Am aflat pe Domnul şi-acum cânt voios
o cântare nouă Domnului Hristos.
O viaţă-ntreagă eu L-am tot căutat,
plâng de bucurie că azi L-am aflat.
Când sunt lângă Domnul, traiul mi-e uşor,
El în orice clipă îmi dă ajutor.
Am aflat pe Domnul şi-acum cânt voios…
O, ce bucurie să-L ai pe Hristos!
Doamne, lângă Tine ţine-mă legat,
ca de-a Ta iubire să nu mă despart!…
Cartea de cântări a Oastei Domnului
Te ştiam din vremea anilor mei cruzi,
mi-era de Tine teamă
şi încă ţineam seamă
ca, din vina mea, să nu-Ţi văd ochii uzi.
Şi mă rugam, ca mamei în pruncie,
să mă-nsoţeşti pe cale,
să nu mă ia la vale
a veacului satanică furie.
Şi-Ţi mulţumeam în fiecare seară
şi Te slăveam în rugă,
dar vorbele în fugă
cu gura, doar, voiau ceva să-Ţi ceară.
Ci numai când Te-am întâlnit pe Tine
în iarna-ncrâncenată,
Te-am cunoscut în toată
iubirea Ta jertfită pentru mine.
De-atuncea lacrimi ard în rugăciune
când gura mea sărută,
de arşiţă durută,
a tălpii Tale urmă şi minune.
De-atuncea tac şi-ascult cum picuri rouă
pe-a dorului suspine
când îmi ridic spre Tine,
căuş întinse, mâinile-amândouă.
De-atunci îţi cânt, Iubire, numai Ţie,
că tot ce duc sub cruce
atât de drag străluce
învăluit în Tine pe vecie.
Şi nu-i de-atuncea zare să mă-mbie,
nici reazem, nici cărare,
ci am numai cântare
şi dragoste, să Ţi le dărui Ţie.
Lidia Hamza Blid de lut
Traian Dorz, HRISTOS — DUMNEZEUL NOSTRU (Meditaţii, rugăciuni şi cântări la Sfânta Evanghelie după Ioan – Capitolul 1)
„Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: «Noi am găsit pe Acela despre Care a scris Moise în Lege şi proorocii: pe Iisus din Nazaret, fiul lui Iosif.»“
Filip era şi înainte de a-L afla pe Domnul un om apropiat de cele sfinte. Iată, el citise Sfintele Scripturi şi cunoştea bine Cuvântul lui Dumnezeu. El trebuie să fi fost mereu în Templu şi trebuie să-L fi dorit mult pe Domnul. De aceea, când a auzit prima dată chemarea Domnului, el a şi venit îndată pe urmele Domnului Iisus.
Natanael era din Cana Galileii (Ioan 21, 2).
Şi se vede că între Filip şi Natanael era şi înainte o veche şi frumoasă prietenie; era o dulce frăţietate între ei, fiindcă cel dintâi pe care Filip l-a adus la Domnul a fost el, prietenul său apropiat. Iar apoi au fost nedespărţiţi. Pretutindeni sunt pomeniţi împreună.
O, ce minunat este când noi, dacă L-am aflat pe Domnul, căutăm îndată şi chemăm cu dragoste şi pe prietenii noştri la El. Pentru a fi şi ei mântuiţi şi fericiţi împreună cu noi.
Natanael înseamnă: «Dumnezeu a dat». Sau «darul Domnu-lui». Sau «Dumnezeu este dar». Sau «dat din Dumnezeu».
Oricum ar fi luat acest nume, el are un conţinut plin de frumoase înţelesuri şi arată că un suflet primitor de Dumnezeu şi păstrător al prieteniei va fi totdeauna binecuvântat, atât pentru el cât şi pentru alţii, ca un dar dumnezeiesc.
Natanael a mai fost numit şi Bartolomeu (Mat. 10, 3), adică «fiul lui Tolomeu». «Cel ce ridică apele». «Fiul luptelor»… Fiindcă el a fost un neobosit luptător pentru Dumnezeu. Şi multe ape binefăcătoare s-au revărsat şi din inima lui spre mântuirea sufletelor noastre.
Cel dintâi cuvânt cu care Filip a întâmpinat pe prietenul său Natanael a fost un strigăt fericit: Noi am găsit pe Hristos!…
Ce fericit trebuie să fi fost acest strigăt, izvorât din marea inimă a lui Filip, pe care prietenul său i-o cunoştea bine. Ce luminoasă trebuie să fi fost faţa lui Filip, ce strălucitori ochii lui, ce caldă şi vibrantă vocea, ce convingătoare toată înfăţi-şarea sa! | Continuare »
O Dumnezeule Slăvit,
privesc la tot ce mă-nconjoară,
– şi când văd tot ce-ai întocmit
în faţa Ta un duh smerit
de rugăciune mă-nfăşoară!
Uimit privesc şi-un răsărit
şi-un pururi nou apus de soare,
– Frumosul tot mai felurit
îmi umple sufletul uimit,
îngenunchindu-l spre-nchinare.
Cu sufletul adânc plecat
Te cânt şi nalţ în mii de feţe,
– cât de Frumos şi Minunat
eşti Tu, Cel Care-ai semănat
pe lume-atâta frumuseţe!
Traian Dorz, Cântarea anilor
Să crezi adânc în Dumnezeu Cel Veşnic
şi lui Hristos adânc să I te-apleci,
că nu-s mai mulţi mântuitori pe lume,
ci-i numai El – acum şi-n veci de veci!
Să crezi adânc, din inimă, Cuvântul
şi să-L asculţi prin orice-ar fi să treci,
că-n lume nu-s mai multe adevăruri,
ci-i numai El – acum şi-n veci de veci.
Să crezi adânc Iubirii Răstignite,
păcatul tău în lacrimi să-l îneci,
că-n lume nu-s răscumpărări mai multe,
ci-i una doar – acum şi-n veci de veci.
Să crezi adânc acestor adevăruri
şi-n ele stând viaţa să-ţi petreci,
că-n lume nu-i decât o mântuire,
o ai sau nu – acum şi-n veci de veci.
Să crezi adânc! – Credinţa să-ţi învie
spre-un veşnic rod a tale-ntinderi seci,
c-o viaţă doar şi-un suflet ai pe lume,
le scapi sau nu, – acum şi-n veci de veci!
Traian Dorz, Cântări de drum
Traian DORZ
De sus, de pe ’nălţimea Crucii,
Iisus, Dumnezeiescul Miel,
ne cheamă ne-ncetat să-ntoarcem
în Sus, spre El,
în Sus, la El.
Şi voi, de vreţi s-aveţi viaţa,
să-ntoarceţi pân’ la Cruce sus,
să-ntoarceţi pe deplin,
să-ntoarceţi pân’ la Iisus,
pân’ la Iisus!
Voi, care spre-adâncimea morţii
atât de greu v-aţi prăbuşit,
voi, care-aţi mers pe căi pierdute
şi conştiinţa v-aţi robit,
Voi, toţi cei ce-aţi întors din lume
lăsând păcatul de-orice fel,
dar n-aţi ajuns pân’ la adânca
şi sfânta contopire-n El,
Întoarceţi la Hristos,
întoarceţi,
s-ajungeţi Chipul Său curat!
Să fiţi în El deplin…
…Aceasta-i
întoarcerea cu-adevărat!
1. Sfintele sărbători sunt anume rânduite de Dumnezeu, pentru ca să fie prilejuri şi mai alese de meditaţie duhovnicească, în care sufletele noastre să rămână cât mai mult în adâncimi şi pe înălţimi sfinte. 
Să petrecem împreună ceasuri şi mai fericite de rugăciune… şi să le avem ca prilejuri şi mai luminoase de bucurii şi de petreceri sfinte, spre slava lui Dumnezeu şi binecuvântarea noastră.
2. Oricând se apropie sfintele sărbători, mai ales cele ale Naşterii sau Învierii Domnului, nici unii dintre noi nu trebuie să uităm îndatorirea sfântă de a le întâmpina cu o pregătire cât mai cu grijă, spre curăţirea noastră şi cinstirea lui Dumnezeu. Orice sărbătoare este un prilej de sfinţire şi primenire sufletească. Să le folosim toate pentru a ne uni şi mai mult cu Dumnezeu.
3. Săptămânile de post aşezate înaintea marilor sărbători, tocmai cu acest scop au fost rânduite, ca, în tot timpul zilelor pregătirii, noi să avem trează mintea noastră, gândul şi inima noastră în duhul care să ne îndemne spre curăţire, pentru a ne putea în zilele sărbătoreşti să ne înfăţişăm în chip cât mai prielnic înaintea lui Dumnezeu…
4. Dar în zilele pregătirii, nu numai înfrânarea şi disciplina trupească – prin renunţări la îmbuibare de mâncare şi băutură sau la slobozenia necuviinţei – se cade să le avem noi în vedere, ci şi o atentă meditaţie asupra sfintelor învăţături, şi o mai smerită şi stăruitoare rugăciune, şi o mai evlavioasă purtare, şi o mai mare stăruinţă spre Casa Domnului şi spre iubire, iertare şi binefacere. | Continuare »
Preot Iosif TRIFA, Sodoma şi Gomora
„Şi a zis Lot: ieşiţi din locul acesta, căci Domnul vrea să piardă cetatea. Dar ginerii lui credeau că glumeşte“ (Fac. 19, 14).
Sodoma şi Gomora erau un putregai sufletesc. Totul era putred şi stricat în aceste cetăţi. Un singur om îşi păstrase legătura cu Dumnezeu. Acel om era Lot.
Dar nici acest Lot nu era ferit cu totul de stricăciune. E o mare deosebire între Noe, care trăia ferit cu totul de stricăciune, şi Lot, care se amestecase şi el, în parte, cu stricăciunea. Vom arăta în paginile următoare cum Lot a scăpat şi el numai aşa, „ca prin foc“ (I Cor. 3, 15).
Dar – aşa cum era – Lot era totuşi singurul om din Sodoma şi Gomora care mai ţinea legătura cu Dumnezeu. Venise de lângă Avraam, venise din Canaanul credinţei şi acum se îngro-zea de ceea ce vedea şi auzea în aceste cetăţi.
„Iar Lot era foarte întristat de viaţa destrăbălată a acestor stricaţi; îşi chinuia Lot în toate zilele sufletul lui neprihănit, din pricina celor ce vedea şi auzea din faptele lor nelegiuite“ (II Petru 2, 7-8). Ca şi Noe, plângea şi Lot de mila unei lumi putrede şi păcătoase. Ca şi Noe, va fi încercat, de bună seamă, şi Lot să abată pe oameni de la stricăciune.
„Oameni buni – va fi zis Lot – nu e bine ce faceţi… Lăsaţi-vă de răutăţi şi fărădelegi!…“. Dar toate chemările lui se izbeau de fărădelegile oamenilor, ca de un zid de fier. În loc de îndreptare, păcătoşii răspundeau cu ameninţări: „Ai venit aici ca un străin şi acum vrei să faci pe judecătorul?“ (Fac. 19, 9). „…vrei să faci pe dascălul nostru…, să-ţi tacă gura, căci altcum o păţeşti…“ „În toate zilele Lot îşi chinuia sufletul din pricina celor ce vedea şi auzea…“ În starea asta sunt şi azi cre¬dincioşii. Toţi cei ce l-am aflat pe Domnul şi trăim o viaţă cu El avem o mare bucurie sufletească, dar, pe de altă parte, avem şi o mare întristare sufletească. Suntem amărâţi şi întristaţi de cele ce vedem şi auzim în această lume păcătoasă.
O ceată de ostaşi din Oastea Domnului a fost întrebată odată de nişte oameni: | Continuare »
Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la botezul de la Ogeşti – decembrie 1980
„…Dumnezeu le-a zis: «Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul»” (Fac 2, 28).
„Femeii i-a zis: «Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copiii…» (Fac 3, 16).
„Omului i-a zis: «În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat…»” (Fac 3, 19).
Slăvit să fie Domnul!
În seara aceasta noi sărbătorim două sărbători: suntem adunaţi aici cu prilejul unui nou-născut. Ziua naşterii este o sărbătoare pentru fiecare şi rămâne neuitată. Multe sunt sărbătorile de ziua naşterii, dar lumea – cum e lumea – şi le sărbătoreşte în felul său, ca să păcătuiască şi mai mult, să-L întristeze şi mai mult pe Dumnezeu, Care le-a dat viaţa, şi să se ducă şi mai departe din rău în mai rău.
Am zis: sărbătorim ziua naşterii unui nou venit. Acest nou venit pe pământ printre noi n-a fost. A venit din veşnicie. A venit de la Dumnezeu. Când a venit Fiul Său pe pământ, L-a încredinţat doar unei Fecioare. Pe ea a găsit-o Domnul; numai pe ea. Nu a mai găsit Domnul pe alta.
Când v-a trimis vouă în casă un copil, vi-l încredinţează vouă. Când a trimis în casa aceasta un copil, l-a încredinţat părinţilor lui.
Pe lângă naşterea lui, noi sărbătorim şi botezul lui. E un lucru foarte însemnat şi de aceea am zis că bucuria noastră trebuie să fie dublă. Îndoită ar trebui să fie. Să sărbătorim şi noi sărbătorile acestea în numele Aceluia care s a gândit la noi şi ne-a răscumpărat pe fiecare şi ne-a înfrăţit pe fiecare, şi ne a scos din mijlocul acestei lumi stricate, să fim un popor al lui Dumnezeu.
Dacă aşa este vorba şi, cu prilejul acesta, ne-am adunat aici, am vrut în câteva cuvinte să putem vorbi despre datoria părinţilor, despre datoria naşilor, căci este vorba şi despre Botez, nu numai despre naştere. Am fi vrut să vorbim şi despre naşterea de jos, şi despre naşterea de Sus.
Totdeauna timpul nostru care-i mai drag e aşa de scurt… Odată, în veşnicie, sufletele flămânde pe care le vezi mereu pe la biserică şi pe la adunare vor zice: „Doamne, de ce n-a fost timpul mai lung? Când o să stăm cu fraţii noştri, când o să ne săturăm?”.
Va veni şi clipa aceea. Încă puţină vreme mai este şi n-o să vă mai despărţiţi de fraţii voştri, nici de rugăciune, nici de locul cel sfânt.
Dumnezeu a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul”. Prin aceasta, Dumnezeu a vrut ca să fie viaţă pe pământ. Şi această datorie vă revine vouă, părinţilor. Fie tată, fie mamă. | Continuare »
Traian Dorz, CÂNTĂRILE ROADELOR
Zdrobeşte totdeauna capul la şarpele neascultării
c-acesta a făcut de-a pururi pe orice om nefericit,
răpindu-i Raiul scump,
adică frumseţea nevinovăţiei!
Zdrobeşte totdeauna capul la şarpele neascultării,
căci el înveninează viaţa întregii omeniri şi azi
şi nimiceşte frumuseţea lucrărilor lui Dumnezeu.
Zdrobeşte totdeauna capul la şarpele neascultării,
căci el a-mpiedicat pe-atâţia
din cei ce se-ndreptau spre Cer
şi prăbuşindu-i în Gheenă
i-a rupt pe veci de Dumnezeu.
Zdrobiţi-l, fraţii mei, oriunde pe şarpele neascultării,
să nu v-abată el din calea curată-a nevinovăţiei,
căci orişicine nu-l zdrobeşte ajunge-un trufaş
dezbinat.
Zdrobiţi-l când e gând în taină,
cât n-a ajuns dorinţă-n voi,
zdrobiţi-l chiar dacă-i dorinţă
ce încă n-a ajuns păcat,
căci mai târziu, când e balaur, zadarnic,
– vă zdrobeşte el! | Continuare »
Preot Iosif TRIFA, Citiri şi tâlcuiri din Biblie
Imaginea de mai jos arată ce s-a întâmplat cu Adam şi cu Eva după ce şarpele i-a amăgit să mănânce din pomul cel oprit.
„Şi li s-au deschis ochii amândurora şi au cunoscut că erau goi; şi au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte din ele. Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu umblând în rai după amiază; şi s-au ascuns Adam şi femeia lui de la faţa Domnului Dumnezeu între pomii raiului. Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis lui: «Adame, unde eşti?» Iar el a zis: «Glasul Tău am auzit umblând prin rai şi m-am temut, căci gol sunt şi m-am ascuns». Şi a zis Dumnezeu lui: «Cine ţi-a spus ţie că eşti gol, nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit ţie să nu mănânci?» Şi a zis Adam: «Femeia care mi-ai dat să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom»; iar Eva a zis: «Şarpele m-a amăgit şi am mâncat…»” (Citiţi pe larg la Facere 3, 6-14.)
Grozave urmări a avut păcatul neascultării asupra celor dintâi doi oameni. Auzirăţi cum spuse Biblia: îndată ce au păcătuit, Adam şi Eva au încercat să se ascundă de la faţa lui Dumnezeu, Care pe toate le ştie şi le vede. Adică păcatul a întunecat puterile lor sufleteşti. Ei nu cunoşteau, ca mai înainte, puterea şi atotştiinţa lui Dumnezeu. Dar, ceva şi mai mult decât atât: Adam s-a apucat şi să mintă, încercând să tăinuiască păcatul şi spunând că s-a temut de vocea lui Dumnezeu şi de goliciunea sa, şi nu de conştiinţa păcatului. Era şi firesc să fie aşa, căci diavolul care-i înşelase este „tatăl minciunii” (Ioan 8, 44) şi minciuna era cel dintâi rod al înşelăciunii şi al căderii în păcat. Adică vedeţi, iubiţilor cititori, îndată ce au ascultat Adam şi Eva ispita vrăjmaşului diavol, păcatele şi răutăţile au început a curge ca dintr-un izvor din gura lor şi din viaţa lor. Aşa e şi azi. Ispita diavolului tot aşa şopteşte şi azi: „Gustă, omule, numai un pic, gustă numai o dată din atare patimă”. Dar, îndată ce ai gustat, nu te mai poţi opri; diavolul te-a prins în ghearele lui. | Continuare »
Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de la Săucani – octombrie 1980
În Cartea Geneza, de la începutul Sfintei Scripturi, când Bunul Dumnezeu spune că a făcut începutul începutului, scrie acolo ce a făcut Dumnezeu în toate cele şase zile.
În prima zi a făcut lumina… Scrie în versetul 3 din capitolul 1 din Genesa că Dumnezeu a făcut lumina. „A zis: «Să fie lumină». Şi a fost lumină. Dumnezeu a văzut că lumina era bună”.
După aceea scrie într-un verset următor că Dumnezeu a despărţit întindea uscatului de întinderea apelor. Şi după aceea iar se spune: „Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun”.
După aceea Dumnezeu a făcut luminătorii de sus, luminătorul de zi şi luminătorul de noapte: a făcut soarele, luna, stelele. Şi apoi spune: „Dumnezeu a văzut că lucrul aceasta era bun”.
A făcut apoi Dumnezeu vieţuitoarele din aer şi din apă şi iar spune Cuvântul: „Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun”.
În ziua a şasea a făcut pe om, la urma tuturor acestor lucruri. Scrie că, după ce le-a întocmit şi le-a verificat, şi le-a cercetat, „Dumnezeu a văzut că erau bune”.
L-a făcut pe om, dar după această faptă a Lui nu mai este scris: „Şi Dumnezeu a văzut că omul era bun”. De ce oare după toate celelalte lucruri pe care le-a făcut Dumnezeu până la om este scris: „Dumnezeu a văzut că acestea erau bune”, dar după ce l-a făcut pe om, nu mai este scris în Cuvântul lui Dumnezeu că lucrul acesta e bun?
Pentru că Dumnezeu a făcut doar începutul omului, a făcut numai trupul său şi sufletul său, dar i-a dat omului voinţa liberă, ca să-şi aleagă şi calea: să fie bun sau să fie rău. La toate celelalte lucruri făcute de Dumnezeu înainte de om, Dumnezeu nu le-a dat voinţa liberă. Le-a dat porunca ascultării: „Voi aşa să fiţi!”. Şi ele aşa sunt. | Continuare »
Traian DORZ, Cântări Noi
O, ce frumos era pământul în urma primei săptămâni,
în cea Dintâi Zi de Odihnă,
ieşit din a Iubirii Mâini,
în unduiri cereşti, lumina şi roua scânteiau pe crini
şi dragostea zâmbea din toate sub raza Ochilor Divini!
În pace şi-n îmbrăţişare se sărutau lumini şi zări,
în întâlniri şi-n despărţire erau bineţele-n cântări,
în întrebări
şi în răspunsuri erau priviri de ochi curaţi,
– ci numai şarpele şi omul erau munciţi
şi frământaţi…
Şi iată, şarpele şi omul s-au însoţit cu gând ascuns,
iar din păcatul lor, blestemul prin toţi şi-n toate a pătruns;
şi astăzi, din adânc şi până în înălţimi şi-ntind mereu
satan şi omul lui puterea, ameninţând pe Dumnezeu.
Gem celelalte toate-toate, strigând spre Cel ce le-a zidit,
să le răzbune chinuirea pe cei doi ce-au păcătuit
şi nu-i departe clipa-n care ce-şi pregătesc
aceştia doi,
le va aduce nimicirea…
…şi Raiul va fi-abia apoi…
Din vorbirea fratelui Ioan Opriş (Batiz) la nunta din Hunedoara – 26 iulie 1981
…Mă gândesc la un cuvânt al înţeleptului Solomon din capitolul 11, versetul 9 din Ecclesiast, ce vorbeşte tinerilor, dar e şi pentru bătrâni: „Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă cât eşti tânăr, umblă pe căile dorite de inima ta şi plăcute ochilor tăi. Dar pentru toate acestea, nu uita că Dumnezeu te va chema la judecată”. Şi ultimul verset din capitolul 12 spune aşa: „Iar judecata se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău!”. Mie îmi place să repet mereu acest verset, mai ales la priveghiuri, atunci când ne ducem la catafalcul unui mort: soră, prieten, vecin, cunoscut, coleg… Îmi place să spun mereu versetul acesta: „Iar judecata se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău.” Iubitule, iubito care eşti aici de faţă şi mă priveşti, să nu uităm ceea ce ne spune aici: că „judecata se va face cu privirea la tot ce este ascuns”. Astea ies la judecată, astea ies la suprafaţă – şi cele bune şi cele rele –, ca să dăm socoteală. Pentru cele bune să ni se spună: „Vino, slugă bună şi credincioasă, căci peste puţine lucruri ai fost credincios şi peste multe te voi pune. Intră în bucuria Domnului tău”. Dar pentru cele rele vom da socoteală şi vom auzi înfricoşatele cuvinte: „Du-te de la Mine, blestematule, în focul cel veşnic”. E mult de atunci, sunt zeci de ani de când am auzit un frate predicând şi spunând: „Fratele meu, când vei ajunge acolo, în faţa Judecăţii lui Dumnezeu, nimeni nu te mai cunoaşte, nici cel mai drag şi mai scump, şi mai intim frate sau părinte al tău… Nu te mai cunoaşte nimeni. Acolo toţi duc lipsă de ajutor, toţi tânjesc după o mână care să-i mângâie, după un cuvânt care să-i îmbărbăteze”… Şi tu vei fi acolo un străin printre străini, vei fi înconjurat de mulţi oameni, de mulţimi nenumărate. Acolo ai să te vezi singur-singurel stând în faţa lui Dumnezeu, a Dreptului Judecător, pe Care ni-L arată Sfântul Matei în capitolul 25, unde spune despre Împăratul care va apărea pe cer judecând… Împăratul până aici Miel, blând, iertător, Cel care îngrijea de orfani, de văduve, de necăjiţi, de amărâţi, de neîntorşi… El, Împăratul, Care pentru toţi avea de spus un cuvânt de mângâiere… Acum s-a terminat… S-a sfârşit mila. Împăratul se prezintă Judecător, în haină de Judecător, şi atunci va sta de vorbă cu tine individual. Şi după această întâlnire vei auzi doar o sentinţă: „Vino!” – ori „Du-te!”. Tu, care vei auzi: „Du-te!” – ştii unde te vei duce? În focul cel veşnic, care i pregătit diavolului şi îngerilor lui. | Continuare »
Episcopul LONGHIN, Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!
Am socotit necesară apariţia acestei cărţi datorită faptului că ne aflăm într-un moment greu, într-un moment de răscruce al credinţei celei adevărate şi, de fapt, al mântuirii noastre – a întregii creştinătăţi ortodoxe de astăzi şi de mâine.
Cel rău vrea să ne distrugă sufletele, luptând să nimicească orice urmă de credinţă din popor. El întotdeauna a căutat să ne despartă de Dumnezeul cel adevărat, dar astăzi urmăreşte să facă acest lucru prin ecumenism… mişcare în cadrul căreia, pentru anul 2016, se pregăteşte aşa-zisul al optulea Sinod Ecumenic (sau Sinod Panortodox). Se doreşte ca acest sinod să se ţină la Constantinopol, în fosta biserica ortodoxă «Sfânta Irina», care acum este transformată în moschee musulmană.
Îl rugăm pe Preamilostivul Dumnezeu să facă El ca acest strigăt al nostru să fie auzit şi înţeles ca un semnal de alarmă de către sufletul fiecărui drept-măritor creştin. Căci dorim, prin aceste mesaje duhovniceşti culese aici din scrierile Sfinţilor Părinţi, să aducem la cunoştinţa tuturor fiilor Bisericii noastre gravul pericol al lepădării de credinţa ce ne ameninţă. Şi totodată vrem să transmitem tuturor îndemnul să rămânem în învăţătura mântuitoare pe care am primit-o prin descoperire de la Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos, învăţătura care a fost dată sfinţilor „o dată şi pentru totdeauna” (Iuda 3) şi care, prin Sfinţii Săi Apostoli şi urmaşii lor, a ajuns până la noi. Aceasta este credinţa în care ne-am născut şi în care ne-a educat Biserica noastră Ortodoxă, prin Sfinţii Părinţi.
Pentru acest har pe care Dumnezeu ni l-a dat nouă nevrednicilor şi netrebnicilor robi ai Săi, suntem datori să-I aducem zi şi noapte mulţumiri neîncetate şi laudă nesfârşită marelui Său Nume.
Acum însa, chiar dacă va trebui cu preţul vieţii noastre să ne apărăm această dreaptă credinţă, dacă va trebui să ne vărsăm sângele pentru ea sau dacă va trebui să murim de o mie de ori şi să suferim pentru iubitul nostru Mântuitor, Îl rugăm pe El să ne umple de o sfânta putere în această luptă şi de un nebiruit curaj de mărturisire a adevărului. Să ne dea înţelepciunea care vine de sus şi discernământul clar în faţa acestor provocări, pentru a nu deveni părtaşi cu trădătorii. | Continuare »
Prea Fericirii Sale, Prea Fericitului Kiril, Patriarh al Moscovei și al întregii Rusii
Prea Fericirea Voastră, Prea Fericite Stăpâne, cu smerenie, cerem binecuvântarea Domnului și sfintele Voastre rugăciuni pentru turma ce V-a încredințat-o Dumnezeu.
Cu multă bucurie și căldură sufletească, ne aducem aminte de vizita Prea Fericirii Voastre pe pământul nostru natal bucovinean, fapt pentru care Vă mulțumim mult și Vă rămânem recunoscători.
Cu durere în suflet ne adresăm Prea Fericirii Voastre, în dorința de a ne păzi să nu ajungem trădători ai sfintei credințe ortodoxe.
În momentul de față, poporul creștin ortodox este adânc tulburat datorită faptului că Biserica Ortodoxă Rusă participă la Soborul înșelător care este hotărât pentru anul 2016 și care are ca scop să ne îndepărteze de la calea cea adevărată.
Biserica lui Hristos ne-a educat în duhul iubirii, blândeții, smereniei, ascultării și cinstirii îndrumărilor duhovnicești lăsate de înaintașii noștri. Biserica Ortodoxă, prin glasul Sfinților Părinți mărturisește că mântuirea poate fi dobândită numai în această Biserică întemeiată de Hristos. Biserica Ortodoxă este adevărata Biserică în care nepătat s-a păstrat Sfânta Tradiție și deplinătatea dumnezeiescului har mântuitor. Ea a păstrat întreagă și curată învățătura Apostolilor și a Sfinților Părinți. Dorim să rămânem credincioși și ascultători mărturisirii lor, urmându-le în credință neclintită și în dragoste înflăcărată pentru Dumnezeu.
CREDINȚA ORTODOXĂ ESTE SINGURA CREDINȚĂ MÂNTUITOARE!
Nu ne vom lepăda de tine, iubită Ortodoxie, nu te vom tăgădui pe tine, credința moștenită de la Sfinții Părinți. În tine ne-am născut, în tine trăim și în tine vom muri. Și, dacă vremea ne-o va cere, de mii de ori vom muri pentru tine, urmând învățăturilor Sfinților Părinți, care ne-au arătat calea spre Împărăția lui Dumnezeu chiar cu prețul vieții lor.
Noi suntem chemați să păstrăm în toată curăția sfânta Ortodoxie lăsată nouă ca moștenire de Sfinții Părinți. Cu orice preț vom apăra credința ortodoxă, urmând învățăturilor dogmatice, Sfintei Tradiții și sfintelor canoane care au fost date la cele șapte Soboare Ecumenice și Locale ale Bisericii Ortodoxe. | Continuare »
Sfântul Ioan Gură de Aur
Cuvânt la Duminica Fiului Risipitor
„Aşa va fi bucurie in cer pentru un păcătos ce se pocăieşte” (Lc. 15. 7)
Omul nu trebuie să deznădăjduiască pentru păcatele sale, dar nici să nu fie leneş şi uşuratic la minte! Când noi ştim că suntem păcătoşi, nu trebuie nici să deznădăjduim, nici să fim uşuratici la minte şi leneşi, căci amândouă acestea ne-ar duce la pieire. Adică deznădăjduirea ne împiedică de a ne scula din căderea în păcate, iară uşurătatea minţii face, ca şi cei ce stau, să se poticnească şi să cadă. Aceasta, aşadar, ne răpeşte binele pe care îl posedăm, iară aceea, adică deznădăjduirea, nu ne lasă a ne elibera de relele sub care noi suspinăm. Uşurătatea minţii ne împinge iarăşi afară din cer, unde noi ne aflam, iară deznădăjduirea ne aruncă în bezna răutăţii. Dacă noi însă nu deznădăjduim, putem curând să scăpăm de această beznă. Socoteşte acum puterea amândurora, atât a uşurătăţii de minte, cât şi a deznădăjduirii!
Satana a fost la început un înger bun, clar fiindcă din capul locului a fost uşuratic la minte şi apoi a deznădăjduit, de aceea a căzut aşa de adânc, încât niciodată nu se va mai scula. Cum că el la început a fost un înger bun, învăţăm din cuvintele Sfintei Scripturi, unde se zice: „Văzut-am pe Satana ca un fulger din cer căzând” (Lc. 10, 18). Această asemănare cu fulgerul ne arată atât strălucirea cea dinainte a Satanei, cât şi repeziciunea căderii sale.
Pavel a fost la început un hulitor al lui Iisus Hristos, prigonitor şi vrăjmaş al credincioşilor. Dar pentru că nu a deznădăjduit după ce a cunoscut rătăcirea sa cea grozavă, de aceea el s-a făcut asemenea îngerilor.
Iuda dimpotrivă, dintâi început a fost Apostol, dar pentru că era uşuratic la minte, s-a lăsat smintit de păcat, şi s-a făcut vânzător al Domnului. Însă tâlharul cel de pe cruce, măcar că săvârşise aşa de multe păcate, nu a deznădăjduit şi de aceea a intrat în rai. | Continuare »
Sfântul Luca al Crimeei – Cuvânt în Duminica Fiului Curvar (1)
Astăzi am ascultat pilda lui Hristos despre fiul curvar. Această pildă adânc mişcătoare, luminată de dumnezeiasca lumină a dragostei, ne învaţă cât de nemăsurată este milostivirea şi atotiertarea lui Dumnezeu, cât de însemnată, neapărat trebuincioasă, e pocăinţa.
Fiul curvar era cel mai tânăr, şi de aceea slujeşte drept chip al tinereţii. Tinerii se abat adeseori de la calea dreaptă – şi iată că pe calea cea grea a pierzării a mers şi acest fiu mezin, care s-a plictisit în casa tatălui său, care a vrut să aibă libertate, a vrut să-şi rânduiască viaţa după bunul său plac.
El şi-a rugat tatăl să-i dea partea cuvenită din moştenire, iar după ce-a primit-o a plecat de la el într-o ţară îndepărtată. Acolo, în goana sa după plăceri şi veselie, a căzut grabnic pe calea pierzării; şi-a cheltuit averea cu femeile desfrânate şi cu beţivii, ajungând la deplină sărăcie şi foamete, aşa încât a fost nevoit să se apuce de păscut porcii. Flămânzind greu, s-ar fi bucurat să mănânce nutreţul porcilor, dar nici acela nu i se dădea, în privinţa duhovnicească a căzut cum nu se poate mai jos, ajungând la starea dobitocească, şi a început a trăi cu porcii în cel mai nemijlocit înţeles al cuvântului. Pentru tineret este foarte firească năzuinţa spre plăceri şi veselie, fiindcă el nu cunoaşte viaţa, nu înţelege toată asprimea ei. Mulţi tineri am văzut care, în goana lor după desfătări după o viaţă veselă şi îndestulată au zburat ca fluturii la lumină, la foc, şi şi-au ars aripioarele, şi au căzut în păcat, iar apoi şi în deznădejde. Această deznădejde îi face pe mulţi să nu mai întrezărească nici o lumină, nici un rost în viaţă, căci înainte vreme rostul vieţii era pentru ei restrâns la plăceri şi bucurii – aşa încât, simţind viaţa ca pe o povară, îi pun capăt sinucigându-se. | Continuare »
Traian Dorz, versificarea
1. Fiul înţelept ascultă tot ce tatăl său l-învaţă,
dar cel hulitor n-ascultă de mustrare şi povaţă.
2. Prin a gurii roadă bună, parte vei avea de bine,
însă cei stricaţi au parte de-apăsare şi ruşine.
3. Cine îşi păzeşte gura, al lui suflet şi-l păzeşte,
cel cu buze prea deschise spre pierzare se grăbeşte.
4. Leneşul doreşte multe, totuşi mai nimica n-are,
dar cei harnici au de toate şi oricând pe săturare.
5. Cel neprihănit urăşte orice vorbă mincinoasă,
dar cel rău urât se face şi-a lui viaţă-i ruşinoasă.
6. Pe nevinovat oriunde curăţia îl păzeşte,
dar pe păcătos îl pierde răutatea ce-o trăieşte.
7. Unul face pe bogatul, deşi mai nimica n-are,
altul face pe săracul, ascunzând averea-i mare. | Continuare »
Sfântul Luca al Crimeei
Cuvânt în Duminica a XXXIII-a după Rusalii
Despre rugăciune
Se apropie Postul Mare, vreme de rugăciune şi pocăinţă, vreme foarte însemnată a vieţii noastre – fiindcă ce lucru poate fi mai însemnat pentru creştini decât rugăciunea şi pocăinţa?
Sfântul apostol şi evanghelist Matei ne spune că atunci când Domnul Iisus Hristos a ieşit la propovăduire, primul lucru pe care a început să-l înveţe a fost pocăinţa. El îi chema pe toţi la pocăinţă prin următoarele cuvinte: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor (Mt. 3, 2). Chemarea la pocăinţă va răsuna mereu în răstimpul de pregătire pentru Post şi în timpul Postului – astăzi însă vom vorbi despre rugăciune. Rugăciunea este cea mai însemnată dintre lucrările omeneşti, fiindcă prin rugăciune duhul omului intră în împărtăşire nemijlocită cu Duhul Cel Dumnezeiesc. Prin rugăciune intrăm în împărtăşire cu însuşi Dumnezeu, şi cel a cărui rugăciune se face de o adâncime fără fund şi neobişnuit de lucrătoare, cel care a ajuns la rugăciunea cu care se ruga cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Serafim de Sarov, ştie preabine, din propria experienţă, cum are loc împărtăşirea cu Duhul Cel dumnezeiesc; ştie că oamenii primesc totul de la Dumnezeu cu ajutorul rugăciunii şi în rugăciune: aşa primesc şi îndreptarea cea adevărată a vieţii lor, şi pocăinţa, şi mângâierea, şi odihna, altfel spus tot ce este de trebuinţă omului ca să se mântuiască.
Nu este nimic mai însemnat decât rugăciunea; pe de altă parte, nimic nu este mai greu, fiindcă lucrările omeneşti sunt cu atât mai grele, cu cât sunt mai însemnate. Prin propriile noastre sforţări nu putem pricepe întreaga însemnătate a rugăciunii şi cu atât mai mult nu ne putem ruga în chip plăcut lui Dumnezeu. | Continuare »
Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 33-a după Rusalii)
Mare lucru este evlavia şi mare taină este taina ei. Sfântul Apostol Pavel când vorbeşte despre evlavie o arată ca taină a lui Hristos, ca pe însuşirea şi chipul Lui care încep de la trup, şi sfârşesc la slavă (I Tim 3, 16). Pentru aceasta îl sfătuieşte el pe urmaşul său, cu multă duioşie şi dragoste: Caută să fii evlavios… evlavia este folositoare în orice privinţă, întrucât ea are făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare (I Tim 4, 7-8)… Ţine-te de învăţătura care duce la evlavie (I Tim 6, 3). Negreşit… evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig (I Tim 6, 6)… Să trăiţi în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie (Tit 2, 12). Cunoştinţa adevărului duce la evlavie (Tit 1, 1). Să aducem Domnului o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică (Evr 12, 28). Iar Sfântul Apostol Petru spune hotărât că în cele şapte trepte ale mântuirii, una din cele mai de sus pe scara aceasta este evlavia (II Pt 1, 5-7). Şi zice hotărât că dacă cineva nu le are pe acestea în el, acela este orb, umblă cu ochii închişi şi a uitat că a fost curăţit de vechile lui păcate…
Deci evlavia este una din condiţiile mântuirii. Cine nu o are este numit orb şi bâjbâitor pierdut. Dar cine o are cu adevărat, din chiar pricina aceasta, va avea de suferit prigoniri.
Dar ce este evlavia şi care sunt însuşirile acestei virtuţi pe care Cuvântul lui Dumnezeu ne-o cere atât de stăruitor şi fără de care ni se spune limpede că nu putem intra în Împărăţia lui Dumnezeu? | Continuare »
Preot Vasile Ouatu, Bucureşti
(„Ostaşul Domnului» nr. 1-2 / 1-15 ian. 1935, pag. 2)
Scumpii şi iubiţii mei frăţiori şi surioare în ostăşia Domnului Iisus!
Voi, toţi fraţi şi surori, presăraţi pe întinsul ţării Româneşti, cunoaşteţi cum s-a născut Oastea noastră scumpă. Din rugăciunea şi lacrimile scumpului nostru părinte sufletesc Iosif . El ne-a chemat – luminat şi călăuzit de Domnul şi numai de Domnul – ca să ne hotărâm pentru o viaţă curată şi sfântă, bineplăcută Domnului.
În nopţi de rugăciune îngenunchează, Duhul Domnului l-a îndemnat să sune din trâmbiţă şi să ne cheme la o nouă viaţă, să ne cheme la stăruinţă de prin văile păcatului. Plecat şi smerit faţă de Domnul, părintele Iosif a pus trâmbiţa la gură şi a sunat, a sunat cu putere şi mulţi ne-am adunat în jurul „gornistului” lui Dumnezeu.
Gornistul, văzând cum gloatele se adună rând pe rând, a sunat şi ele tot mai cu putere, fără a ţine seamă de nimic, nici chiar de viaţa sa. Tot ce Domnul a poruncit, „gornistul” a făcut şi a vestit. Urechea lui a fost mereu plecată la picioarele Domnului, de unde a primit noi îndemnuri, sfaturi şi îndrumări.
Gornistul a cântat atât de frumos, că noi, cu lacrimi, am părăsit lumea şi l-am urmat, hotărându-ne cu legământ să nu ne mai întoarcem niciodată înapoi. Stăpânit de iubirea sfântă a primilor apostoli ai credinţei, părintele Iosif a chemat la mântuire, prin Oaste, pe tot sufletul ce zăcea greu în noaptea întunecoasă a păcatului. A căzut greu bolnav şi tot n-a încetat să cheme şi să strige din adâncul inimii sufletele la viaţă.
Şi fiindcă chemarea a fost însoţită de jertfă, sub toate raporturile, Dumnezeu a binecuvântat-o în aşa măsură că această chemare ne-a dat o Oaste mare şi puternică. Această chemare a părintelui Iosif ne-a născut la o viaţă nouă cu Domnul Hristos în Biserica Sa.
Această chemare în care părintele Iosif a pus avutul său, munca şi agoniseala sa, sănătatea şi chiar viaţa sa toată, a fost plăcută Domnului, căci de la El a fost şi după voia sa a lucrat. Oamenii însă au urât-o, au pizmuit-o au vrăjmăşit-o, au prigonit-o şi au căutat chiar să o nimicească. Numai că Domnul a fost mai puternic. | Continuare »
O, mamă, – ce faci, mamă,
de ce dormi somnul greu?
– priveşte unde-i fiica
şi unde-i fiul tău!
I-a-ncolăcit un şarpe,
i-a prins un duh vrăjmaş
– tu, mamă, ce faci, mamă,
de ce nu lupţi – ci-i laşi?
O, mama mea cea bună,
ia-ţi fiii împreună,
aici şi-n cer să fii
cu-ai tăi iubiţi copii.
Ademeniri viclene
se-ntind spre fiica ta,
tu ştii, dar ea nu ştie,
de ce ţi-o poţi lăsa?…
Noroaie şi primejdii
atrag pe fiul tău,
tu vezi, – dar el nu vede,
– de ce-l laşi celui rău? | Continuare »
Părintele Constantin Galeriu (28 ianuarie 2001)
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Vrednicilor de iubire şi dreptmăritorilor creştini în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos,
Ne împărtăşim, precum Bunul Dumnezeu ne-a dăruit, din dumnezeiescul cuvânt al Evangheliei. Şi cuvântul pentru astăzi dăruit şi rânduit este aşa precum l-am ascultat la vremea cuvenită, iar acum îl readucem în inimile noastre. Să ascultăm cuvântul dumnezeiesc:
Mântuitorul Iisus Hristos, Domnul nostru, “ieşind de acolo (din locul unde se afla, într-o comunicare cu fariseii şi cărturarii, despre care vom spune un cuvânt mai pe urmă), a plecat în părţile Tirului şi ale Sidonului (în partea de nord a Israelului, pe litoralul Mării Mediterane). Şi iată o femeie cananeancă (de alt neam decât cel evreiesc), din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă. El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.” (Matei 15, 21-28)
Iubiţilor, acesta este cuvântul şi momentul de adâncă revelare, descoperire a uneia dintre cele mai adânci chemări de la noi, anume a credinţei. Taină a tainelor, început al virtuţilor. Mai întâi, când auzim cuvântul: “Ieşind de acolo” . De unde anume ieşise Iisus? De la o întâlnire cu fariseii şi cărturarii, venind din Ierusalim. Şi care îi puseseră o întrebare din partea lor răscolitoare. | Continuare »
Site Creștin Ortodox cu specific al Oastei Domnului
