TREI MARI ADEVĂRURI

Ultima vorbire a fratelui Traian Dorz de la mormântul Părintelui Iosif Trifa – 12 februarie 1989

026-webÎn Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Preaiubiţii noştri fraţi şi surori, toţi cei cărora Dumnezeu v-a pus pe inimă şi v-a deschis un drum să puteţi ajunge în clipa aceasta aici – şi toţi ceilalţi, mii şi sute de mii de fraţi şi surori care ne înconjoară până la marginile pământului, care în această zi sunt cu gândul şi cu inimile alături de noi – să-L binecuvântăm pe Domnul pentru această minunată şi fericită sărbătoare pe care ne-a dat prilejul s o mai putem petrece împreună o dată.
Am dori să răscumpărăm bine timpul acesta. Şi, pentru că mai avem cam un ceas până când va trebui să plece primele suflete dintre noi, dorim să petrecem ceasul acesta în această sfântă şi dulce reculegere sufletească în faţa mormântului acestui mare om al lui Dumnezeu şi acestui sfânt părinte al nostru, şi în faţa lui Dumnezeu, Care ne priveşte cu aşa un soare frumos şi aşa o zi binecuvântată, ziua aceasta!

Am dorit să citesc întâi câteva din versetele Domnului care au o strânsă legătură cu bucuria şi cu recunoştinţa noastră de astăzi. Şi textul acesta se găseşte în Sfânta Evanghelie de la Luca, capitolul 7, începând cu versetul 36:
„Un fariseu a rugat pe Iisus odată să mănânce la el. Iisus a intrat în casa fariseului şi a şezut la masă. Şi iată că o femeie păcătoasă din cetate a aflat că El era acolo, la masă, în casa fariseului. A adus un vas de alabastru cu mir mirositor şi stătea înapoi, lângă picioarele lui Iisus, şi plângea. Apoi a început să I stropească picioarele cu lacrimile ei şi să le şteargă cu părul capului ei. Şi le săruta mult, şi le ungea cu mir.
Când a văzut lucrul acesta fariseul care-L poftise şi-a zis: «Omul acesta, dacă ar fi un prooroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este cea care se atinge de El: că este o păcătoasă».
Iisus a luat cuvântul şi i-a zis: «Simone, am să-ţi spun ceva.» «Spune, Învăţătorule», I-a răspuns el. «Un cămătar avea doi datornici: unul îi era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt, cu cincizeci. Fiindcă n-aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi. Spune-Mi, dar, care din ei îl va iubi mai mult?». | Continuare »

CE-ŢI VOI SPUNE OARE ŢIE?

Traian Dorz, din CÂNTAREA ÎNVIERII

Ce-Ţi voi spune oare Ţie, Dulce Preaiubitul meu,
când odată o să fie să fim numai Tu şi eu?

Care oare-ar fi cuvântul ce-o să-l pot rosti uimit
cuprinzând tot simţământul cât, trăind, Ţi l-am sfinţit?

Cum o să-mi înalţ spre Tine din al Porţii Slavei Prag
ochii tremurând în lacrimi – cu sfială, ori cu drag?

Cum o să răspund Privirii care-mi va pătrunde tot,
am să pot grăi o vorbă – sau nici una n-am să pot?

Ce-o să pot să spun privindu-Ţi semnul rănilor arzând,
oare-am să le văd şi-acele de la mine oarecând?

O să ştiu vreo mulţumire pentru câte mi-ai făcut,
sau o să-Ţi grăiască numai plânsul şiroind tăcut?

Oare n-ai să-mi ceri talanţii care mi i-ai dat – şi nu-s,
oare n-ai să-ntrebi de rodul care trebuia adus?

Fi-mi-va oare-ndreptăţire, fi-mi-vor dezvinovăţiri
sau ce am să-Ţi aflu oare într-o clipă din priviri?

Doamne, toată-ndreptăţirea, de vreun grai aş mai avea,
cred c-ar spune-atuncea numai: «Te-am iubit!»
– şi voi tăcea!…

Să ne grăbim prieteni

Să ne grăbim, prieteni, e vremea înspre-apus,
cu candelele-aprinse fecioarele s-au dus!

Îşi pregătesc talanţii cei care-au ostenit
spre clipa socotirii Stăpânului sosit,

Încinşi stau gata robii şi-aşteaptă doar un semn
să iasă să-I deschidă la cel dintâi îndemn.

Grăbesc vierii lucrul culesului rămas,
afară robii taie viţelul cel mai gras.

Şi-ascut secerătorii uneltele de zor,
ispravnicii cei harnici şi-ncheie munca lor,

Stau mesele-ncărcate, trimişii sunt plecaţi
grăbind să strângă-Acasă pe ultimii chemaţi.

Cununi strălucitoare, veşmintele de in
şi scaunele-albe-aşteaptă pe cei ce vin şi vin.

Străjerii toţi stau gata cu trâmbiţele sus
… Să ne grăbim, prieteni, fecioarele s-au dus!…

Traian Dorz, Cântări de drum

O RUGĂCIUNE ÎNCĂ…

O rugăciune încă mai am, Iisuse-al meu:
să-mi ierţi fărădelegea ce mi-am uitat-o eu,
să-mi speli întreg păcatul cel nemărturisit,
în faţa Judecăţii să nu mi-l văd ivit.

Şi-o bucurie încă mi-aş vrea, Iisuse Bun:
– să pot da seama bine de tot ce-ai vrut s-adun,
să-Ţi pot preda talanţii, cu fericit folos,
să mă găseşti, Stăpâne, ispravnic credincios.

Şi-o primăvară încă mi-aş vrea, Iisus Iubit:
să-mi altoiesc toţi pomii ce încă n-au rodit,
şi-apoi o toamnă dulce să-mi iei din orice ram,
o mare de culoare şi-o zare de balsam.

Şi-o fericire încă mi-aş mai dori, Iisus:
să văd a Tale steaguri nălţate şi mai sus
şi Oastea Ta, unită, mergând biruitor
– şi-apoi nimic, Iisuse, pot liniştit să mor!

Traian Dorz, Cântarea Biruinței

Ce au făcut slugile cu cele primite? (Pilda talanţilor)

Ce au făcut slugile cu cele primite? (Pilda talanţilor)

Sfântul Nicolae Velimirovici, din «Predici»

Dumnezeu crează inegalitatea; oamenii cârtesc, nu le place. Dar sunt oamenii mai înţelepţi decât Dumnezeu?
Dacă Dumnezeu a făcut inegalitatea, înseamnă că aşa e bine, înseamnă că inegalitatea este mai [bună] decât egalitatea. Dumnezeu creează inegalitatea spre binele omului, dar acesta nu-şi dă seama că este buna.
Dumnezeu crează inegalitatea pentru că este frumoasă, dar omul nu-şi dă seama de frumuseţea ei.
Dumnezeu crează inegalitatea din iubire, care ea însăşi creşte şi se hrăneşte din inegalitate – dar oamenii nu văd iubirea din ea.
Orbenia se răzvrăteşte împotriva vederii, nebunia împotrivii înţelepciunii, răul împotriva binelui, urâtul împotriva frumosului, ura împotriva dragostei.
Adam şi Eva s-au dat pe mâna Satanei ca să ajungă deopotrivă cu Dumnezeu. Cain l-a ucis pe fratele sau Abel pentru că jertfele lor nu erau deopotrivă de plăcute lui Dumnezeu.
De atunci şi până acum păcătoşii sunt în război cu inegalitatea.
Dumnezeu însă a creat inegalitatea mai înainte de ei, pentru că şi pe îngeri i-a făcut Dumnezeu neegali.
Dumnezeu vrea că oamenii să nu fie la fel în cele dinafară, adică în bogăţie, putere, stare, învăţătură şi aşa mai departe, dar nu ca sa se ia la întrecere unii cu alţii. „Nu te aşeza în locul cel dintâi”, porunceşte Domnul (Luca 14, 8). | Continuare »

Între Lege şi Har. Mântuirea în Hristos

Rastignire-62Ioan MARINI

„Să ştiţi, dar, fraţilor, căci în El vi se vesteşte iertarea păcatelor; şi oricine crede este iertat prin El de toate lucrurile de care n-aţi putut fi iertaţi prin Legea lui Moise” (Fapte 13, 38-39).
Şi că nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu prin lege este învederat, căci „cel neprihănit prin credinţă va trăi”. Însă legea nu se întemeiază pe credinţă; ci ea zice: „Cine va face aceste lucruri va trăi prin ele”. Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, fiindcă este scris: „Blestemat este oricine este atârnat pe lemn” (Gal 3, 11-13).
„Nu vreau să fac zadarnic darul lui Dumnezeu; căci, dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos” (Gal 2, 21).
„Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă. După ce a venit credin-ţa, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta” (Gal 3, 24-25).
„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu” (Ef 2, 8).
„Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos” (In 1, 17).
Prin tunete şi fulgere, la muntele Sinai, poporul lui Israel a primit Legea. Focul de pe muntele Sinai era un foc înfricoşat. Şi Israel nu trebuia să uite tunetele şi fulgerele Legii şi dreptăţii dumnezeieşti, ca să nu păcătuiască. În amintirea lui trebuia să rămână mereu vie şi trează icoana focului mistuitor şi pedepsitor al păcatului. Şi, sub muntele în flăcări, poporul se îngrozeşte, făgăduind ascultare; dar n-au trecut decât puţine zile şi căderea ruşinoasă în idolatrie a arătat cât de slab, neputincios şi nestatornic este omul în firea sa. | Continuare »

Vrednici de toată dragostea şi cinstirea noastră

Sfintii-trei-Ierarhi-2din «Dreptarul învăţăturii sănătoase»

Sfinţii creştinismului sunt vitejii ostaşi biruitori ai Domnului şi Mântuitorului Hristos. Pildele lor sunt pentru noi, ostaşii Domnului, un mare îndemn şi un mare ajutor în luptele şi biruinţele noastre pentru Hristos. Iar rugăciunile lor sunt un sfânt sprijin pentru sufletele noastre.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfân­tul Grigore, ca şi ceilalţi mari sfinţi ai Bisericii şi viteji biruitori ai lui Hristos, vor fi pentru noi întotdeauna, prin cuvântul şi prin pilda vieţii şi credinţei lor, un mare ajutor în lupta mântuirii noastre.
Prin învăţătura sfinţilor înţelegem mai bine învăţătura lui Hristos, Mântuitorul nostru.
Şi prin pilda vieţii lor de biruinţă ne întărim şi noi în luptele Domnului.Sfinţii sunt vrednici de toată dragostea şi cinstirea noastră şi pentru faptul că rugăciunile lor sunt de un mare ajutor pentru noi, cum erau ele şi pentru Sfântul Apostol Pavel (cf. Efes. 6, 19).
Înaintaşii credinţei noastre au spus lucruri minunate despre mijlocirea în rugăciune a sfinţilor pentru noi. Fericitul Augustin spune că mucenicii sunt mijlocitorii noştri, dar nu mijlocitori nemijlociţi, ci ei fac rugăciunile lor prin mijlocirea Mântuitorului Iisus Hristos cu Care sunt strâns uniţi, cum sunt unite cele mai desăvârşite mădulare în corpul lor cu capul lor. Căci, într‑ade­văr, Iisus Hristos este Capul şi El este Singurul Mijlocitor în felul Său, căci şade la Dreapta Tatălui… De asemenea, Asterie al Amasiei, în „Cuvânt de laudă la sfin­ţii Mucenici“, spune că sfinţii au multă putere chiar şi după moartea lor din lumea aceasta, făcând bine oamenilor, precum a fost şi cu proorocul Elisei care şi după plecarea din viaţă a avut harul nemuritor şi nedespărţit al lui Dumnezeu, har care sălăşluia lângă trupul său neînsufleţit (cf. IV Regi 13, 21).
Noi avem o datorie sfântă să dăm o evlavioasă cinstire tuturor marilor oameni de care S-a folosit atât de frumos Dumnezeu. Ei sunt de o veşnică cinste înaintea Domnului şi trebuie să fie aşa şi pentru noi. (Pr. Iosif Trifa)

De aceea, oricine intră  în Oastea Domnului trebuie:
Să se socotească şi mai îndatorat decât toţi ceilalţi oameni faţă de cei care ne-au făcut bine nouă şi altora; se cuvine să-i cinstească foarte mult pe toţi sfinţii şi aleşii lui Dumnezeu. Pe toţi înaintaşii credinţei noastre atât din Vechiul, cât şi din Noul Testament. Fiindcă ei au fost vasele sfinte şi alese de care S-a slujit Domnul nostru Iisus Hristos la mărturisirea Adevărului şi la vestirea mântuirii noastre. | Continuare »

ÎNCREDINŢARE

Sf-3-IerarhiTraian DORZ

Este neapărat nevoie ca să crezi tu mai nainte,
dar să crezi adânc,
puternic
şi statornic în Hristos
cât de-adânc e Adevărul
şi statornică-i Dreptatea,
şi puternică e Forţa Veşnică-a lui Dumnezeu…

Şi-apoi, după ce crezi astfel,
să te duci să-nveţi pe alţii,
căci atunci vorbi-vei sincer
şi-ndrăzneţ,
şi-ncredinţat.
Un aşa cuvânt se simte de oricine îl ascultă
şi va sparge orice ziduri care i se-mpotrivesc.

Nu vorbi oricum
şi orice,
spune numai Adevărul
şi vorbeşte-l cu-ndrăzneală,
pe deplin pătruns de el
şi te va urma mulţimea, presimţind atunci în tine
suflet de păstor
– de care e lipsită-atât de mult.

Dar te va urma atâta cât vei merge-aşa pe cale:
drept
şi curajos,
şi sincer,
şi sărac cum ai pornit.
Când te vei schimba,
pe dată va simţi mulţimea iarăşi
şi te va lăsa cu grabă, după cum te-a şi ales. | Continuare »

Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Efrem Sirul

Sf-Efrem-Sirul28 ianuarie — Sursa: paginiortodoxe

Minunatul Efrem a răsărit din pământul sirienilor. Şi fapta bună din pruncie alegând-o, se silea de-a pururea a fugi de vorbirile cele vătămătoare ale celor de o vârstă. El citea neîncetat, mai vârtos sfintele cărţi, iar sârguinţa, îndeletnicirea şi cugetarea întru acestea îi erau lui Efrem mai plăcute decât toată dulceaţa. Încât şi el împreună cu proorocul zicea: Cât sânt de dulci gâtlejului meu cuvintele Tale, mai mult decât mierea.

De atunci a avut tovarăşe fapta bună şi sârguinţa în osteneli. Căci care faptă cu dinadinsul nu s-a săvârşit de dânsul? Nu postul? Nu privegherea? Nu culcarea pe jos? Nu blândeţea? Nu necîştigarea? Nu, peste atâta bogăţie de bunătăţi, şi smerita cugetare? Încă şi de darul cel învăţătoresc a fost împărtăşit. Apoi şi până acum prin cuvintele sale, vorbeşte cu noi, îndemnându-ne, mângâindu-ne şi sfătuindu-ne. Din care putem folosi nu numai cuvântul credinţei cel drept, ci şi ne deşteptăm spre câştigarea faptei bune. Iar de nădejdea cea către Dumnezeu şi de dragostea cea către aproapele, atâta grijă a avut Efrem, încât el însuşi când a vrut să se ducă din viaţă, zicea astfel:

„Nicidecum în toată viaţa mea n-am ocărât pe Domnul şi cuvânt nebun din buzele mele n-a ieşit. În toată viaţa mea n-am blestemat pe nimeni. Şi nicidecum nu m-am sfădit cu vreunul din cei dreptcredincioşi”.

Avea încă şi lacrimi neîncetat în ochii lui, încât mai cu înlesnire puteau izvoarele cele de-a pururea curgătoare să-şi înceteze curgerea, decât Efrem Sirul lacrimile. Şi împreună cu lacrimile ieşeau şi suspinurile, arătând focul cel dinlăuntru aprins al umilinţei, pe care mai luminat îl va pricepe cineva citind scrierile aceluia. Căci el se afla pretutindeni filozofând despre judecata şi a doua venire a lui Hristos, înfricoşatul divan avându-l înaintea ochilor şi ziua aceea în minte întipărind-o; apoi pe sine osândit socotindu-se şi foarte cu jale tânguindu-se. În astfel de cugetări ale minţii îndeletnicindu-se Efrem, pururea se nevoia după cântătorul de psalmi, fugind de gâlceava cea lumească şi în pustie sălăşluindu-se. Apoi, din loc în loc se muta pentru a sufletelor zidire şi folos, fiindcă era mişcat de duhul dumnezeiesc. | Continuare »

VĂCUŢA SĂRACULUI

22_Vacuta-saraculuiTraian Dorz, din «PE GENUNCHII LUI IISUS»

E un mare lucru pentru orice copil să aibă părinţi credincioşi, dar e un lucru nespus mai mare şi mai bun dacă, pe părinţii lui credincioşi, copilul îi ascultă şi le urmează sfatul şi credinţa.
De multe necazuri scapă un copil dacă ascultă de părinţii săi şi Cuvântul lui Dumnezeu pe care li-l arată ei. Dar de multe necazuri vor avea parte acei copii care, în loc să preţu-iască bunul Cuvânt al Domnului şi bunele îndrumări ale părinţilor, nu ţin seamă de ele, ci cresc nepăsători şi răi.
Dintre aceştia, unii, în necazurile lor, se mai întorc la Domnul, dar alţii, nici după ani de suferinţe, adesea, nu-şi mai aduc aminte să întoarcă.
Totuşi, dacă rugăciunile părinţilor nu-i părăsesc, până la urmă, Dumnezeu Se va îndura şi de ei.

Iată o întâmplare din Vieţile Sfinţilor:
Efrem Sirul fusese singurul fiu la părinţii lui, care erau credincioşi şi bogaţi.
Fiul acesta crescuse mândru şi îngâmfat, dar mai ales dispreţuitor faţă de săraci.

După ce împlinise optsprezece ani, într-o zi, părinţii lui l‑au trimis cu nişte treburi la rudeniile lor dintr-o cetate vecină.
Pe drum, tânărul Efrem trecu printr-o pădure şi dădu peste o vacă ce păştea pe cale. Cum vaca nu se dădu la o parte din calea lui, el o lovi puternic cu băţul pe care îl avea în mână. Vaca, speriată, o luă la fugă, dar tot înaintea lui, pe cale.
Furios că vaca tot nu vrea să se dea la o parte din calea lui, tânărul începu să o fugărească, bătând-o cu băţul, până când vaca, îngrozită, a căzut într-o prăpastie unde a murit.
A doua zi când se întorcea spre casă, trecând prin locul unde ieri fugărise vaca, tânărul văzu un om foarte amărât căutând ceva.
Când îl văzu pe Efrem, omul se apropie de el şi, cu lacrimi în ochi, îi zise:
– Tinere dragă, sunt un om foarte sărac şi locuiesc la marginea acestei păduri. Am rămas văduv, cu cinci copii ai mei. | Continuare »

PILDELE LUI SOLOMON, capitolul 12

Traian Dorz, versificarea

Mahrama_9 1. Cel ce va iubi mustrarea va iubi ştiinţa vie,
cine va urî certarea este-un prost şi stă-n prostie.

2. Celui bun, întotdeauna Domnu-i dă bunăvoinţa,
dar la cel cu răutate osândită-i e fiinţa.

3. Omul rău nu se-ntăreşte până-n veac prin răutate,
dar cei fără vină-avea-vor rădăcini neclătinate.

4. Pentru soţ, ca o cunună e femeia cea cinstită,
dar cea care-i face-ocară: putrejune urgisită.

5. Ale celor fără vină drepte-s gândurile bune,
însă sfaturile celor răi sunt toate-nşelăciune.

6. Ale celor răi cuvinte toate-s curse-ucigătoare,
gura celor fără vină însă e izbăvitoare.

7. Cei răi sunt pe neaşteptate răsturnaţi, să nu mai fie,
casa celor buni stă însă în picioare pe vecie.

8. Omu-i preţuit în viaţă după-a minţii lui măsură,
cel cu inima stricată e dispreţuit cu ură.

9. E mai bine s-ai o slugă, chiar fiind în joasă stare,
decât plin de fudulie şi să n-ai nici de mâncare. | Continuare »

Hristos în familie

Hristos-Maria-si-MaraIoan MARINI

 Cea mai mare fericire pentru o familie este să-L aibă pe Hristos. Dar nu numai pe un timp oarecare, ci pentru totdeauna, ca Stăpân, Cârmuitor, Domn şi Mântuitor. Ce minunat! Hristos în familie. Nu există nici o casă, nici o colibă, nici un bordei, oricât de sărăcăcioase ar fi ele, unde Hristos să nu poată intra. Fiindcă El nu se uită la înfăţişarea dinafară a casei, ci la inima cere-I deschide. Şi, dacă El este bucuros să intre în coliba inimii noastre, tot aşa El vrea să intre şi să rămână şi în casa noastră, în familia noastră, pentru a ne face cel mai mare bine ce ni s-ar putea face: să ne facă pe toţi fericiţi.
Sunt atâtea familii unde, mai înainte, certurile, neînţelegerile, sudalmele şi răutăţile se ţineau lanţ. Case unde se trăia ca-n iad. Când au primit însă pe Hristos, totul s-a schimbat. Pacea, bucuria, bunăînţelegerea, răbdarea, îngăduinţa au luat locul celorlalte.
Ce fericire ca Însuşi Dumnezeu să locuiască într-o familie! Dacă Hristos e la cârmă, noi ne vom afla în siguranţă şi pace în orice vreme. Cu El împreună, marea vieţii va fi trecută cu bine.
Hristos în familie!
Gândindu-te la acest lucru, amintirile ni se duc la casa lui Lazăr şi a surorilor lui, Marta şi Maria, din Betania. Ne gândim la prima zi când Mântuitorul a trecut pragul casei lor, a vorbit cu ei, le-a împărtăşit gândurile inimii Lui şi le-a dăruit dragostea Lui, iar ei, la rândul lor, le-a dat-o pe a lor.
Astfel, din prima zi ei L-au cunoscut. L-au iubit şi le-a rămas prieten al casei şi al vieţii lor întregi… De acum, casa lor era pururi deschisă pentru El. Îl aveau la inimă, Îl iubeau. Şi aveau de ce. De când L-au cunoscut, viaţa lor a fost binecuvântată în chip deosebit. Când au avut o întristare, El i-a mângâiat; bucuria El le-a sfinţit-o; urâtul şi plictiseala au plecat de când El le-a trecut pragul. Bucuria lor cea mai mare era să-L aibă pe El în casa lor, să-L privească, să-I asculte cuvântul. Maria, mai ales, când venea Domnul, ştia să lase totul şi să-I asculte cuvintele pline de har. Şi ascultarea ei a rămas ca o pildă veşnică pentru toţi cei credincioşi. „Iar Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la dânsa” (Lc 10, 42).
Dar durerea nu i-a cruţat nici pe aceşti copilaşi credincioşi, pe această familie a Domnului. Aici, pe pământ, şi El a avut din belşug parte de durere, suferinţă şi necaz. Iar moartea Lui a fost cea mai grea şi mai dureroasă din toate câte au putut fi vreodată. De aceea, cei credincioşi nu se lasă a fi biruiţi de întristare, când paharul durerii le atinge buzele. | Continuare »

Răbdarea în suferinţe

Sfântul Ioan Gura de Aur, Cuvânt la Duminica a XXXI-a după Pogorârea Sfântului Duh

Vindecarea-orbului-6„Iar el cu mult mai vârtos striga: Iisuse, fiul lui David, miluieşte-mă”. (Luc. XVIII, 39)

Cât de multe neplăceri nu întâmpinăm noi în toate zilele, şi ce suflet tare se cere, spre a nu fi cineva supărat şi nerăbdător, ci a proslăvi, a lăuda şi a cinsti pe cel ce îngăduie a veni asupra noastră astfel de ispite?
Cât de multe nenorociri şi buimăceli neaşteptate nu dau peste noi? Şi totuşi cineva trebuie să înăbuşească gândurile cele rele, şi să nu învoiască limbii a grăi lucruri păcătoase, încă şi fericitul Iov a răbdat mii de patimi, şi totuşi n-a încetat de a proslăvi pe Domnul.

Între noi însă sunt oameni, care când li se va întâmpla ceva rău, când sunt jigniţi de cineva, sau cad în boală, fie aceasta durere de picioare, ori de cap, sau oricare alta, îndată izbucnesc din ei hulele. Ei suferă chinul bolii, dar folosul, ce ar putea ei să tragă dintru aceasta pentru mântuirea lor sufletească, şi-l răpesc ei înşişi. Ce faci o omule? huleşti tu pe Dumnezeu binefăcătorul tău, mântuitorul tău, apărătorul şi îngrijitorul tău? Nu bagi de seamă oare, că alergi la prăpastie, şi te azvârli însuţi pe tine în fundul cel mai adânc? Oare prin hulire faci tu suferinţa ta mai lesnicioasă? Nu! tu o sporeşti prin nerăbdarea ta şi prin păcatul tău, şi-ţi faci chinul mai straşnic. | Continuare »

PILDELE LUI SOLOMON, capitolul 11

Traian Dorz, versificarea

Mahrama_9 1. Cumpăna înşelătoare Domnului nesuferită-i,
însă cântărirea dreaptă Lui plăcută şi iubită-i.

2. Când mândria-i vine cuiva – şi ruşinea o-nsoţeşte,
dar înţelepciunea,-ntruna, cu smerenia trăieşte.

3. Pe cei drepţi neprihănirea fără teamă îi conduce,
dar pe cei răi viclenia la pierzarea lor îi duce.

4. Bogăţia,-n ziua morţii, la nimic nu foloseşte,
dar neprihănirea vieţii de la moarte izbăveşte.

5. Curăţia netezeşte calea celui fără vină,
dar cel rău cade prin însăşi răutatea lui deplină.

6. Nevinovăţia-i scapă pe cei fără de prihană,
dar cei răi sunt prinşi de-a însăşi răutăţii lor capcană.

7. Celui rău, la moarte,-i piere şi nădejdea ce-o mai are,
celor răi li-e nimicită amăgita aşteptare.

8. Cel neprihănit, în ziua strâmtorării, pururi scapă
şi cel rău o să-i ia locul – groapa lui curând se sapă. | Continuare »

TU, CEL ATOTPUTERNIC, DOAMNE

cei_10_leprosi_16_03Tu, Cel Atotputernic, Doamne,
ce-ai ocrotit poporul Tău,
eşti Cel ce şi pe noi ne aperi
de toţi cei ce ne-ar face rău.

O, fii cu noi, o, fii cu noi
oricând vom trece prin nevoi.

Tu, Cel ce-ai rupt în două marea,
făcând la-ai Tăi un drum uşor,
eşti Cel ce-ai să ne faci şi nouă
prin luptă drum biruitor.

Tu, Cel ce-ai liniştit furtuna
şi-ai izbăvit pe-ai Tăi urmaşi,
eşti Cel ce ne vei fi şi nouă
scăpare de la cei vrăjmaşi.

Tu, Cel ce-ai înviat pe Lazăr
şi plânsu-n cântec l-ai schimbat,
eşti Cel ce-ai să ne-nvii şi nouă
tot ce-am iubit şi-am îngropat.

Tu, Cel ce-ai vindecat pe-atâţia
câţi Te-au chemat în ceasul greu,
eşti Cel ce-i poţi scăpa şi astăzi
pe-acei ce Te rugăm mereu. | Continuare »

Pedeapsa cu lepra

cei_10_leprosi_16_04Părintele Arsenie Boca

Lepra este o boală molipsitoare a Orientului, a cărei cauză medicina nu o cunoaşte nici până astăzi. Deci nici leacul. Leprosul putrezeşte de viu, ani îndelungaţi.
Lepra e una din cele mai grele sentinţe de moarte. E o pedeapsă biblică.
De aci putem avea ceva explicaţii. Astfel, au fost pedepsiţi: Miriam, sora lui Moise, de-a dreptul de Dumnezeu, pentru că încolţise invidia în inima ei, precum că numai cu Moise vorbeşte Dumnezeu? Pentru cârtirea ei „Mariam s-a făcut albă de lepră, ca zăpada“. Şapte zile a fost scoasă din tabără (Numeri 12, 14).
Neeman Sirianul, generalul comandant al armatei regelui Siriei, lepros şi el, auzise, prin servitoarea nevestei sale, o evreică, de proorocul din Samaria, Elisei, ucenicul lui Ilie, că acesta l-ar putea tămădui. Când a venit sirianul, Elisei i-a trimis ucenicul să-i spună să se scalde de şapte ori în Iordan şi-i va trece. S-a răscolit însă mândria sirianului că nu i-a ieşit Elisei personal înainte, şi a plecat mânios. L-au înduplecat slugile, ca totuşi să asculte sfatul proorocului. S-a smerit din trufia lui, s-a scăldat în Iordan şi i-a trecut, întorcându-se cu daruri, e refuzat de prooroc.
Încolţeşte însă lăcomia în sufletul lui Ghiezi, ucenicul proorocului, şi se ia după sirian şi ajungându-1 îi cere haine şi bani, cât abia să ducă cu doi măgari. Sirianul îi dă darurile cerute. Ghiezi ajuns acasă minte că n-a fost nicăirea. Inima proorocului îl însoţise toată vremea şi ştia ce-a făcut. Drept aceea îi dă pedeapsa: „Lepra lui Neeman să se lipească de tine şi de urmaşii tăi în veci! Şi a ieşit Ghiezi de la Elisei, alb de lepră, ca zăpada“ (IV Regi 5, 27). | Continuare »

[Toate lanţurile, afară de al Tău, sunt amare]

Lantul-sf-Petru-2Traian Dorz, Prietenul tinereţii mele — cugetări

… O, ce mult am suferit departe de Tine şi cât de mult am aşteptat să scap, din orice legătură chinuitoare, pentru a alerga la Tine, să-mi înlănţui toată fiinţa mea numai cu dragostea Ta. Numai aşa o puteam avea atunci.
Toate lanţurile, afară de al Tău, sunt amare, dar eu trebuia să le port ca şi cum mi-ar fi fost dulci. Căci numai aşa puteam fi al Tău.
Orice apropiere de altă făptură decât de a Ta este chinuitoare, dar eu trebuia să o suport ca şi cum mi-ar fi fost plăcută, tocmai pentru Tine.
Sunt încă şi acum, într-o prea mare măsură, un rob. Dar pentru Tine voi robi numai până la un capăt. Legătura robiei mele se va nimici. Şi atunci voi fi veşnic şi veşnic numai la Tău. Numai al Tău.
O, iartă-mi nerăbdarea cu care mai doresc ca şi ultimul lanţ să mi se rupă şi ca despărţirea să-şi prăbuşească dincolo de noi zidul ei, eliberându-mă total de tot ce a fost al străinului peste mine, ca să nu mai fiu şi aici, şi acolo. Să pot fi în întregime numai cu Tine, numai unde eşti Tu.
Este ceva nepotrivit înaintea Ta, oare, acest gând greu de nerăbdare, mai înainte de a-i veni vremea lui?
Aş fi vrut ca mâna Ta, şi nu a mea, să grăbească sfârşitul, dezlegarea, împlinirea…
Dar căile Tale nu sunt, uneori, şi ale mele.
Gândurile Tale liniştite nu sunt, uneori, ca gândurile mele frământate.
Aşteptarea înţelepciunii Tale nu este aşa ca graba nerăbdării mele.
Săgeţile Tale ţintesc departe şi nimeresc toate bine.
Ale mele multe s-au frânt pe drum, căci mâna mea nepricepută tremură mereu de nerăbdarea ajungerii.

Pentru Tine

Lantul-sf-PetruPentru Tine vreau, Iisuse,
toată viaţa s-o trăiesc,
adevărul Tău în lume
şi-al Tău Nume
să-l vestesc.

Pentru Tine vreau, Iisuse,
toată viaţa să mă lupt,
până-n clipa sfântă-n care
lanţul tare
fi-va rupt.

Pentru Tine vreau, Iisuse,
să-nving orice suferinţi,
am ales a jertfei cale
pentru-a’ Tale
biruinţi.

Pentru Tine-aş vrea, Iisuse,
cât trăiesc
să cânt,
să mor,
să vestesc a’ Tale sfinte
dulci cuvinte
tuturor! | Continuare »

O făptură nouă

RastignireAIoan Marini, Gânduri creştine (vol. 1)

Punctul însemnat în cele de mai sus este cuvântul „nou“ în Hristos, „o făptură nouă“. Este ţinta pe care Dumnezeu a voit s-o ajungă cu omul: să-l înnoiască, să facă din el o făptură nouă, ascultătoare, curată, neprihănită, prin înlăturarea păcatului şi a vieţii eului păcătos care l-a nenorocit şi l-a despărţit de binele şi fericirea ce i le dăduse Făcătorul său. Această ţintă a fost atinsă prin Hristos, Care a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu, într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia… (Efes. 2, 14-18). Prin cunoaşterea şi primirea Lui prin credinţă, suntem ajunşi la ţinta lui Dumnezeu: de a fi înfiaţi, de a fi primiţi din nou în braţele dragostei Lui, după ce păcatul ne rătăcise şi ne despărţise de El. Plin de dragoste, Tatăl L-a trimis pe Fiul Său să ne caute. Şi, prin jertfa vieţii Acestuia, după ce ne-a iertat toate păcatele, vrea să ne aşeze pentru totdeauna în Casa cea cu multe locaşuri a Tatălui (Ioan 14, 1-3).
Tot ce ni s-a dat de la Tatăl avem în Hristos. El a fost făcut pentru noi: înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare (I Cor. 1, 30). A L cunoaşte pe El, iată deci ţinta pe care trebuie s-o ai! Această singură cunoştinţă te poate salva şi mântui. „Prin suferinţele Lui, Dreptul, Sluga Mea, va îndrepta pe mulţi şi fărădelegile lor le va lua asupra Sa… Că El a purtat fărădelegile multora şi pentru cei păcătoşi Şi a dat viaţa“ (Isaia 53, 11-12). Adică îi va face făpturi noi, neprihănite.
Cunoaşterea lui Hristos prin har şi primirea Lui prin credinţă aduc asupra ta sângele ispăşitor, ştergerea păcatelor şi înnoirea vieţii. Fiind curăţit şi izbăvit de puterea păcatului, nu mai trăieşti după voia firii pământeşti (a eului), ci după voia şi îndemnul Duhului. Nu mai trăieşti pentru tine, ci pentru Cel care a murit şi a înviat pentru tine (II Cor. 5, 15).
Fiind „o făptură nouă“, nu-L mai cunoşti pe Hristos „în felul lumii“. El nu mai este pentru tine un străin de care nici să nu te sinchiseşti când făceai păcatul şi faţă de care erai nepăsător, ca de orice necunoscut. Nu! Ci acum El e Mântuitorul tău pe Care-L iubeşti; Domnul Căruia I te supui; Stăpânul de Care asculţi; Păstorul după Care mergi. El e totul pentru tine. Totul ai în El. Acum nu mai eşti un stră¬in în casa Lui. „Deci, dar nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu“ (Efes. 2, 19). Şi dacă suntem fii, suntem şi moştenitori… (Rom. 8, 17). Iată ce avem, ce am primit prin jertfa Lui, prin harul lui Dumnezeu. „Căci prin El avem şi unii şi alţii apropierea către Tatăl, într-un Duh“ (Efes. 2, 18). | Continuare »

PILDELE LUI SOLOMON, capitolul 10

Traian Dorz, versificarea

Mahrama_9

Binecuvântarea dreptăţii şi blestemul păcatului.

1. A lui Solomon proverbe: Un fiu bun e-o bucurie,
dar, un fiu nebun, mâhnire la părinţi o să le fie.

2. Avuţiile-adunate pe nedrept n-aduc dobândă,
dar neprihănirea scapă de la moarte şi osândă.

3. Domnul, pe cel drept, nu-l lasă ca să sufere de foame,
însă pofta nesătulă pe cei răi o să-i destrame.

4. Cine lucră cu o mână leneşă, sărac sfârşeşte,
însă mâna celor harnici totdeauna-mbogăţeşte.

5. Cine strânge vara, este un om chibzuit în ţară,
cine doarme-n vremea coasei este-un om ce face-ocară.

6. Binecuvântarea sfântă peste capul drept să vie,
gura celor răi ascunde numai rău şi silnicie.

7. Pomenirea celui bun e veşnic binecuvântată,
numele urât al celor răi va putrezi deodată.

8. Cel cu inima-nţeleaptă sfatul cel bun îl primeşte,
dar cel ne-nţelept la vorbă, el pe el, se prăpădeşte. | Continuare »

EVANGHELIA DUMINICII DUPĂ BOTEZUL DOMNULUI

Părintele Iosif Trifa
Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

despre pocaintaEvanghelia de duminică, de după Botez, e puţin cunoscută şi ar trebui să o cunoască tot omul, căci cuprinde o adâncă învăţătură sufletească.
Evanghelia aceasta ne spune numai pe scurt că a ieşit Iisus din Nazaret, patria Lui, dar nu spune de ce şi cum a ieşit. Aceste amănunte le aflăm dintr-o altă evanghelie, de la Luca; (citiţi această evanghelie la Luca, în cap. 4, vers. 16-32). În această evanghelie se spune pe larg cum a început Iisus să înveţe şi în ţara Lui şi „toţi Îl mărturiseau pe El şi se mirau de cuvintele darului care ieşeau din gura Lui“, dar când a început a-i mustra pentru păcate „s-au umplut toţi de mânie şi, sculându-se, L-au scos pe El afară din cetate“.
Să luăm aminte că această evanghelie se petrece şi azi printre noi şi sub ochii noştri. Noi ne mirăm de nazarinenii cei nebuni care L-au scos pe Iisus din cetatea lor şi L-au alungat cu pietre, dar tot aşa facem şi noi când, cu păcatele şi fărădelegile noastre, Îl alungăm pe Iisus dintre noi şi din hotarele vieţii noastre. Iisus Mântuitorul rămâne şi locuieşte numai acolo unde este iubire, pace şi viaţă curată între oameni şi prin casele lor. Când noi stăruim în păcate şi fărădelegi, Îl alungăm pe Mântuitorul din cetatea vieţii noastre. În multe locuri şi în multe feluri şi chipuri se poate vedea şi azi evanghelia de mai sus. Eu am văzut-o şi ieri în piaţa Sibiului. Era marţi, zi de târg, şi un om beat striga şi înjura de cele sfinte, de te luau fiorii. Mi s-a părut atunci că înaintea acestui om mergea Mântuitorul şi el Îl alunga cu pietre, aşa cum se vede în imaginea de mai sus. Da, da, iubite cititorule, toţi suduitorii sunt în chipul oamenilor din evanghelie, care aruncă cu pietre după Mântuitorul, după Dumnezeu, Care le-a dat viaţa. Şi nu numai suduitorii sunt aşa, ci toţi desfrânaţii, pizmuitorii, înşelătorii etc. Îl alungă pe Mântuitorul cu pietrele păcatelor. Tot ca pe vremea evangheliei, aşa e alungat Iisus din viaţa omului, din viaţa oamenilor, din viaţa satelor şi din viaţa oraşelor. Cercetaţi şi veţi afla viaţa satelor încărcată cu vrajbe, împerecheri şi alte păcate, în semnul că Iisus e alungat de acolo; cercetaţi viaţa oraşelor şi le veţi afla în chipul Sodomei şi Gomorei. Cercetaţi în politică şi veţi afla că Iisus a fost alungat de mult şi de acolo. | Continuare »

IATĂ CEASUL POCĂINŢEI

Fiul-risipitor-14Traian DORZ, din Cântările Căinţei

Iată ceasul pocăinţei, iată Domnul aşteptând!
Fiecare tot păcatul să-l mărturisim plângând.

– Eu mărturisesc păcatul că în sărbători şi-n post,
spunând DA către ispită, cel mai vinovat am fost.

– Eu mărturisesc păcatul către legământul meu,
că mi l-am călcat odată şi-a fost martor Dumnezeu.

– Eu mărturisesc păcatul c-am lăsat credinţa mea,
vinovat cu rătăcirea m-am făcut faţă de ea.

– Eu mărturisesc păcatul că mult bine-aş fi putut
şi-am ştiut să-l fac – şi totuşi am lăsat şi n-am făcut.

– Eu mărturisesc păcatul că iubirea mi-am trădat,
şi acesta cred că este cel mai osândit păcat.

…Iar eu lângă fiecare stau şi plâng, Iisus iubit,
vina mea cea şi mai mare: că ei au păcătuit.

IISUS LA CAPERNAUM

„După aceea, S-a pogorât la Capernaum, împreună cu Mama, fraţii şi ucenicii Lui; şi acolo n-au rămas multe zile.“ (Ioan 2, 12)

Într-o vreme şi într-o împrejurare în Familia Sa, Mântuitorul a venit să locuiască în Capernaum (Mat. 4, 13). S-a mutat din Nazaret împreună cu Mama Sa, desigur, după moartea dreptului Iosif, în Capernaum, la ruda Mamei Lui, Maria lui Cleopa (Ioan 19, 25). Neavând cu cine să o lase pe Mama Sa, iar El trebuind să înceapă lucrarea pe care venise să o facă, au venit să locuiască în familia acestei apropiate rudenii, devenind membri ai acestei familii care avea fii şi fiice.

Faptul că cei din Nazaret se întreabă: «Nu este Acesta tâmplarul, fiul Mariei?» – arată că toţi Îl cunoşteau pe Domnul Iisus numai ca «fiul Mariei»; dreptul Iosif nemaifiind de mult, iar fiii ceilalţi ai familiei, la care se duseseră Iisus cu Mama Sa, se împrăştiaseră prin căsătorii până şi în Nazaret (Marcu 6, 3) şi erau socotiţi de-acum ca fraţii lui Iisus, din pricina timpului îndelungat de când locuiau laolaltă. Ca o singură familie.
Din felul cum s-au purtat faţă de Domnul foştii Lui concetăţeni, când, mai târziu, chemat poate chiar de rudele Mamei Sale, S-a dus într-un Sabat în sinagoga din Nazaret ca să le propovăduiască Evanghelia, se vede limpede ce suflete de oameni răi trăiau şi acolo. Poate chiar din pricina multor necazuri şi greutăţi care le va fi avut din partea lor, a fost nevoit Iisus şi Mama Sa ca să părăsească Nazaretul, mutându-Se în familia lui Cleopa, care avea o inimă credincioasă şi iubea pe Dumnezeu (Luca 24, 18). | Continuare »

O BETLEEM, O BETLEEM!…

CapernaumO Betleem, o Betleem, – ce noapte-a fost aceea
când Soarele din Ieslea ta Şi-a răsărit scânteia,
o Betleem, pământ sfinţit de-atâta strălucire,
– ce mulţi, ca tine, şi-au uitat întâia lor iubire!

Ierusalim, Ierusalim – care-ţi ucizi profeţii,
de câte ori ţi-ai nimicit luminile vieţii,
de câte ori te-ai prăbuşit – în prag de mântuire
– ce mulţi, ca tine,-şi răstignesc eterna lor iubire!

Betanie, Betanie, – cetate fericită,
în care dragostea-i mereu cântată şi sfinţită,
cu câte binecuvântări ai tu împărtăşire
– dar ce puţini, ca tine,-şi ţin curata lor iubire!

Capernaum, Capernaum, – cetate cercetată,
câte minuni s-au petrecut în faţa ta odată,
de câte ori ai fost chemat, – şi totuşi ce-mpietrire
– ce mulţi, ca tine, nu-şi cunosc divina lor iubire!

O Nazaret, o Nazaret, – cetate lepădată,
ce paşi cereşti te-au străbătut, ce slavă ţi-a fost dată,
dar ce netrebnic te-ai vădit de marea strălucire
– ce mulţi, ca tine,-şi izgonesc frumoasa lor iubire!

O Golgota, o Golgota, – nălţime-nfricoşată
spre care ne-nchinăm smeriţi de fiecare dată!…
O, Sfinte Amintiri, – ce mult ne spun a voastre nume,
– cu care oare dintre voi ne-asemănăm în lume?

Traian Dorz, Cântarea veşniciei