la trecerea sa la Domnul.

Doamne, dă-i răsplată sus
celui care ne-a condus
mâna când ne tremura,
pasul care nu-ndrăznea,
inima arzând durut,
plânsul zbuciumând tăcut,
şi condeiul prea sfios
vrând să-L nalţe pe Hristos,
şi arcuşul ce-a cântat
tot de dor înfiorat.

Doamne, răsplăteşte-n cer
celui ce ne-a fost străjer
luptele când se-nteţeau,
flamuri când se sfărâmau,
rugul când ardea robind
cu cătuşe-nlănţuind
dorul cel nemărginit,
zorii fără răsărit…
Doamne, dă-i răsplată-n cer
fratelui rămas străjer!

Doamne, fratelui Traian
dă-i răsplată-n cer noian…
Ochii i-au secat în plâns, | Continuare »

CE MULT ÎMI PARE C-AM TRĂIT

Traian DORZ

Ce mult îmi pare c-am trăit, ce ani se adunară
de când tot sui şi sui, şi sui cu-această grea povară;
părintele meu sfânt e mult mai tânăr decât mine,
sunt patruzeci de ani de când e dus şi nu mai vine.

Toţi fraţii mei mai mari s-au dus pe rând în veşnicie
şi toată munca mi-au lăsat, şi tot calvarul, mie;
ogorul lor lucrat frumos şi-a împlinit belşugul,
al meu e tot ne-nsămânţat – nici n-am sfârşit cu plugul.

Ce grei îmi par şi azi că-mi trec, uscaţi şi aspri, anii
de când tot stau şi-asud, şi plâng, şi gem în Ghetsimanii;
dorm tot mai mulţi în jurul meu şi mişună de iude,
iar Tatăl cerul Şi l-a-nchis, de nu mă mai aude.

Iubirea mea s-a strâns de frig şi plânge-acum departe,
prin suflet şi prin trup îmi trec fiori de foc şi moarte,
oştiri de duhuri negre vin, luptând să mă zdrobească,
iar dragul înger nu-l mai văd venind să mă-ntărească.

Sudori de sânge-mi cad în praf şi cupa e amară,
ce singur sunt şi câţi vrăjmaşi puternici mă-nconjoară!
O, vino, înger preaiubit, întârziat departe,
dă-mi braţul tău, ca, fericit, să merg frumos
spre moarte!…

La cuvintele Apostolului: „Şi nu numai atât, ci ne lăudăm, şi în suferinţe” (Romani 5, 3)

Sântul IOAN GURĂ DE AUR, cuvânt la Duminica Tuturor Sfinţilor – din “Predici la duminici şi sărbători”

Este o muncă grea pentru lucrătorul de pământ a conduce plugul, a trage brazdele, a arunca sămânţa, a suferi vremea rea şi frigul, a abate de la ogor apa cea de prisos, a săpa canale prin mijlocul ogorului şi a fâneţelor. Dar această muncă obositoare şi foarte grea i se face uşoară şi suferită când priveşte cu duhul semănăturile cele înverzite, secera cea ascuţită, aria cea plină de snopi şi bucuria cu care se aduc acasă roadele coapte.
Tot aşa corăbierul cutează a se arunca în valurile sălbatice, nu se teme de furtună şi de marea cea foarte adeseori vuitoare, rabdă vânturile cele nestatornice, valurile cele grozave ale mării şi durata cea lungă a călătoriei pe mare. Toate acestea le rabdă şi le suportă, căci gândeşte la povara mărfurilor, la limanuri şi la pieţele de comerţ, şi vede cu duhul înaintea sa câştigul cel nemăsurat pe care-l nădăjduieşte.

De asemenea, ostaşul suferă cu bărbăţie rănile, nu se teme de armă, rabdă foamea şi frigul, marşurile lungi şi toate primejdiile bătăliei, gândind la biruinţă, la semnele triumfale şi la cununa biruinţei, pe care nădăjduieşte să o dobândească.
Dar ce zic eu acestea şi la ce trebuiesc toate aceste exemple? Eu am voit să mă folosesc de acestea, pentru ca să vă îndemn să ascultaţi cu sârguinţă cuvântul lui Dumnezeu, şi să vă faceţi râvnitori şi osârdnici la fapta cea bună. Căci dacă cei mai sus numiţi, lucrătorul de pământ, corăbierul şi ostaşul, cu linişte suferă greutăţile pentru nădejdea şi privirea la lucrurile viitoare, deşi acelea sunt numai nişte lucruri care se sfârşesc odată cu viaţa pământească, cu cât mai vârtos sunteţi voi datori să ascultaţi fără obosire învăţătura cea dumnezeiască şi să luptaţi pentru viaţa cea veşnică, să răbdaţi cu tărie de suflet toate ostenelile şi greutăţile? Nădejdea ce o au aceia se întinde numai la nişte bunuri pământeşti, şi acestea foarte nesigure. Ba încă adeseori ei mor, fără de a fi putut vedea împlinirea aşteptărilor lor; ei se bucură de nădejdile lor, dar adeseori nu dobândesc nimic, deşi au răbdat tot felul de supărări. | Continuare »

PÂNĂ N-AI AJUNS…

Traian DORZ

Până n-ai ajuns la Ţintă, teme-te şi mergi mereu!
– orice lene poate face să te pierzi de Dumnezeu.

Până n-ai sfârşit lucrarea câtă ţi s-a rânduit,
teme-te de odihnire, ea-ţi dărâmă ce-ai zidit.

Până n-ai învins în toate luptele pe-ai tăi vrăjmaşi,
teme-te ce-ţi poate face chiar şi cel mai slab ce-l laşi.

Până nu ţi-ai strâns tot rodul care-ţi trebuia cules,
teme-te, căci lenevirea pierde chiar pe cel ales.

Până n-ai suit tot drumul crucii tale cu Hristos,
teme-te şi mergi cu grijă: – orice pas e-alunecos!

Până n-ai trecut prin moarte fericit la sfinţii drepţi,
teme-te mereu şi luptă, – poţi cădea când nici te-aştepţi.

LUCRAREA DUHULUI SFÂNT

Rusalii-62Vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Beiuş – 12 iunie 1982

Slăvit să fie Domnul!
O, nunta este totdeauna un prilej de cea mai mare bucurie nu numai pentru mirii care se bucură în clipa aceasta pe care au aşteptat-o şi care va rămâne pentru ei, pentru totdeauna, cea mai frumoasă din amintirile lor, ci şi pentru toţi ceilalţi cărora, prin darul lui Dumnezeu şi prin legăturile pe care Dumnezeu le-a făcut să le avem atât trupeşte, cât şi sufleteşte unii cu alţii, ne-a mai dăruit un prilej binecuvântat şi o zi binecuvântată.
Suntem la o nuntă cu totul deosebită. Nunta este întotdeauna un prilej de bucurie, numai că oamenii au felurite gusturi şi nu toţi consideră la fel bucuria nunţii.
Noi ne găsim la o nuntă creştinească. Spunem cu toţii şi ne mângâiem cu toţii la gândul acesta că suntem nişte creştini, că ne-am născut într-o ţară creştină, că facem parte dintr-un popor creştin, dar în viaţa noastră de fiecare zi şi în trăirea noastră suntem aşa de departe de ceea ce înseamnă şi pretinde credinţa pe care o mărturisim.
Trăim încă în atmosfera sărbătorii Rusaliilor. Duminica trecută, noi am sărbătorit una dintre cele mai mari sărbători ale anului creştin: Pogorârea Duhului Sfânt. Ce înseamnă asta? Este a Treia Persoană din Sfânta Treime, este Duhul Sfânt. Noi repetăm mereu în Credeu: „Cred Într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, făcătorul tuturor văzutelor şi nevăzutelor. Şi-ntr-Unul Domn Iisus Hristos (…) Şi-ntru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul…”.
Credinţa noastră creştină se întemeiază pe aceste trei mari temelii care formează Una Singură – Treimea Sfântă: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Toată lucrarea mântuirii lumii, a omenirii şi a noastră în parte, este făcută de toată Sfânta Treime. La început cunoaştem din Sfânta Scriptură lucrarea Tatălui, pentru că Tatăl, Fiul şi Duhul erau împreună atunci.
Tatăl a lucrat şi a pregătit venirea Fiului…
La venirea Domnului Iisus pentru a aduce El Jertfa răscumpărătoare fără de care nu se putea mântui omenirea, Tatăl şi Duhul lucrau împreună cu Fiul. În ziua Botezului Mântuitorului, şi Glasul Tatălui, şi arătarea Duhului Sfânt au mărturisit că împreună lucrează cu Mântuitorul, Care a venit să aducă mântuirea oamenilor.
Când Mântuitorul Se pregăteşte să meargă la Tatăl, El a spus, în Săptămâna Patimilor, ucenicilor Săi: „Eu Mă duc la Tatăl, dar nu vă voi lăsa orfani, ci vă voi trimite un alt Mângâietor, pe Duhul Adevărului. Lumea nu Îl cunoaşte. Voi însă Îl veţi cunoaşte, pentru că El va fi cu voi, va fi în voi şi vă va călăuzi în toate lucrurile; şi El vă va aduce aminte de tot ceea ce v-am spus Eu”.
Mântuitorul S-a dus şi, după înălţarea Sa la Cer, Şi-a împlinit făgăduinţa faţă de ucenicii Săi şi faţă de urmaşii Săi în veci: L-a trimis pe Duhul Sfânt. Şi în Faptele Apostolilor, în cartea care urmează după Sfintele Evanghelii din Noul Testament, la începutul ei se arată ce frumos Şi-a împlinit Domnul Iisus făgăduinţa Lui faţă de urmaşii Săi, trimiţându-le un Mângâietor. | Continuare »

Profetul vremurilor noastre

Traian Dorz
Pr Iosif 6 Cc

Profetul vremurilor noastre
tu eşti un glas ceresc spre noi
în faţa marilor dezastre
şi-a Judecăţii de Apoi.

Şi eşti solia salvatoare
cu îndreptar de unic drum
din faţa morţii-ngrozitoare
cu cerul prăbuşit în scrum.

Şi eşti trimisul ultim care,
la pasul ultimei răscruci,
mai face-o ultimă chemare
spre Steagul Salvatoarei Cruci.

… O, de-am primi cu toţi solia
şi-am cugeta la sensu-i sfânt
’nainte de-a veni Mânia
cu ultimul deznodământ!

Hristos e Cel ce ne vorbeşte
prin glasul tău, „ceresc trimis“,
ce-n faţa morţii ne sileşte
pe cel din urmă drum deschis.

Fii binecuvântată, Viaţă
şi Cale, şi-Adevăr frumos!
Cât încă mai te-avem în faţă
noi vrem şi-alegem pe Hristos.

O Duhule Sfânt

O Duhule Sfânt, condu-ne spre Cer, că-i noapte şi suflete pier!

Când toate spre moarte ne-atrag, ne umple de-al Cerului drag!
O, vino, al Vieţii Izvor, ne umple de-al Cerului dor!

Condu-ne mereu prin multele stânci, ne scapă din apele-adânci!

Să mergem cântând spre Ţara de Sus, curaţi pentru Domnul Iisus!

[Eu însumi sunt o predică vie]

Părintele Iosif Trifa, cuvânt la Măreaţa adunare a Oastei Domnului de la Sibiu 1932 „După mişcătoarele cuvântări care s-au spus aici, eu cred că e de prisos să vorbesc mai pe larg. Eu, de altcum, vorbesc prin foaie în fiecare săptămână, cu «ascultătorii» mei din ţară. Predica mea de aici e scurtă. Eu însumi sunt o predică vie în faţa mulţimii de aici şi în faţa Oastei. Într-o lucrare atât de mare cum e Oastea Domnului, iată ce vas mic şi slab Şi-a ales Domnul, pentru ca toţi să vadă şi să înţeleagă că Oastea Domnului este cu adevărat a Domnului şi nu a omului. Eu stau în faţa acestei mişcări mai mult ca o mărturie despre cuvintele Apostolului Pavel, că Domnul alege de multe ori vasele cele slabe (I Cor. 1, 27). În mişcarea Oastei eu sunt o predică vie, pentru ca toţi cei ce mă văd să dea slavă lui Dumnezeu. Când vă veţi întoarce, iubiţii mei fraţi ostaşi, pe la casele voastre şi lumea vă va întreba: ce aţi văzut pe la Sibiu? – voi să răspundeţi: Slăvit să fie Domnul! Văzut-am cu adevărat că la Sibiu nu e lucrul omului, ci e lucrul Domnului. Văzut-am cu adevărat că omul cel mic şi slab, pe care l-a pus Domnul să sufle din trâmbiţă la Sibiu, nu poate să fie altceva decât o unealtă de care Domnul S-a folosit în lucrarea Sa. În mişcarea Oastei, eu nu sunt altceva decât un vas umil şi slab de care Domnul S-a folosit în lucrarea Sa. Tot ce s-a făcut aici e darul lui Dumnezeu. De două zile bucuriile noastre se ţin lanţ. Cerul de Sus ne copleşeşte cu bucurii nebănuite. Eu vă rog stăruitor, iubiţii mei, să daţi slavă lui Dumnezeu pentru această bucurie. Acum doi ani, când munca şi boala m-au doborât la pat, eram atât de slab şi şubred, încât îmi aşteptam zi de zi mutarea mea Acasă, la Domnul. Mi-aduc aminte că era vineri, înainte de Rusalii. Toată rugăciunea mea se strânsese într-un singur punct: O, Doamne, clipa plecării mele din această lume a sosit! Simt că a sosit! O singură dorinţă mai am: eu Te rog fierbinte, mai îngăduie-mă două-trei zile ca să nu tulbur cu îngropăciunea mea Praznicul Duhului Sfânt! | Continuare »

O amintire semnificativă

Moise Velescu, din Profetul vremilor noastre

Rusaliile au fost denumite „Sărbătoarea Oastei“! La această sărbătoare, fraţii veneau la Sibiu la adunare, la Congrese… Părintele Iosif şi-a manifestat dorinţa ca, şi după moartea sa, fraţii să vină la mormântul lui cu lacrimi şi cu flori.

Anii s-au scurs, evenimentele s-au succedat unele după altele, până-n avalanşa marelui război din 1941.
„Fiind zilnic într-o îngrozitoare situaţie – povestea un străin, într-o dimineaţă de Rusalii, lângă crucea Părintelui Iosif din cimitirul din Sibiu – am rămas surprins de liniştea netulburată a unui tovarăş de linia întâi.
Avea la el Noul Testament din care citea în fiecare zi, se ruga neîncetat şi cânta mereu.

Fără să-l întreb şi fără să mă asigure el, eu eram convins că-n jurul lui sunt în siguranţă – şi aşa a şi fost.
Într-o noapte de zgomot infernal, când credeai că se năruise lumea sub larma avioanelor şi explozia bombelor, când eu m-am ghemuit lângă el, acest om plin de pace mi-a vorbit la ureche despre un mare binefăcător al lui, preotul Trifa din Sibiu, ale cărui scrieri – cărţi şi reviste – l-au ajutat să afle calea mântuirii şi pe Hristos cel Răstignit.
După ce au trecut multe necazuri peste noi, după terminarea războiului, la despărţire, mi-a cerut un singur lucru: să aprind câte o lumânare pe mormântul preotului I. Trifa din Sibiu, în dimineaţa de Rusalii.
A cerut aceasta pentru că el era din Moldova, iar eu locuiam undeva lângă Sibiu. | Continuare »

RUSALII TRISTE

Părintelui Iosif

Mormant-pr-Iosif_Trifa_22Ce doliu greu deodată s-a lăsat…
Părinte, azi, Sibiu-a stins lumina!
Şi pare peste tot, numai neghina
că iese, ca s-acopere puţina
credinţă câtă, poate, s-a păstrat.

Sunt tot mai multe tobele ce bat
şi flamuri ţi se nalţă pân’ la soare,
şi numele ţi-l strigă-n sărbătoare.
Dar nu se-ntreabă cât de mult te doare
că rostul sfânt al Oastei au strâmbat.

Se folosesc de-al tău cuvânt curat –
la hula lor punându-l chezăşie,
dar le va fi aceasta mărturie
când fi-va socoteală să-ţi dea ţie
de steagul pângărit şi sfâşiat.

Se strâng mulţimi puhoi la crucea ta
şi se întrec să-ţi cânte osanale,
dar surlele întorc ecou de jale
că n-au urmat învăţăturii tale,
ci s-au lăsat târâţi pe-o cale rea.

Şi-oricâte, biruinţele, s-or vrea:
tot ceru-a plâns cu lacrime de ploaie
şi nu-i nimica inima s-o-nmoaie
când stă-mpietrită, laşă şi greoaie
şi Duhul Sfânt nu-şi află loc în ea.

Cu cât mai multe flori sunt pe mormânt,
tu… tot mai singurel rămâi sub glie.
şi noi, adeseori asemeni ţie,
ne-adăpostim de-a veacului urgie
sub al Oştirii unic legământ.

Deşi însinguraţi, dorim ca-ntâi,
cu toţi pe care-i doare-această stare,
din moştenirea ta nemuritoare,
să creştem iar, în lacrimi şi-n cântare,
o floare – ca să-ţi punem căpătâi.

Şi iarăşi praznic de Rusalii drag
să ne-nflorească-n suflet armonia
şi-n toţi să cânte – una – părtăşia.
ca să se poată-ncepe cununia
trecând de mână-al cerurilor prag.

Lidia HAmza, 15 iunie 2008

O, FRAŢII MEI!…

Traian Dorz, din Cântările Roadelor

O, fraţii mei de astăzi, voi greu puteţi pricepe
înştiinţarea gravă pe care-o tot repet,
vă amăgiţi cu gândul că nici nu va începe
vârtejul prăbuşirii, fiindcă vine-ncet!

Voi numai mâine, poate,
sau mai târziu, departe,
veţi înţelege bine tot ce v-am spus acum…
Mă tem c-atuncea însă veţi fi un pas de moarte,
iar casa voastră scumpă
mă tem că va fi scrum.

Voi m-ascultaţi acuma, dar vă gândiţi că nu e
de partea mea întreaga dreptate-n ce vă spun
– vrăjmaşul se pricepe să-nşele şi să spuie
uşurătăţii voastre că am ajuns nebun.

Mă rog numai ca mâine
sau mai târziu,
departe,
când veţi putea-nţelege tot ce v-am spus acum
să nu fiţi voi atuncea ajunşi un pas de moarte,
nici casa-n întregime să nu vă fie scrum!

Nu m-ascultaţi pe mine
nici unul,
niciodată,
dar ascultaţi cu toţii de Adevărul treaz!
– Căci când veţi fi-n lumina
şi-n faţa lui curată

voi veţi afla acolo şi tot ce-am spus eu az’!

Locul unde Mântuitorul S-a rugat cu sudori de sânge

Jesus in Gethsemane. Basilica of Our Lady of the RosaryLocul acesta unde S-a rugat Iisus cu sudori de sânge se cheamă la Ierusalim „Peştera agoniei“, a sfârşitului, pentru că aici Mântuitorul a trecut prin Golgota cea sufletească, a trecut cu sufletul prin marile dureri şi chinuri ale morţii şi ale izbăvirii noastre de păcat. Pe acest loc se află astăzi un altar a cărui fotografie am dat-o pe pagina dinainte. În mijlocul altarului se arată şi azi locul unde S-a rugat Mântuitorul cu sudori de sânge. Nu departe de acest loc se vede şi azi stânca unde au adormit Apostolii îngreuiaţi de somn. O, ce fior sfânt şi neuitat am avut rugându-mă în acest loc! Am adus din acest loc un fior ce va rămâne de-a pururi în sufletul şi inima mea. Pe locul unde S-a rugat Mântuitorul cu sudori de sânge, mai mult am plâns decât m-am rugat. Nu puteam altcum. Stând în locul unde El S-a rugat pentru mine cu sudori de sânge, eu mă simţeam atât de vinovat, atât de ticălos, atât de nerecunoscător, încât faţă de sudorile Lui şi durerile Lui n-aveam alt răspuns şi alte cuvinte decât lacrimile. Îmi venea parcă să mă ridic, să mă depărtez cât mai repede de acest loc preasfânt. Însă mă opreau în loc sudorile Lui şi durerile Lui pe care le simţeam cum picură peste ticăloşia vieţii mele iertare, o nespus de dulce şi scumpă iertare. M-am rugat şi am plâns pe locul acestei Golgote sufleteşti. M-am înfiorat văzând piatra unde au adormit Apostolii şi am plâns, aducându-mi aminte de câte ori am adormit şi eu în somnul păcatelor. Pelerinii care au fost la Ierusalim şi-au adus de pe acolo multe feluri de amintiri, cele mai multe cumpărate de prin prăvălii. Mie nu mi-au plăcut aceste feluri de amintiri (pentru că şi cei ce le-au făcut şi cei ce le-au vândut au pus în ele lăcomie, de multe ori, şi înşelăciune). Eu mi-am adus din Grădina Ghetsimani o piatră din stânca unde au adormit Apostolii. Pentru mine e o amintire de mare preţ această piatră. Ca pe o icoană am pus-o într-o ramă pe peretele casei mele, să o am de-a pururi înaintea ochilor mei. De câte ori satan se apropie de mine cu ispitele lui, piatra aceasta parcă îmi strigă cuvintele Mântuitorului: „Privegheaţi şi vă rugaţi, să nu cădeţi în ispită“. De câte ori somnul păcatelor parcă mă fură şi mă ispiteşte să adorm, piatra aceasta parcă strigă întrebarea şi mustrarea Mântuitorului: „Iosife! Iar ai adormit?“ De câte ori va slăbi râvna mea pentru Domnul şi Evanghelia Lui, piatra aceasta va striga de pe perete: „Iosife, iar ai adormit?“ De voi tăcea – de voi cerca să tac –, şi piatra aceasta va striga după mine, precum zice la Evanghelie (Luca 19, 40). Din locul acesta plin de fior aduc cititorilor acestei cărţi cuvintele Mântuitorului: „Privegheaţi şi vă rugaţi, să nu cădeţi în ispită!… Privegheaţi şi vă rugaţi, căci duhul este osârduitor, iar trupul, neputincios“. Din Grădina Ghetsimani aduc întrebarea şi chemarea Mântuitorului: „De ce dormiţi? Sculaţi-vă, privegheaţi şi vă rugaţi, să nu cădeţi în ispită!“ Sculaţi-vă, cei ce dormiţi în somnul păcatelor, ca şi cele cinci fecioare nebune din Evanghelie! (Matei, cap. 25). Cu nimic nu-l poţi alunga şi ţine departe pe satan şi ispitele lui decât cu priveghere şi rugăciune neîncetată.

Părintele Iosif Trifa, Pe urmele Mântuitorului

La fel ca drumul Tău

Vlad Gheorghiu

Manastire-Banceni-invierea-de-pe-cruce-webLa fel ca drumul Tău prin lume
şi drumul Oastei suie greu.
Spre-o Golgotă urcând mereu
calvarul răstignirii sale,
îşi duce crucea grea pe cale
lovită pentru Sfântu-Ţi Nume.

La fel ca plânsu-Ţi în suspine
şi-al Oastei se frământă-acum
când tot mai mulţi se pierd pe drum
şi tot mai singuri prin pustie
puţini cărarea Ţi-o mai ştie
din miile de căi străine.

Ca şi sudoarea-Ţi de pe frunte
din Ghetsimanii-nsângeraţi,
genunchii Oastei aplecaţi
spre Tatăl nalţă rugăciune,
că nu mai are cui îşi spune
durerea lepădării crunte.

Şi cum bătut erai cu ură
şi-ncoronat cu aspri spini,
şi Oastei Tale colţi haini
hotarele i le sfâşie,
Iisuse drag, la fel ca Ţie
vrând să-i acopere-a ei gură

Dar ca şi slava ce străbate
întunecatul Tău mormânt
Tu Oastei Tale fă-i veşmânt
din Învierea Ta slăvită,
ca la sfârşit, nebiruită,
s-o strângi în veşnica Cetate.

Şi-acolo, plânsul fă-l rubine,
şi spinii cruzi îi fă şirag,
şi crucea-ncununeaz-o drag…
biruitori să-ţi faci ostaşii,
uniţi cu toţi înaintaşii
şi-mbrăţişaţi pe veci cu Tine.

TREI FELURI DE ASCULTĂTORI

Biblia-1351. Totdeauna unde se vorbeşte Evanghelia sunt trei feluri de ascultători: cei de aproape, cei de la mijloc şi cei de departe.
Dar nu poziţia trupească faţă de vorbitorul cuvântului este importantă – ci cea sufletească.

2. Poziţia sufletească a celor de departe este de obicei că doar aud. A celor de la mijloc este că aud şi înţeleg. Dar a celor de aproape este că şi aud, şi înţeleg, dar şi ascultă Cuvântul lui Dumnezeu.

3. Încă o dată: nu poziţia trupească este cea mai importantă, ci poziţia sufletească. Sunt mulţi dintre cei de departe care sunt numai ochi şi urechi. Dintre aceştia uneori auzi strigând: Vă rugăm, vorbiţi mai tare, că nu se aude… Aceştia n-ar vrea să scape nici un cuvânt, pentru că ei vor nu numai să audă sau să înţeleagă, ci vor să asculte Cuvântul Sfânt.
Ce scumpe sunt înaintea lui Dumnezeu astfel de suflete!

4. Sunt unii dintre cei care, chiar aproape fiind, nu le pasă de Cuvânt. Uneori nici nu-l aud din cauza vorbelor lor. Apoi nu-l înţeleg din cauza gândurilor lor. Şi apoi nu vor să-l primească din cauza simţirii lor potrivnice.
Ce departe de Cuvânt sunt uneori chiar cei mai aproape de cuvântător!

5. Cei de la mijloc se împart între cele două extreme:
unii aud şi chiar înţeleg, dar nu ascultă niciodată;
alţii [sunt cei] cărora Dumnezeu le dă Harul să asculte ceea ce au auzit şi au înţeles.
Cei din urmă vin totdeauna la Domnul. Cei din mijloc vin foarte rar. Iar cei dintâi, aproape niciodată.

6. Nu de cantitatea cuvântului depinde de multe ori ascultarea lui, ci de valoarea şi puterea sa. Nu ce vorbitor auzim, ci al Cui Cuvânt îl ascultăm. Dacă auzim numai un vorbitor – chiar pe cel mai strălucit om – nu ne alegem cu mare folos.
Ci numai când, dincolo de om, Îl ascultăm pe Dumnezeu. | Continuare »

NUMAI CUVÂNTUL TĂU

Numai Cuvântul Tău mă face să-mi pot vedea păcatul meu,
ca să-mi noiesc mărturisirea şi pocăinţa mea mereu.

Numai Cuvântul Tău mă poate sub Cruce-ngenunchea plângând,
să-mi pot afla despovărarea şi pacea inimii-ascultând.

Numai Cuvântul Tău mă creşte senin, puternic şi smerit,
de-orice păcat şi neascultare şi de-orice rătăciri ferit.

Numai Cuvântul Tău mă poartă curat prin orişice noroi,
dând luptei mele spre sfinţire mereu puteri şi trepte noi.

Numai Cuvântul Tău cel dulce alină sufletul meu când
chiar de la cei mai dragi se-ntoarce îndurerat şi sângerând.

Numai Cuvântul Tău îmi face dreptate-atunci când prea lovit
mă-ntorc mereu din orice parte mai întristat şi mai zdrobit.

Numai Cuvântul Tău, Iisuse, mă mângâie pe orice drum,
să-ndur spre slava viitoare oricâte nedreptăţi acum.

Traian Dorz

 

ÎNŞTIINŢAREA ŞI LUMINA

Vindecarea-orbului-61. Întreg Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu este numai înştiinţare pentru fiecare suflet omenesc care a fost adus la harul lui Dumnezeu pe calea mântuirii, ca să se ferească, spre a nu mai păcătui niciodată (I In 2, 1). Dacă totuşi i s-a întâmplat nenorocirea să păcătuiască, să alerge numaidecât la Sângele lui Hristos, spre a-l spăla din nou (I In 2, 1-2).

2. Precum, dintre toate scumpele comori pe care le are omul în chip unic pe acest pământ şi în această viaţă, lumina ochilor este cea mai scumpă pentru el, – aşa trebuie să fie şi învăţătura sfântă. Şi neprihănirea sfântă. Şi ascultarea sfântă.

3. Până ce omul are lumina ochilor curată, oricâte alte neputinţe ar avea, aceasta i le face toate mai uşoare. Binefacerile luminii îl despăgubesc, în mare parte, de toate celelalte neputinţe. Şi i le uşurează.

4. Până ce omul îşi păzeşte lumina ochilor, până şi-o fereşte cu grijă, până şi-o păstrează curată şi şi-o ascultă cu dragoste, – lumina curată a ochilor lui îl înştiinţează de primejdii, îl fereşte de căderi, îl abate de la nenorociri şi de la moarte. Aşa sunt sfintele înştiinţări, pentru inima care le ascultă cu supunere.

5. Când începe să se adune în lumina ochilor sufletului gunoaiele şi infecţiile păcatului, atunci ochii se îmbolnăvesc…
Când nici lacrimile pocăinţei nu mai curăţă ochii şi nici apa vie a Cuvântului Sfânt nu-i mai spală de ceaţă şi gunoaie, atunci lumina ochilor sufleteşti slăbeşte, se întunecă şi se pierde. Iar omul care a avut-o, dar n-o mai are, devine un orb nenorocit, ticălos, sărac şi gol (Apoc 3, 17).

6. O, ce tristă privelişte este un loc de orbi şi ce cutremurătoare privelişte ar fi o casă în care toţi cei ce locuiesc să fie fără lumina ochilor!
Dar ce nenorocire şi mai mare ar fi o ţară de orbi, o lume de orbi! Slavă Domnului că, trupeşte, aşa ceva nu lasă Dumnezeu să fie. Însă ce trist este că, sufleteşte, aceste mari nenorociri se pot vedea pretutindeni! | Continuare »

PĂSTORUL STRĂBUN

Pastorul-ce-bun-22

La începutul lumii au fost numai cele două feluri de munci: plugăritul şi păstoria. Şi numai cele două feluri de muncitori: plugarii şi păstorii, căci urmaşii primilor oameni, Cain şi Abel, erau plugarul şi păstorul. A treia clasă nu era…
Şi multă, multă vreme apoi, plugarii şi păstorii au fost şi meseriaşii care şi-au lucrat uneltele, hainele şi locuinţa. Aceste două categorii ţineau numai de pământ şi de cer. Plugarul îşi punea sămânţa în pământ, apoi se uita în Sus: dacă Cerul îi da soare şi ploaie la vreme, el avea ce să culeagă. Dacă nu, nu. Păstorul îşi scotea turma la câmp şi se uita şi el în Sus: dacă Cerul îi da şi lui soare şi ploaie la timp, avea şi turma sa apă şi iarbă. Dacă nu, nu.
De primăvara şi până toamna târziu, ei erau plugari şi păstori cu sapa şi plugul în pământ – şi cu turmele pe câmpuri. Dar toamna, îndată ce roadele de pe ogoare se adunau în hambare şi uneltele în şopru, iar turmele se aduceau la iernat în adăposturi şi la iesle, – plugarul şi păstorul deveneau meseriaşi, lucrându-şi singuri îmbrăcămintea, uneltele şi adăposturile trebuincioase pentru ei şi pentru alţii.
Tot timpul vremilor când aceste două categorii de oameni au ştiut că depind numai de Cer şi de pământ, – au trăit o viaţă binecuvântată din partea amânduror acestora, fiindcă ei cereau şi primeau totul de la Dumnezeu. | Continuare »

O, MAICA JERTFEI

Maica-DomnuluiO, Maica Jertfei Salvatoare,
ca-n preacuratele-ţi priviri,
nici Fericirea, nici Durerea
atât de-adânci nu-s nicăiri!

Ca-n chipul tău pe lume unic
de umil şi de glorios,
nici Suferinţa, nici Iertarea
nu strălucesc mai dureros.

În viaţa ta, cum nici o mamă
din lumea asta n-a avut,
e-o pace negrăit de dulce
şi-un zbucium nepătruns de mut.

O umilinţă-atât de-adâcă
pe-un nimb atât de-mpărătesc,
cântarea cea mai îngerească
şi plânsul cel mai omenesc…

…În preţul Jertfei Salvatoare
şi tu ce mare parte-ai pus!
Te vom cinsti în veci, că tu eşti
şi Maica noastră – prin Iisus.

Traian Dorz, Minune şi taină

Evanghelia stăruinţei în rugăciune (Matei 15, 21-28)

Sfântul Nicolae Velimirovici, «Predici»

Nimeni nu poate gusta din dulceaţa binelui dacă nu stăruieşte în bine, pentru că pe calea binelui gustăm la început amărăciune şi abia după aceea dulceaţă.
Întreaga fire ne învaţă stăruinţa. Ar mai ajunge puieţii de brad pădure, dacă s-ar înspăimânta de ameninţarea furtunii şi a zăpezii? Ar mai ajunge râurile râuri dacă nu şi-ar săpa albii adânci? Aleargă cumva furnicile să-şi ia viaţa când căsuţele lor sunt strivite de roţi în drum? NuFemeia-cananeanca_8, ci îndată, cu stăruinţă, încep să-şi facă altele. Dacă vreun om fără suflet strică un cuib de rândunică de la casa sa, rândunica se duce, fără să cârtească, la altă casă şi îşi face acolo alt cuib. Orice dezastru ar aduce natura sau omul asupra plantelor şi animalelor, ele ne vor uimi întotdeauna prin perseverenţa cu care duc la bun sfârşit sarcina pe care le-a dat-o Dumnezeu. Câtă vreme planta retezată are putere să crească din nou, creşte. Câtă vreme animalul rănit are o cât de mica scânteie de viaţă, trăieşte.

Viaţa de zi cu zi ne învaţă stăruinţa. Soldatul stăruitor câştigă bătălia; meşteşugarul stăruitor îşi desăvârşeşte iscusinţa; negustorul stăruitor se îmbogăţeşte; un preot stăruitor îşi aduce pe calea cea dreaptă enoriaşii; un rugător ajunge, prin stăruinţă, la sfinţenie; un artist stăruitor arată frumuseţea lumii; un savant stăruitor descoperă legile firii. Nici cel mai isteţ copil n-are să înveţe vreodată să scrie dacă nu deprinde scrisul prin stăruinţă; şi poate să aibă cineva cea mai frumoasă voce din lume, n-are să ajungă un bun cântăreţ dacă nu exersează. Nu este zi în care să nu ni se aducă aminte, şi să nu amintim şi noi altora, câta nevoie este de perseverenţă în orice lucru. Perseverenţa este, am putea spune, singura faptă bună de care nu se îndoieşte nimeni, pe care o recomandă oricine. Dar stăruinţa aceasta în lucrare, atât de lăudată şi de pomenită, e doar o şcoală a stăruinţei pe tărâm duhovnicesc. Toată stăruinţa dinafară întru a înfrumuseţa şi cultiva lucruri, întru a strânge avere, ştiinţă şi iscusinţă, e doar o icoană a minunatei stăruinţe pe care trebuie să o avem în a ne înfrumuseţa şi cultiva inima, în a ne îmbogăţi sufletul, fiinţa noastră lăuntrică, nemuritoare. | Continuare »

Ce dulce-i pacea Ta

bethesda_paralyticCe dulce-i pacea Ta, Iisuse,
ce-o dai la cei ce Te-au primit,
cu câtă mângâiere umpli
truditul suflet chinuit!

Ce-aleasă-i sfânta bucurie
ce-o dai Tu celui întristat,
cu câtă liniştire umpli
truditul suflet zbuciumat!

Ce fericire faci să vină
în duhul cel nefericit
şi ce nădejde-i dai când strigă
pierdutul deznădăjduit!

Cum schimbi vieţi din temelie,
cum ’nalţi pe cei umili şi mici,
cum pe dispreţuiţii lumii
deasupra lumii Tu-i ridici!

Cum dai curaj în locul fricii,
cum pui tărie-n slăbănogi,
cum dai cuvânt la gura mută
şi umblet paşilor ologi! | Continuare »

Duminica Slabanogului de la Vitezda

Sfântul Teofan Zavorâtul,  Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an

Vitezda-2După acestea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care pe evreieşte se numeşte Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăceau mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut. Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi îndată omul s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă? Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău. Atunci omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos. [Fapte 9, 32-42; In. 5,1-15]. „De acum te-ai făcut sănătos; să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău.” Păcatul nu vătăma doar trupul, ci şi sufletul. Uneori, lucrul e cât se poate de vădit; alteori, nu atât de vădit, dar adevărul rămâne adevăr, că şi bolile trupului sunt toate si întotdeauna urmare a păcatelor si pentru păcate. Păcatul se săvârşeşte în suflet si îl face bolnav de-a dreptul; însă dacă trupul îşi trage viaţa de la suflet, fireşte că un suflet bolnav nu poate oferi trupului o viaţă sănătoasă. Singur faptul că păcatul aduce după sine întuneric sufletesc şi urât are o înrâurire nesănătoasă asupra sângelui, care este temeiul sănătăţii trupeşti; dar dacă stai să te gândeşti că el ne desparte de Dumnezeu, Care este Izvorul vieţii, şi îl pune pe om în potrivnicie faţă de toate legile care lucrează atât în el, cât şi în natură, te vei minuna cum de rămâne viu păcătosul după ce a păcătuit. Pricina este numai mila lui Dumnezeu, care aşteaptă pocăinţa şi întoarcerea lui. Prin urmare, bolnavul este datro, mai înainte de orice, să se grăbească a se curaţi de păcat şi să se împace în conştiinţa sa cu Dumnezeu. Acest lucru netezeşte şi drumul lucrării binefăcătoare a medicamentelor. Am auzit că era un doctor de seamă care nu se apuca de tratament până ce bolnavul nu se spovedea şi nu se împărtăşea cu Sfintele Taine; şi cu cât era mai anevoie de vindecat boala, cu atât cerea mai stăruitor acest lucru.

POSTIREA ŞI ÎNSOŢIREA

O parte dintr-o vorbire a fratelui Traian Dorz de la o nuntă

Emaus_22În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Slăvit să fie Domnul şi Hristos a Înviat!
Trăim într-una dintre zilele Săptămânii Luminate. [După] învierea Mântuitorului nostru, patruzeci de zile, El a umblat mereu printre ai Săi. Într-o seară ca asta poate, Mântuitorul a călătorit cu ucenicii Săi spre Emaus. Li S-a arătat, a vorbit cu ei pe drum în aşa fel, încât inimile lor ardeau la ascultarea Cuvântului Său. Pe drum, întorcându-se şi aducându-şi aminte de clipele petrecute cu Mântuitorul pe drumul lor, vorbeau şi-şi spuneau unul celuilalt: „Nu ardea inima în noi când ne deschidea Scripturile?”.
Ce minunat este atunci, în momentul când Domnul şi Dumnezeul nostru călătoreşte cu noi, stă cu noi, intră la noi, poposeşte cu noi, ospătează cu noi, cinează cu noi şi ne deschide Scripturile! Cum ar trebui atunci să ardă inimile noastre de dragoste pentru Dumnezeu, de credinţă în tot ceea ce spune şi ne descoperă El…
Trăim într-una dintre zilele frumoase ale Săptămânii Luminate. Şi pe drumurile noastre, şi în locul acesta a poposit Hristos. Toată seara aceasta, toate ceasurile petrecute aici în Cuvântul Său, în cântările Sale, în rugăciunile Sale, împreună cu copiii Lui adunaţi în Numele Său, Hristos a fost de faţă. Prin tot ce s-a spus şi prin tot ce s-a cântat, a fost Iisus Hristos cel Sfânt. Cum ar fi trebuit să vibreze inimile noastre ascultând aici Cuvântul Lui sfânt! Poate că şi noi eram – mult timp, când petrecea El împreună cu noi şi ne vorbea din Cuvântul Său cel sfânt – cu urechile noastre acoperite, cu inima noastră închisă, cu ochii noştri închişi şi cu mintea noastră întunecată. Spune însă aşa de minunat Cuvântul lui Dumnezeu că, în momentul în care Domnul a vrut să li Se facă descoperit, li s-au deschis ochii şi ei L-au cunoscut.
Ce moment potrivit a fost în seara aceasta aici să ni se deschidă şi nouă ochii şi să vedem că Cel care ne vorbeşte nu e fratele; cea care ne cântă nu e sora. Cea care ne declamă o poezie şi ne spune un cuvânt al lui Dumnezeu sub forma aceasta în care să vibreze inima noastră ascultându-l e glasul lui Hristos! | Continuare »