Darul lui Dumnezeu…

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.” ( Efeseni 2, 8 )

Când vii la Domnul Iisus cu lacrimile pocăinţei, cu credinţa în Sângele şi Jertfa Lui răscumpărătoare, cu cererea iertării şi cu legământul cutremurător al ascultării până la moarte, primeşti în clipa aceea iertare pentru tot trecutul tău păcătos. Şi primeşti putere pentru tot viitorul tău curat.
Cel dintâi şi cel mai mare dar al lui Dumnezeu făcut nouă este iertarea păcatelor noastre din trecut.
Iar cel de al doilea este puterea de biruinţă în luptele viitoare cu aceste păcate.
Amândouă acestea le primim în clipa naşterii din nou, ca dar minunat al Tatălui nostru cel ceresc, în ziua întoarcerii noastre acasă, din ţara rătăcirii în care trăisem până atunci departe de El.

Chiar şi înainte de a ne întoarce la Dumnezeu prin actul fericit al naşterii din nou, bunătatea Tatălui Ceresc n-a fost străină de noi. Dragostea Lui ne-a trimis mereu daruri şi binecuvântări, ca noi să vedem că El ne iubeşte şi doreşte să venim la El, să refacem legătura noastră cu El, să intrăm în adevărata şi sfânta părtăşie părintească şi fiască.
Omule – spune glasul Domnului – nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă să te întorci la El? (Rom 2, 4-8).
Dar împietrirea inimii omului îl ţine mereu departe de Tatăl Ceresc. Primeşte darurile Lui, se bucură de ele, trăieşte prin ele, se desfătează în ele, dar faţă de Cel care i le trimite nu crede că are vreo datorie, nu-I arată nici un fel de recunoştinţă. Şi nu-i este nici ruşine, nici teamă de această stare a sa. | Continuare »

Creştinul nu este fără mângâiere la moartea celor de aproape ai săi

Sfântul IOAN GURĂ DE AUR

„ Puţin şi nu mă veţi vedea, şi iarăşi puţin şi mă veţi vedea. Că eu merg la Tatăl meu” (Ioan XVI, 16).

Fiţi cu luare aminte, fraţilor, pentru ca vorba mea cea potrivită cu acest timp şi, de folos, să nu treacă fără urme! Când cineva suferă de o boală mai grea, atunci mai mult are trebuinţă de doctorie, şi când ochiul suferă o durere mare, atunci i se aplică unsori de ochi.
Iar dacă cineva în acest moment este sănătos, totuşi să voiască a asculta, căci este de folos pentru viitor a cunoaşte doctoria cea vindecătoare. Dimpotrivă acela, al cărui ochi sufletesc este bolnav şi suferă durere prin jălania (despre moartea unui prieten ş.a.), acela, zic, trebuie să fie cu atâta mai luător aminte, a deschide ochiul său la unsoarea cea vindecătoare a cuvântului celui Dumnezeiesc.

Cine nu face aceasta, durerile lui pururea se vor mări, şi la el se împlineşte cuvântul Sfintei Scripturi: „că întristarea lumii moarte lucrează” (II Cor. VII, 10). Sfântul Apostol Pavel, acest Dascăl al credincioşilor, acest Doctor ales, ne învaţă, că sunt două feluri de întristare.
Una este bună, alta rea, una folositoare, alta nefolositoare, una aduce mântuire, alta pieire. El zice anume: „întristarea, care este după Dumnezeu, pocăinţă spre mântuire fără părere de rău” (II Cor. VII, 10). Aceasta este întristarea cea bună. După aceea adaugă el: „întristarea lumii moarte aduce”.

Să socotim acum, fraţilor, dacă întristarea, ce arătăm noi pentru moartea celor de aproape ai noştri, este folositoare sau nefolositoare, mântuitoare sau vătămătoare. lată trupul unui prieten zace acum fără suflare; zace acolo un om, fără a mai fi om, sunt numai mădularele fără duh. Îl strigă, şi el nu răspunde, i se vorbeşte, şi el nu aude; zace acolo o figură palidă cu chipul schimbat, este chiar icoana morţii. | Continuare »

MARE PLÂNS ŞI TÂNGUIRE

Invierea_fiului_vaduvei_nain-9Traian DORZ

Mare plâns şi tânguire,
şi suspin, şi vaiet greu
este despărţirea morţii
celui fără Dumnezeu
– dar cântare şi iubire,
şi-adormire-n somn frumos,
şi-o trezire-n rai e moartea
celui ce-are pe Hristos!

Ce folos de tot ce-i jos,
dacă mori fără Hristos,
ce folos de tot ce-ai strâns,
dacă mergi în chin şi-n plâns?

Iad şi pierdere e viaţa
celui fără Dumnezeu,
după el rămân la moarte
numai chin şi blestem greu.
– Însă rai şi roadă-i viaţa
celui ce-are pe Hristos,
după el rămâne-n lume
drum curat şi chip frumos. | Continuare »

Învierea fiului văduvei din Nain

Sfântul Luca al Crimeei, predică la Duminica a XX-a după Rusalii

Aţi auzit astăzi, în citirea Evangheliei, cum Domnul Iisus Hristos l-a înviat în mod minunat pe fiul văduvei din oraşul Nain. Ştiţi că Domnul i-a înviat şi pe fiica lui Iair, şi pe Lazăr cel aflat în mormânt de patru zile. Oamenii necredincioşi râd pe seama credinţei noastre în învierea morţilor, considerând-o basm, legendă. Dar straniu, cu toate acestea ei cred cu naivitate că morţii pot fi înviaţi prin metode ştiinţifice.
În oraşul Taşkent, odată, s-a crezut într-adevăr că poate fi înviat un copil mort deja de doi ani, al cărui trup fusese îmbibat cu acid azotic… Noi, creştinii, nu credem în asemenea „minuni” ştiinţifice, dar credem că la Dumnezeu toate sunt cu putinţă.
Pilda spune că într-un orăşel mic, Nain, era dus spre înmormântare singurului fiu al unei văduve nefericite. Domnului Iisus Hristos i S-a făcut milă de ea, i-a oprit pe cei care purtau sicriul şi a spus: Tinere, ţie-ţi spun scoală-te! Şi s-a sculat mortul şi s-a ridicat, privind cu uimire împrejur.
Cu frică şi cu evlavie citim despre învierea fiicei lui Iair, ascultăm cu frică şi cu cutremur cum a fost înviat Lazăr, citim în Faptele Apostolilor că Sfântul Petru a înviat-o pe creştină Tăviţa. El i-a scos pe toţi din cameră, s-a rugat şi a spus:
Tavita, scoală-te! Iar ea şi-a deschis ochii şi, văzându-l pe Petru, a şezut. El, dându-i mâna, a ridicat-o şi, chemând pe sfinţi şi pe văduve, le-a dat-o vie (Fapte 9, 36-41).
Noi credem din toată inima în faptul că, cu ajutorul numelui Domnului Iisus Hristos, putem face totul, că toate sunt în puterea Lui, totul este posibil, totul e realizabil. Aşadar nimeni dintre noi să nu se îndoiască despre veridicitatea acestor învieri minunate!
Dar să ne gândim: de ce Domnul Iisus Hristos învia morţii? Ce L-a determinat la aşa ceva? Dragostea şi compătimirea pentru omul cel căzut, condamnat la moarte, Îl îndeamnă spre aceasta. Citim în Evanghelie că, înaintea învierii lui Lazăr, Hristos era emoţionat şi I-au curs lacrimi din ochii sfinţi… nu putea să privească cum se sfâşiau de durere Marta şi Maria, surorile lui Lazăr. Milă şi dragostea Îl călăuzeau atunci. | Continuare »

VREMEA SEMĂNATULUI…

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de la Ogeşti – octombrie 1981

semanatorulDomnul binecuvântează fiecare cuvânt, căci este o sămânţă care, dacă este primită într-un pământ bun, într-o inimă ascultătoare şi credincioasă, aduce întotdeauna rod binecuvântat. Nu totdeauna acelaşi sută la sută. Uneori, rod de 30, alteori de 60, depinde de osteneala şi de jertfa, şi de stăruinţa pe care şi-o dă fiecare pentru ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu.
Astăzi am avut în toate bisericile noastre Evanghelia cu pilda semănătorului. E vremea semănatului, e vremea când pământul aşteaptă sămânţa şi sămânţa caută pământul. Da, în timpul existenţei noastre, al unui an din viaţa noastră, toamna este anotimpul semănatului de grâu.
Dar în cuprinsul vieţii noastre duhovniceşti, vremea semănatului nu ţine numai un anotimp, numai o lună, numai o săptămână, numai o zi. Vremea semănatului duhovnicesc ţine toată viaţa noastră şi pentru primirea Cuvântului, şi pentru semănat. Dumnezeu ne-a făcut în aşa fel, încât fiecare dintre noi să fim şi semănători, şi primitori ai Cuvântului Sfânt.
Fiecare avem şi o inimă în care să primim Cuvântul, şi o gură cu care să-l semănăm. Cuvântul lui Dumnezeu ne face pe noi plini de datorii şi de obligaţii şi de a-l primi, şi de a-l semăna.
Nu numai cei care se pot ridica în fruntea altora, care pot mărturisi cu glas puternic în mijlocul mulţimii Evanghelia sunt semănătorii… Ci fiecare dintre noi, toţi cei care am fost chemaţi la El suntem semănători. De la cel mai mic până la cel mai mare, de la cel dintâi până la cel din urmă.
Îmi aduc aminte, când m-am întors la Domnul eram un copil de 15 ani. Alţii s-au întors la Domnul la vârste şi mai fragede decât mine. Dar ştiu cu câtă râvnă Îl mărturiseam atunci pe Domnul. Veneam de acasă, că aşa era atunci obiceiul, să mergem dimineaţa cu câte o ulcică de lapte la Beiuş, să vindem şi să cumpărăm ceva de mâncare. Aveam prieteni cu care mergeam de acasă, sau mai mari, sau mai tineri, mai bătrâni sau femei mai tinere sau bătrâne cu care mergeam de acasă. Mergeam cu grămada pe drum de acasă până la oraş şi de oraş până acasă. Mi-aduc aminte cu câtă râvnă mărturiseam Cuvântul Domnului… Ce ştiam eu la 15 ani să spun în mijlocul celor cu care mergeam? | Continuare »

Jertfa Crucii Mântuitorului

Preot Iosif Trifa, din «Ce este Oastea Domnului»

Plângând la picioarele Crucii: aici este începutul şi sfârşitul mântuirii noastre
Despre împăratul Constantin cel Mare spune istoria că, plecând cu oştire împotriva lui Maxenţiu, care persecuta pe creştini, era foarte îngândurat şi abătut. Maxenţiu avea o armată de patru ori mai mare decât el. Pe drum, Constantin cel Mare se ruga lui Dumnezeu să-l ajute. Atunci s-a ivit pe cer o cruce minunată, împletită cu raze de soare, având în jurul ei cuvintele: „În acest semn vei învinge“. Împăratul şi-a însemnat atunci toate steagurile cu semul Crucii şi, pornind împotriva lui Maxenţiu, l-a biruit.

Şi Oastea Domnului este o armată strânsă la luptă împotriva vrăjmaşului diavol. Taina biruinţei noastre este semnul ce i s-a arătat oarecând lui Constantin împăratul: Crucea. Medalia noastră şi steagurile noastre poartă semnul Crucii, arătând prin aceasta că lupta noastră se reazemă pe puterea Crucii.
Ţin însă îndată să spun cu apăs că semnul gol al Crucii încă nu înseamnă o putere. Îţi poţi încărca pieptul, hainele şi casa cu semnul Crucii, dacă n-ai o înţelegere adevărată pentru Crucea Mântuitorului, dacă n-ai primit cu adevărat Jertfa Crucii şi darurile ei, la nici o izbândă nu poţi ajunge.
O carte întreagă mi-ar trebui să spun tot ceea ce ar fi de spus despre Jertfa Crucii. Voi spune aici, pe scurt, numai următoarele: | Continuare »

TAINA CRUCII

Vorbirea fratelui Traian Dorz de la nunta de la Cricău – 14 septembrie 1985

inaltarea-sfintei-cruciÎn Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Slăvit să fie Domnul.
Am ascultat cu ochii-nlăcrimaţi mesajul minunat pe care Domnul Dumnezeul nostru S-a îndurat să ni-l trimită în astă seară tuturor celor care, prin Duhul Său cel Sfânt, am fost adunaţi aici, potrivind pentru starea fiecăruia dintre noi câte un adevăr din cele ce s-au spus fie în poezie, fie în cântare, fie în rugăciune, fie în cuvânt.
Trăim într-adevăr, prin harul lui Dumnezeu, astăzi un moment cu totul deosebit. Nimic este întâmplător. Totul este rânduit de puterea şi de harul lui Dumnezeu. Înţelepciunea lui Dumnezeu a rânduit ca, în această seară, acest eveniment să se petreacă tocmai aici şi tocmai cu aceste suflete, şi tocmai cu noi, într-o zi cu totul deosebită, cum a fost ziua de astăzi. Toate cuvintele care s-au rostit şi se vor mai rosti aici sunt cuvintele lui Dumnezeu, rânduite anume pentru starea fiecăruia dintre cei pe care Dumnezeu [îi] ştie; şi în planul Lui a fost să ne cheme şi să ne aducă să ascultăm astfel de cuvinte.
Astăzi am sărbătorit, cum s-a spus, Ziua Crucii. O zi deosebită în creştinism. Părinţii noştri, Sfinţii Părinţi, şi învăţătura sfintei noastre credinţe şi Biserici a ales această sărbătoare sfântă cu un înţeles deosebit şi a însemnat-o cu o importanţă deosebită în viaţa noastră de creştini.
S-au spus aici nişte cuvinte minunate din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, cum marii oameni ai lui Dumnezeu, printre care Sfântul Apostol Pavel, au înţeles aşa de tainic şi aşa de înalt sensul minunat al tainei Crucii şi au căutat s-o înalţe. Şi-n atâtea locuri din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu scris prin [acest apostol] e amintită taina aceasta printre cele mai însemnate taine. El vorbeşte despre o taină a Crucii, cum vorbeşte despre o taină a Evangheliei, cum vorbeşte despre o taină a dragostei, despre o taină a jertfei. | Continuare »

„Cu crucea după Mine, fiule!“

Fragment din vorbirea fratelui Ioan Opriş la o adunare de revelion – 1972

DCrucea-002ragii mei, Dumnezeu a făcut minuni cu toţi omenii şi face cu fiecare… Şi a făcut şi cu mine. Numai de la închisoare, de şase ori m-a scăpat. Şi iată, sunt doisprezece ani de când am venit de la închisoare. Am mai fost hărţuit, dus ici-co­lea şi întrebat câte ceva. Dar încolo nu mi-au avut baiul. Şi când mă gândesc că atâţia oameni ca brazii îşi dorm somnul de veci acolo, unii chiar fără cruce la cap, cum era unul din Şard, din comuna vecină; şi cum era unul, preotul Tomescu din Orăştie, care era preot în Balşa. De când sunt acolo… Eu m-am întors de doisprezece ani… şi ei, înainte cu trei, patru ani de zile, au murit acolo. Unul pe Canal şi altul în altă parte. Şi din ăştia au fost cu miile… Douăzeci şi cinci de mii au rămas numai pe Canal, morţi acolo.

„Toţi care, în viaţă, crucea ca jugul aţi purtat şi Mie Mi-aţi urmat cu credinţă”… Nu numai să iei crucea s-o porţi ca un jug. Că foarte mulţi poartă crucea ca jugul, dar nu-I urmează Lui cu credinţă. Cum zicea Părintele Iosif, arătându-L pe Domnul Iisus, [Care spunea]: „Cu crucea după Mine, fiule! După Mine, fiule, cu crucea! După Mine, şi nu după tine”. Nu tăia din cruce, nu scurta din cruce! Nu te duce în dreapta sau în stânga, sau în sus, sau în jos! N-o pune jos de câte ori ţi se pare grea, ci fă-ţi din ea jug. Ia-o după cap şi du-o înainte. „Toţi care, în viaţă, crucea ca jugul aţi purtat şi Mie Mi-aţi urmat cu credinţă, veniţi de luaţi darurile ce am pregătit Eu vouă şi cununile cereşti”. Către aceştia va zice: către cei obosiţi. „…Că jugul Meu e bun şi sarcina Mea e uşoară.” | Continuare »

ACATISTUL SFINŢILOR PĂRINŢI IOACHIM ŞI ANA

După obişnuitul început, se zice:

Condacul 1:

Însoţirii celei de Dumnezeu alese, dumnezeieştilor părinţi Ioachim şi Ana, că celor ce aţi născut pe Maica Vieţii noastre, binecuvântată de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea Fecioara Maria, cântări de laudă aducem vouă noi, rugătorii voştri; iar voi, că cei ce aveţi îndrăzneală către Dumnezeu, păziţi-ne cu rugăciunile voastre de toate primejdiile pe noi, cei ce cântăm : bucuraţi-vă, părinţi de trei ori fericiţi!

Icosul 1 :

Îngerul cel mai întâistătător din cer a fost trimis să spună vestirea de bucurie dreptului Ioachim, zicând : Ioachime, Ioachime, auzitu-s-a rugăciunea ta; şi iată, femeia ta va naşte ţie o fiică de care cerul şi pământul se vor bucura, lăudându-te pe tine şi zicând :
Bucură-te, Ioachime, mângâierea lui Adam celui căzut;
Bucură-te, mijlocitorul iertării celui greşit;
Bucură-te, că rugăciunile tale au străbătut cerurile;
Bucură-te, că darul cel mai presus de lume ai dobândit;
Bucură-te, că de aceasta Anei grăbindu-te ai vestit;
Bucură-te, că şi acesteia de asemenea i s-au descoperit;
Bucură-te, luminătorul cel cu raze veselitoare; | Continuare »

Pomenirea Naşterii Preasfintei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria

nasterea-maicii-domnuluiSinaxar 8 Septembrie

Tatăl Sfintei Fecioare, Ioachim, se tragea din neam împărătesc. Acesta cu toate că-si ducea la Dumnezeu darurile îndoite, ca un iubitor de Dumnezeu şi bogat ce era; dar pentru nerodire era defăimat căci erau sterpi şi nu aveau copii. De aceea mâhnindu-se la inima, el în munte, iar femeia lui Ana în grădină, se rugau cu lacrimi lui Dumnezeu, Care ascultându-i, le-a dat rod sfânt pântecelui, pe Preasfânta Născatoare de Dumnezeu.
Iar Sfânta Ana se trăgea din Matan al douăzeci şi treilea din neamul lui David şi al lui Solomon; acesta a luat pe Maria din neamul lui Iuda, şi a născut pe Iacov tatăl lui Iosif teslarul, şi trei fete: pe Maria, Sovi şi pe Ana. Maria a născut pe Salomi moaşa; Sovi a născut pe Elisabeta, iar Ana a născut pe Născătoarea de Dumnezeu.
Deci Preasfânta este nepoată lui Matan şi a Mariei femeia sa. Iar Elisabeta şi Salomi erau nepoate ale Anei de surori, şi verişoare cu Născătoarea de Dumnezeu.

CINSTIM ÎN TĂCERE

Nasterea-maicii-domnului (1)Cinstim în tăcere Minunea şi Taina
pe care-o respectă profeţii şi sfinţii,
pe care Lumina şi-nfăşură haina,
tăcând-o ştiinţei, lăsând-o credinţii.

Privim în tăcere uimirea şi teama
cu care cerescul Arhanghel grăieşte
Minunea şi Taina, Fecioara şi Mama,
când Crucea şi Slava smerit le vesteşte.

Simţim în tăcere cum magii şi-apleacă
genunchii şi darul, căzând rugăciunii,
când toată ştiinţa făcându-şi să tacă,
cu toată credinţa se-nchină Minunii.

Gândim în tăcere cum neamuri şi neamuri
de veacuri Te nalţă cu drag şi cu teamă,
pe cruci şi altare, pe steme şi flamuri,
Minune şi Taină, Fecioară şi Mamă.

Slăvim în tăcere Eterna Minune
cu-ntreg înţelesul păstrat veşniciei;
şi dragostea noastră alăturea pune
Hristos Împăratul cu Pruncul Mariei.

Traian Dorz, Minune și Taină

Cuvânt la Naşterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

Sursa: Sfântul Ioan Maximovici, Predici şi Îndrumări Duhovniceşti – Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! (Ps. 103, 25) exclama încă în vechime Psalmistul. Ce este, aşadar, acea înţelepciune (sau, pe greceşte, sophia), prin care s-au făcut toate? În alt psalm se spune: Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor (Ps. 32, 6). Iar Sfântul Evanghelist Ioan Teologul glăsuieşte: La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut (In. l, 1-3).

Înţelepciunea lui Dumnezeu sau Cuvântul lui Dumnezeu, prin care toate s-au făcut de Dumnezeu nu este doar un concept abstract al unei însuşiri a lui Dumnezeu. Acelaşi evanghelist glăsuieşte mai departe: Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl (In. l, 14). Aşadar, Cuvântul prin Care toate s-au făcut este Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi. El se mai numeşte şi „înţelepciunea lui Dumnezeu”, aşa cum spune în epistola sa Sfântul Apostol Pavel: Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit… puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu (I Cor. l, 22-24).

Fiul lui Dumnezeu Se numeşte Cuvântul şi înţelepciunea lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu-Tatăl pe toate le săvârşeşte prin Fiul Său. În acest fel, prin Fiul lui Dumnezeu, Tatăl ni Se vesteşte prin faptele Sale şi prin El [Fiul] s-a arătat în diversitatea ei înţelepciunea lui Dumnezeu. | Continuare »

REGĂSIRE

MaicaDomnuluimica

S-a născut… Şi inima, în ritmul său, salută cu respect pământul: „Acum voi locui aici!”.
Minunea s-a săvârşit şi braţele unei mame strâng la piept darul pe care l-a primit.
Este o fetiţă…
În ochii ei stăluceşte albastrul cerului din zorii unei dimineţi pe care o caută cu privirea şi în lumina căreia îi vede pe mama şi apoi pe tata.
Dragostea părintească a vegheat un timp, îndreptând paşii stângaci pe drumul marilor întrebări. Dar… totul a durat atât de puţin: tatăl a plecat, iar mama s-a recăsătorit.
Şi, de-atunci singurătatea se cobora neîncetat, învăluind fiinţa plăpândă a unui copil de numai cinci anişori.
Mâna mamei nu se mai pleca mângâind, ci lovind, şi glasul blând care-i striga numele nu mai răsuna ca altădată.
Lacrimile, tot mai des, brăzdează obrăjorii loviţi de atâtea ori şi, în noaptea fără stele un glas plin de durere se înalţă în vazduh:
– Mamă! Mama mea, vino lângă mine!…
Uşa camerei se deschide cu nepăsare:
– Ce vrei? De ce m-ai chemat?
Parcă venind din altă lume, răspunsul fetiţei cade dureros de blând:
– Nu pe tine te strig! Eu am acolo sus în cer, o Mamă adevărată!
Speriată, mama a ieşit din cameră, neîndrăznind să privească chipul scăldat în lacrimi, care stălucea în lumina divină.
Şi, Unica Mamă s-a coborât în clipele acelea, culegând din ochii fetiţei ultimele lacrimi. Strâgându-le în mâinile sale făcute căuş, le-a purtat până la tronul de Slavă al Unicului său Fiu.

Chiar dacă voi, mame, nu aţi unit mânuţele copiilor voştri la rugăciune şi nu aţi vrut să trăiţi frumos, privind la viaţa Maicii Domnului, totuşi, ei vor putea afla Adevărul şi fără voi şi atunci vor merge negreşit, pe Calea care duce la Viaţă, ascultând de glasul Celei care zice: „Să faceţi tot ce vă va spune El!”.

Săndica Afteni

RECUNOŞTINŢĂ, DOAMNE

Recunoştinţă, Doamne, pentru Lumina Ta
şi pentru ochii care mi i-ai deschis s-o vadă,
pentru mereu aceeaşi dintâi iubirea mea
şi Adevărul Unic ce inima să-l creadă.

Recunoştinţă pentru Cuvântul Tău cel Sfânt
şi pentru mintea care curat să-l înţeleagă,
şi pentru ziua care am pus-o legământ,
şi pentru tot ce viaţa adânc, din ea, mi-o leagă.

Recunoştinţă, Doamne, de prietenii iubiţi,
de fericirea care, prin ei, dai vieţii mele,
de visele-mplinite, de fiii dăruiţi,
de lacrimile care mi le-ai schimbat în stele.

Recunoştinţă, Doamne, de-un sfinţitor calvar,
de toată mângâierea nădejdii luminoase,
de-apropierea Ţintei cu tot mai noul har,
de roada tot mai dulce a crengilor frumoase.

Recunoştinţă, Doamne, de tot ce ne-a durut
aducător de largă comoară nesecată,
de rodul tot mai tainic, mai dulce, mai tăcut,
ce-l gustă rugăciunea de fiecare dată!…

CÂT AM PIERDUT!…

1 Craciunul-in-inchisorile-comuniste-Sfintii-InchisorilorCât am pierdut noi pentru Tine
e tot ce-n lume-aveam senin
– ce mult e pentru noi, Iisuse,
dar pentru Tine, ce puţin!

Copiii, soarele şi casa
ce-n lume numai una ai
iubirea, libertatea, visul
şi tot ce-i unic într-un grai,

Pe toate le-am pierdut, căci anii
trecuţi cu ele nu mai vin,
nu mai revine viaţa dusă
şi tot ce-a fost a fi senin…

Pierduţi sunt anii când mânuţa
copiilor ne-ar fi-alintat
şi ziua când părinţii noştri
nemângâiaţi s-au ’mormântat!

Pierdutu-s-a prietenia
cu bucuriile din ea
şi tot ce fiecare-n lume
o dată numai poate-avea. | Continuare »

Măicuţa Lui

Adormirea MD

Măicuţa Lui, măicuţa Lui… ce-o fi simţit ea oare
când îngerii din cer veneau la dânsa cu-nchinare,
când steaua răsărind pe cer vestea o-mpărăţie
pentru Acel ce Se năştea în ieslea cea pustie?

Când dulce-şi legăna la sân Copilul să-şi adoarmă,
din fânul vitelor luând pătuţul să-I aştearnă,
când drag Copilu-i rămânea la templu-n sărbătoare,
Măicuţa Lui, Măicuţa Lui… ce-o fi simţit ea oare?

O, nu ştia că peste ani întreaga ei iubire
pentru pământu-ntreg va fi supremă ispăşire?
Că, sus pe cruce răstignit, ierta-va-ntreaga lume
Copilul ei din cer venit prin „taină şi minune“?

Când sabia îi fulgera a inimii văpaie,
cum de putea adâncul greu al urii să n-o-ndoaie?
– Da, ştiu, ca eu să pot avea, prin sfântă adorare,
spre rău un acoperământ şi-n cer o rugătoare!

Lidia Hamza, Blid de lut

SLUJIRE ŞI RĂSPLATĂ

Traian Dorz, Păşunile dulci

1 Adormirea Maicii Domnului1. Maica Domnului fusese aceea care cea dintâi auzise din gura trimisului ceresc Vestea Cea Bună, adică Evanghelia. A fost ea însăşi atât de adânc fiica Adevărului, încât s a putut învrednici să fie Maica Lui!
A fost atât de mult o slujitoare, încât a putut ajunge o veşnică Stăpână.

2. Iată ce mare har pot să fie nu numai părinţii credincioşi pentru fiii lor, ci şi fiii aleşi, pentru părinţii lor.
Binecuvântaţi sunt nu numai fiii, din pricina părinţilor lor sfinţi, ci şi părinţii, din pricina unor copii sfinţi.
Binecuvântat este nu numai credinciosul, din pricina Domnului, ci şi Domnul, din pricina unui adevărat credincios al Său.
Tot ceea ce este binecuvântat de Dumnezeu este şi pricină de binecuvântare pentru El.

3. Dovada cea mai adevărată că un suflet s a umplut de Duh Sfânt este nu numai că el Îl binecuvântează pe Domnul cu gura lui, cu rugăciunea şi cu cântarea lui,
ci mai ales că Domnul este binecuvântat de către alţii din pricina faptelor acestuia. Din pricina binefacerilor lui şi a bunătăţii lui.
Aceasta este şi slujba, dar şi răsplata unui suflet sfânt.

4. Când un credincios Îl binecuvântează pe Domnul cu gura şi cu lucrarea mâinilor sale, este, desigur, o dovadă că are Duhul Sfânt. Căci nimeni nu poate spune „Hristos este Domnul“ decât prin Duhul Sfânt (I Cor 12, 3). Dar când alţii Îl binecuvântă pe Domnul pentru dânsul, aceasta este cea mai înaltă dovadă că el este un vas sfânt.
Şi că Duhul Sfânt i a dat un har nemăsurat. | Continuare »

Maica Domnului reprezintă în cer dulceaţa feminină şi nemărginita dragoste maternă

1 eu_sunt_cu_voi_si_nimeni_impotriva_voastra2DOUĂ EVLAVII CE NU SE CUVINE A FI PĂRĂSITE: CINSTIREA CRUCII SI A MAICII DOMNULUI

Cât despre Maica Domnului, a o da la o parte este curată aberaţie şi ciudăţenie cum mai greu de priceput nu poate fi!
Pe intercesoarea noastră, pe blândeţea însăşi, pe aceea pe care cu bună, modestă şi moderată dreptate catolicii o clasifică: o clemens, o pia dulcis virgo Maria!
Care cu puterea nevinovăţiei, supuşeniei, curajului şi blândeţii ei înfruntă legile cauzalităţii şi simpla dreptate absolută şi mecanică a universului acestuia împlătoşat în stricta-i dreptate!
Pe ea, care-i poate tot una cu afirmaţia – dorinţă a lui Dostoievski: ca doi plus doi să facă uneori şi cinci. Pe femeia cu broboada din piesa lui Diego Fabri (Procesul lui Iisus) care nu şovăie să acopere cu mahrama ei de femeie simplă până şi capul ticălosului care nesilit şi netorturat – şi-a vândut prietenii şi camarazii de luptă.
Pe aceea care neîncetat se roagă pentru dreptate (cum crede Sfântul Isaac Sirul), pe apărătoarea cazurilor disperate, pe neîncetata rugătoare pentru toţi păcătoşii, vinovaţii, greşiţii, marginalii!
Pentru desconsideraţi, ocărâţi, pentru cei de tot singuri, pentru cei pe care nu au cine să-i iubească, să-i miluiască, să le surâdă (oricât de fugar), să se roage pentru ei!
Cum de-am alunga de la noi (sau am trata-o cu politicoasă indiferenţă) pe aceea care mereu se află în preajma oropsiţilor, ca în cântecul lui Georges Brassens; lângă femeia nevinovată, crunt bătută de un soţ beţiv, lângă copilul alungat din casa părinţilor, lângă schilodul lovit şi ocărât pe stradă de o ceată de derbedei, lângă infirmul nevindecabil pe care nu are cine-l îngriji, lângă torturatul care tocmai nu mai rabdă şi e gata să cedeze…
Nu subtilităţile teologice interesează şi frământă pe oamenii de rând care cred în Maica Domnului şi nădăjduiesc în ajutorul ei suprafiresc. Nu dacă a fost imaculată din clipa zămislirii ei (dogma imaculatei concepţiuni sau neprihănitei zămisliri, 1854) ori numai din clipa când a răspuns îngerului vestitor “Fie!” şi S-a sălăşluit într-însa Necuprinsul. Nu dacă s-a înălţat cu trupul la cer prin propria ei putere (dogma Ascensio corporae Beatae Virginis Mariae ad caelum, 1950) ori a fost înălţată prin puterea Fiului ei. Aceste subtilităţi teologice trebuie lăsate în grija cărturarilor competenţi.
Pentru marea masă a oamenilor Maica Domnului e maica mereu gata să ierte, să se roage, să îndrăznească a cuprinde pe Domnul cu temeritatea ei de mamă şi să-L roage pentru sărmanii muritori.
Căci – zice textul – mult poate rugăciunea mamei pentru îmblânzirea Stăpânului.
Maica Domnului e izvorul lacrimilor, e neobosita apărătoare (avocată), neruşinata (fără de ruşine, de sfială) şi stăruitoarea noastră solitoare împotriva dreptăţii stricte. | Continuare »

Meditaţii la Apostolul din Duminica a 9-a după Rusalii

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

… Dumnezeu lucrează împreună cu noi numai atâta vreme cât şi noi lucrăm cu El, potrivit voii Sale şi planului Său. El binecuvântează munca noastră numai cât lucrăm cu materialul plăcut Lui. Cu învăţătura Adevărului Său, care este: aurul, argintul şi pietrele Lui scumpe. Şi cu pilda vieţii noastre ascultătoare, smerite, curate, evlavioase şi iubitoare.

Dar, îndată ce noi primim ispitele diavolului de a folosi alt material, altă învăţătură, alte încredinţări, în locul celor bune de la început, nu numai că lucrul începe să capete altă formă şi altă calitate, dar şi ajutorul lui Dumnezeu ne este retras. Duhul Sfânt ne părăseşte şi nu mai lucrează cu noi, fiindcă El nu vrea să Se facă părtaş la stricarea unei Lucrări pe care El Însuşi a început-o.
Şi nici nu vrea ca în Lucrarea pe care El a gândit-o şi a voit-o într-un fel, la care a lucrat o vreme şi pe care a înălţat-o până la un nivel, – să vină apoi alte duhuri s-o schimbe, s-o modifice, s-o întoarcă altfel, dându-i un alt scop, o altă formă, un alt chip de cum a vrut El.

Atunci lucrătorii acelui sector încep să lucreze fără binecuvântarea Domnului. Se opintesc, se sforţează, se zbat cu toată încăpăţânarea şi toată îndărătnicia ambiţiei lor – şi cu toată colaborarea duhului lui Satan… – şi lucrează fără Hristos…
Lucrează la dărâmarea a tot ce s-a construit înainte, înlătură aurul, argintul şi pietrele scumpe ale bunelor învăţături, ale dreptei credinţe, ale frumoaselor pilde din trecut. Înlătură sfintele nume ale înaintaşilor, părăsesc sfintele rânduieli, batjocoresc sfintele valori, dispreţuiesc sfintele adevăruri, leapădă sfintele principii. Şi iau lemnul, fânul, trestia… paiele unor învăţături crescute de ieri-alaltăieri şi le clădesc pe acestea în locul aurului lămurit în focul veacurilor, în focul încercărilor şi în cel al roadelor…
Iau paiele aduse de vânturile ispititoare ale veacului acestuia, uşuratic şi stricat…
Iau paiele unor învăţături străine şi nestatornice, fără trăinicie şi fără roade.
Iau paiele acestea fără rădăcini, fără trecut şi fără viitor… Şi clădesc… pentru flăcările nimicirii.

Predică a Părintelui Arsenie Boca la Duminica a noua după Rusalii

Umblarea pe Mare – Potolirea furtunii

paraclis-antimIISUS PE MARE

I
– Iisus sili pe ucenicii Lui să intre în corabie (în Biserică).
– Corabia trecea de cea parte a mării.
– Iisus e luat pe valuri drept o nălucă.
– Petru, ca să scape de îndoiala nălucirii, cere o probă despre existenţa lui Dumnezeu pe mare. I se împlineşte dorinţa, dar „văzând urgia valurilor“ se teme şi începe să se scufunde.
Cufundarea lui Petru în îndoială, din cauza evidenţei potrivnice, ne învaţă virtutea credinţei: să crezi în chemarea lui Iisus, împotriva mării. Ţine sufletul tău liniştit în Dumnezeu, împotriva talazurilor evidente. A pune evidenţa valurilor în primul plan al sufletului, e îndoială declarată din punct de vedere al credinţei.
A fi în îndoială, din cauza evidenţei, e după fire; a fi în chemarea lui Iisus, e mai presus de fire, e firea după har. Aceasta nu se scufundă în mare.

II
Iată pe scurt faptele petrecute înainte, a căror urmare e Evanghelia de astăzi:
După înmulţirea minunată a câtorva pâini şi peşti la mai multe mii de oameni, oamenii au vrut să-L pună pe Iisus împărat; – spun locurile paralele ale întâmplării. Ziceau ei că Iisus, iată, poate să-i scape de grija – veşnica grijă a omului – că moare de foame.
Iisus S-a amărât profund văzându-i că aşa pământeşte înţeleg ei minunea cu pâinea. Iisus voia altceva cu ei: voia să-i suie la înţelegerea superioară a unei pâini cereşti, la trebuinţa Sfintei Împărtăşanii.
Izbutise Iisus să ridice la o înţelegere superioară, pe o femeie – şi aceea păcătoasă -, de la apa obişnuită la apa cea vie, la o învăţătură şi la o veste, care a facut-o să-şi lase găleata cu apă obişnuită şi să trezească Samaria în întâmpinarea lui Dumnezeu. | Continuare »

Despre binefacerea către săraci

Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, cuvânt la Duminica a VIII-a după Pogorârea Sfântului Duh

„Şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, căutând la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii poporului“ (Matei 14, 19)

Socoteşte milostenia nu ca o cheltuială, ci ca un venit; nu ca o pierdere, ci ca un câştig, căci tu dobândeşti prin ea mai mult decât ai dat. Tu dai pâine şi dobândeşti viaţa cea veşnică; tu dai haină şi dobândeşti veşmântul nemuririi; tu îngăduieşti locuirea sub acoperământul tău şi dobândeşti împărăţia cerului; tu dai cele trecătore şi primeşti în locul lor cele ce trăiesc în veci.
Când este vorba de a avea lucruri trecătoare, pământeşti, cu preţ ieftin, atunci noi suntem sârguitori şi râvnitori, dar când noi putem să ne agonisim aşa de uşor cele netrecătoare şi veşnice, întârziem şi ne trândăvim.

Când omul de la ţară pune sămânţa în pământ, şi prin aceasta pierde la vedere din avutul său, el totuşi nu se întristează şi nu socoteşte aceasta o pierdere, ci folos şi câştig. Dar tu, care trebuie să semeni un ogor mult mai nobil şi mai roditor şi să dai banul tău lui Hristos Însuşi, te împotriveşti, eşti greoi şi te dezvinovăţeşti cu sărăcia ta.
Dă deci săracilor, pentru ca atunci când vreodată tu însuţi nu vei putea să vorbeşti pentru tine, mii de buze să vorbească în locul tău şi milostenia să fie mijlocitorul tău; căci milostenia este banul de răscumpărare pentru sufletele noastre. Noi ajutăm pe cel nevoiaş, şi prin aceasta împăcăm pe Cel Preaînalt. De aceea strămoşii noştri au pus pe săraci la uşile bisericilor, pentru ca privirea lor să mişte la compătimire şi pe cei mai nesimţitori şi mai neiubitori. | Continuare »

DIN PRAGUL ÎNSERĂRII

Traian DORZ

Din pragul înserării privesc napoi duios,
ce scurtă mi-a fost calea umblată cu Hristos;
– aş vrea să cânt, dar astăzi îmi spune-un gând durut
ce mult puteam – şi totuşi ce multe n-am făcut!

A fost un timp la toate, dar timpul meu frumos
l-am risipit adesea cu prea puţin folos;
a fost un har oriunde, la fiecare pas,
dar preţul lui cel unic în pleavă mi-a rămas.

Cum mi-ar putea apune lumina azi de blând
de mi-aş vedea în urmă un mers mai nalt având!
Cum mi-ar putea s-aştepte azi duhul de cu drag
apropierea dulce de sfântul Slavei prag!

O, Drag Iisuse, Tu eşti Acel Care-ai ’mulţit
fărâmele de pâine şi miile-ai hrănit;
’mulţeşte-mi şi săracul vieţii mele dar,
să nu-mi rămână jertfa şi lacrima-n zadar.

Fă-mi sufletul spre Tine de-al milei înger dus,
fă-mi îngerul iubirii însoţitorul Sus,
fă-mi îngerul blândeţii apărător divin,
căci altfel nu pot, Doamne, naintea Ta să vin.

Hristos a fost împărțit?

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

…Într-adevăr, nici cu o altă metodă n-ar fi reuşit Satan să facă atât de mult rău contra mântuirii aduse de Domnul Iisus, decât cu metoda răstălmăcirii Adevărului Său Sfânt. Nici o altă putere decât „adevărurile“ mincinoase n-ar mai putea strica aşa de mult Adevărul adevărat. Şi nici o altă uneltire n-ar fi reuşit să-i dezbine pe fraţi decât cea a prefăcătoriei, a „dragostei“ făţarnice… a iubirii false cu vorba şi cu cântarea. Dar a uneltirii cu fapta contra iubirii adevărate.

E de atâta mirare cum pot unii oameni să vină sau să stea în Lucrarea lui Dumnezeu şi să n-aibă nici duhul şi nici învăţătura acestei Lucrări!
E şi mai de mirare cum pot vorbi aceştia de sinceritatea inimii, când ei au o inimă prefăcută; de ascultarea frăţească – şi ei nu ascultă de nimeni; de umblarea în adevăr, când ei umblă în ascuns; de părtăşia frăţească, când ei uneltesc cu străinii tocmai împotriva fraţilor, a învăţăturii frăţeşti, a adunării frăţeşti, a dragostei frăţeşti…

Ce mai rămâne din toată vorbăria lor despre Hristosul cel Adevărat, când toată lucrarea lor foloseşte numai hristoşilor mincinoşi? Ce rost mai are toată umblarea lor între fraţi, dacă pe urma lor nu rămân decât dezbinarea, cearta, clevetirea şi amărăciunea rătăcirilor, a răstălmăcirilor, a zavistiilor? Ce duhuri le vorbesc oamenilor acestora? Ce puteri îi poartă? Şi ce răsplată îi aşteaptă?

PÂINE VIE

Traian DORZ

Pâine vie e Cuvântul
cel Sfânt al lui Dumnezeu,
cine-L caută-ascultându-L
are viaţă-n El mereu.

Apă vie e Scriptura
pentru orişicine-o vrea,
fericită e făptura
ce se-adapă de la ea.

Candelă pentru picioare
e Cuvântul cel Ceresc
şi-o lumină pe cărare
la toţi cei care-L trăiesc.

Scut Divin e Sfânta Carte
sufletului credincios,
el îl apără de moarte
şi-l păstrează curajos. | Continuare »