Iată noaptea Anului Nou 1923

HotarareTraian DORZ, din «ISTORIA UNEI  JERTFE»

Această noapte de hotar între ani este, de obicei, pentru toţi oamenii, prilejul unui cutremurător bilanţ. Prilejul în care ne vedem cu toţii nu numai grăbita trecere a vieţii pământeşti, ci şi felul în care am folosit această parte din viaţa scurtă, pe care o încheiem la sfârşitul fiecărui an şi o deschidem la începutul altuia.
Într-o astfel de ultimă noapte a anului trecut – şi de primă a noului an – cine oare îşi mai face atât de necruţător bilanţul luptei sale trecute şi planul luptei sale viitoare, ca omul de conştiinţă aşezat de Dumnezeu într-acest loc de aşa mare răspundere – cum era el, Iosif? Şi ca preot la un amvon – în slujba lui Dumnezeu, şi ca redactor de gazetă, la o tribună – în slujba poporului!
Era târziu şi el era singur. În noaptea asta, când nimeni nu doarme, mulţi fac voia diavolului, dar puţini fac voia lui Dumnezeu.
La masa de lucru din locuinţa sa de la orfelinat, unde locuia acum, Părintele Iosif stătea în faţa foilor albe, cufundat în gânduri şi privind departe. Şi nu ştia cum să înceapă.
Iată, gândea el, au trecut treizeci şi patru de ani din viaţa mea. Şi cu ce mă pot eu înfăţişa, cu adevărat, acum în faţa lui Dumnezeu, Stăpânul şi Judecătorul meu? Ce am făcut eu, cu adevărat, pentru Dumnezeul meu Căruia I-am juruit legământul cutremurător al preoţiei, făgăduindu-I slujire şi roadă? Ce am făcut eu, cu adevărat, pentru poporul meu căruia îi juruisem tot devotamentul meu în conştiinţa mea?
Cu un amar simţământ de durere şi de ruşine, vedea stările în care se zbăteau ţara şi poporul. Şi, la fel, neputinţa lui în faţa acestor stări.
Din tot elanul cu care se luptaseră fiii acestei ţări, de secole înainte, pentru împlinirea marelui nostru ideal naţional, acum parcă nu mai rămăsese nimic. | Continuare »

100 de ani de la naşterea poetului şi scriitorului Traian Dorz

medalion - Fr Traian DorzÎn această noapte sfântă s-a născut, acum 100 de ani, în satul Râturi din Bihor, autorul a mii de versuri ce alcătuiesc Cântările nemuritoare.

Un număr impresionant de titluri îl poziţionează pe treapta cea mai de sus între autorii de lucrări religioase:

– 30 volume de poezii, Cântări nemuritoare

– 27 volume de Cugetări nemuritoare

– 6 volume de Îndrumări nemuritoare

– 35 volume de meditaţii biblice

– 4 volume de povestiri pentru copii

– 4 volume cuprinzând istoria Oastei Domnului, Istoria unei jertfe

– 2 volume autobiografice, Hristos Mărturia mea…

Pentru credinţa sa în Dumnezeu şi pentru dragostea cu care şi-a dedicat viaţa Oastei Domnului, a suferit peste 17 ani de închisoare comunistă.

Pentru mai multe date, vezi: http://www.comorinemuritoare.ro/biblioteca/fratele-traian-dorz/

Centenar

Vlad Gheorghiu

T-DorzTrecut-au anii, rând pe rând, o sută
Din noaptea-n care-n lume-ai apărut
În zvon şi de război, şi de colindă
Şi de zăpadă ninsă până-n tindă…
Dar este noaptea-n care, neştiută,
Şi Maica Sfântă Pruncul şi-a născut.

E Noaptea-n care nu mai dorm păstorii
Şi îngerii din ceruri coborând
Pe raze de lumină şi candoare
Fac, dintr-o noapte, sfântă sărbătoare
Şi la fereşti colindă vestitorii
Despre Mesia cel smerit şi blând.

Şi vii şi tu pe lângă Prunc pe lume,
Şi-o stea pe cer, venind din răsărit,
E, poate, semnul tainic ce-ţi conduce
Şi paşii tăi, prin lume, către cruce,
Acelaşi Domn slujind şi-acelaşi Nume,
Acelaşi ţel şi-acelaşi preţ plătit.

Nu-ntâmplător vi-i naşterea-mpletită
În lumea asta plină de nevoi,
Nu orişicui i-e dat stindard să poarte
Iubirea de-ar plăti-o şi cu moarte,
Nici jertfa grea nu poate fi plătită
Decât de neam de sfinţi şi de eroi.

O, drag înaintaş, trudita soartă
Atât de greu purtată pe pământ
A fost să vezi a Oastei cale dreaptă
Cum suie către cer din treaptă-n treaptă
Cu capătul pe-a cerurilor Poartă…
Şi-ostaşi trecând în rânduri pragul sfânt.

Şi dacă azi ni-i prea pieptiş suişul
Şi prea din greu cărarea desluşim,
Du rugăciunea noastră-ndurerată
Spre Pruncul Sfânt din ieslea îngheţată,
Ca să ne scoată-n cale luminişul
Din care-n veci apoi să biruim.

DUMNEZEUL NOSTRU TARE

Traian DORZ100%

Dumnezeul nostru Tare,
înaintea Ta cădem,
preamărind fără-ncetare
Naşterea-Ţi din Betleem!

Slavă-n Cerul Sfânt,
pace pe pământ,
Slavă Jos şi Sus,
Ţie, Scump Iisus,
Care viaţa ne-ai adus!

Cine-a fost să se smerească
cât Tu, Doamne, Te-ai smerit,
spre-a putea să mântuiască
tot pământul osândit? | Continuare »

Evanghelia Întâiului Născut

Sfântul Ierarh Nicolaie Velimirovici – fragment din Predica la Nasterea Domnului

… Priviţi acum la Domnul Hristos. Este ascultare şi smerenie desăvârşită. Arhanghelul Gavriil, cel ce este ascultarea şi smerenia îngerească; Fecioara Maria – ascultare şi smerenie; Iosif – ascultare şi smerenie; păstorii – ascultare şi smerenie; craii de la răsărit – ascultare şi smerenie. Furtuni ascultătoare, vânturi ascultătoare, soarele şi luna ascultătoare, oameni ascultători, fiare ascultătoare, mormântul însuşi ascultător. Totul este ascultare pentru Soarele lui Dumnezeu, Noul Adam şi totul este smerit înaintea Lui, căci şi El este ascultător faţă de Tatăl Său, în chip desăvărşit, şi este smerit înaintea Lui.

Se ştie că, laolaltă cu tot ceea ce omul seamănă şi cultivă în pământ, răsar îndată şi alte plante şi ierburi, care nu au fost niciodată semănate, nici cultivate. Tot la fel este şi cu faptele cele bune: poţi semăna şi cultiva ascultarea şi smerenia cu mare grijă în sufletul tău şi vei vedea că un întreg buchet de alte fapte bune vor răsări îndată lângă ele. Printre primele vor fi simplitatea, atât în lăuntru, cât şi în afară. Ascultătoarea şi smerita Fecioara Maria era împodobită în acelaşi timp şi cu simplitate ca de copil. Acest lucru este la fel de adevărat şi pentru dreptul Iosif, şi pentru Apostoli şi Evanghelişti. Priviţi doar la simplitatea fără de asemănare cu care povestesc Evangheliştii marile întâmplări din istoria mântuirii omului, din istoria lumii! Vă puteţi închipui cu ce amănunte şi cu ce înfumurare ar fi scris un scriitor din lume, de exemplu, despre învierea din morţi a lui Lazăr, dacă ar fi fost de faţă la acel întâmplare? Sau ce fel de dramă prozaică şi înfumurată ar fi scris despre tot ceea ce urma să se petreacă în sufletul lui Iosif cel ascultător, smerit şi simplu, în clipa în care a descoperit că fecioara care se afla sub ocrotirea logodnei cu el, era însărcinată? Aceasta se relatează în câteva propoziţii simple de către evanghelist în Evanghelia de astăzi: Iar naşterea lui Iisus aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. | Continuare »

Cuvânt la Naşterea Domnului

Sfântul Ioan Gură-de-Aur

Ceea ce patriarhii cu mare dor au aşteptat, proorocii au prezis, drepţii au dorit să vadă, s-a împlinit în ziua de astăzi: Dumnezeu S-a arătat în trup pe pământ şi a locuit între oameni. De aceea, să ne bucurăm şi să ne veselim, iubiţilor!
Dacă Ioan, încă în pântecele mamei sale fiind, când a venit Maria la Elisabeta, a săltat de bucurie, cu cât mai mult noi, astăzi, văzând nu pe Maria, ci pe Insuşi Mântuitorul nostru, trebuie să săltăm cu bucurie şi să prăznuim, să ne minunăm şi să ne uimim de Taina cea mare a întrupării lui Hristos, care covârşeşte toată priceperea omenească.

Socoteşte numai ce minune ar fi când dintr-o dată soarele s-ar pogorî din cer şi s-ar mişca pe pământ şi de aici şi-ar împrăştia razele sale. Deci, dacă aceasta s-ar întâmpla măcar numai cu o stea a pământului, ar trebui să pună în cea mai mare uimire pe toţi cei ce ar vedea. Gândeşte şi cumpăneşte apoi cât de minunat este a vedea pe Soarele dreptăţii cum răspândeşte razele Sale din Trupul Său şi luminează sufletele noastre. De mult doream eu să privesc aceasta zi şi într-o adunare aşa de mare.
Eu doream ca în această sărbătoare să văd biserica plină de fraţi, precum este, şi dorinţa mea s-a îndeplinit. Nu sunt nici zece ani de când această zi s-a făcut cunoscută, şi iată că ea străluceşte prin râvna noastră, ca şi când ni s-ar fi predat din veac şi de mulţi ani, aşa că poate să o numească cineva cu dreptate sărbătoare nouă şi veche. Nouă, pentru că ea de curând ni s-a făcut cunoscută; veche, pentru că ea îndată s-a făcut asemenea cu sărbătorile cele mai vechi şi, aşa zicând, a ajuns aceeaşi măsură a vechimii cu acestea. | Continuare »

Ceva despre pacea pe care a adus-o Naşterea Domnului

Părintele Iosif Trifa (Glasul dreptăţii, nr. 11, din decembrie 1937)NastereaDomnului

„Pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Lc 2, 14)
„Credeţi că am venit să aduc pace pe pământ? Eu vă spun: Nu! ci dezbinare” (Lc 12, 51)
„N-am venit să aduc pacea, ci sabia!” (Mt 10, 34)

La Crăciun se vorbeşte mult despre pacea pe care au cântat-o îngerii din cer: „Pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Dar sunt atât de puţini creştinii care cunosc înţelesul cel adevărat al acestei păci.

Domnul Iisus s-a născut şi a venit pe pământ să nimicească vrăjmăşia dintre om şi Dumnezeu, pe care o făcuse Adam prin păcatul neascultării. Domnul Iisus a veni să-l împace din nou pe om cu Dumnezeu; să împace din nou omenirea cu Dumnezeu. Vestea cea bună a acestei împăcări a adus-o Naşterea Domnului. Dar naşterea era numai vestirea acestei împăcări. Ea trebuia pecetluită prin sângele Crucii. Sus, pe Crucea Golgotei Domnul Iisus ne-a împăcat cu Dumnezeu şi ne-a făcut din nou fiii Lui.

„Dumnezeu ne-a împăcat cu El prin Iisus Hristos făcând pace cu noi prin Sângele Crucii Sale” (II Cor 5, 18). Sus, de pe Crucea Golgotei, Domnul Iisus ne-a lăsat pacea cea dulce şi sfântă a iertării noastre cu Dumnezeu. Aceasta e o pace lăuntrică, o pace sfântă, care n-are nimic cu lumea şi cu frământările ei. | Continuare »

„Un fiu ni s-a dat”!… (Isaia 9, 6)

Traian Dorz, «Isus Biruitorul», nr. 43, 44 din 25 decembrie 1947 Nasterea2

Praznicul luminat al naşterii Domnului Iisus Hristos!…
Şi în timp ce toate stranele şi toate corurile din ceruri şi de pe pământ cântă: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru răsărit-a lumii lumina cunoştinţei”… noi îngenunchem cutremuraţi în faţa cutremurătoarei Taine din Ieslea Betleemului cu inimile pătrunse de însemnătatea ei cutremurătoare…

Aud glasul proorocului Isaia… Din negura strălucitoare şi îndepărtată a celor trei mii de ani în urmă, el strigă şi astăzi cu aceeaşi putere, acelaşi Adevăr:
„Un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat,
Domnia va fi pe umerii Lui…
Îl vor numi Minunat Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii” (Isaia 9, 6).

Harul harurilor veşnice care i-a luminat proorocului ochii şi sufletul i-a arătat cu mai mult de şase sute de ani înainte Ieslea Betleemului şi Taina Cutremurătoare a Întrupării lui Dumnezeu… Privind Minunea şi pătruns până în străfunduri de marele ei înţeles, Isaia a strigat: „Un copil ni s-a născut…”

Când Mâna lui Dumnezeu a ridicat negura mai departe şi în faţa sufletului uimit al proorocului s-a ivit Golgota cu Crucea însângerată… înfiorat, cu inima zdrobită şi cu ochii înlăcrimaţi, el a scris atunci întâia dată acel minunat, unic şi veşnic Cântec de Iubire, pe care l-au repetat transfiguraţi de atunci nenumărate mii de păcătoşi, ca pe singura lor izbăvire; nenumărate mii de sfinţi, ca pe unica lor îndreptăţire… nenumărate mii de îngeri, ca pe veşnica lor uimire: | Continuare »

CLOPOŢEL DIN TURLĂ VECHE

Traian DORZ

Clopoţel din turlă veche,
cântăreţ fără pereche,
de ce dormi în miez de noapte,
când în aer sună şoapte,
când din cer coboară-n zbor
ceata îngeraşilor
şi se duc pe la păstori,
să-i deştepte până-n zori,
să le spună bucuria
că azi S-a Născut Mesia…

Când trei magi se duc grăbiţi
şi de Stea călăuziţi,
ducând darurile lor
Bunului Mântuitor,
– când, de bucurie sfântă,
Cerul şi pământul cântă,
spune, clopoţele mic,
tu de ce nu zici nimic?
Ori te prinse somnul iară,
colindând prea mult aseară,
iar acuma dormi chitic,
– spune, clopoţele mic!… | Continuare »

Sfântă Maică, Sfânt Copil

Traian DORZ

Sfântă Maică, Sfânt Copil,
dulce Taină Sfântă,
sufletul plecându-mi-l,
gura mea Vă cântă:

Fiu Frumos şi Sfânt,
Maică Preacurată,
ceruri şi pământ
preamăresc cântând
Taina minunată.

Înfăşat în scutecaş
de inuţ subţire,
vine Sfântul Copilaş,
Miel pentru jertfire.

În grăjduţ cu mieluşei,
păstoraşi de stână
dar călduţ I-aduc şi ei,
cojocel de lână. | Continuare »

LEAGĂNUL DE AUR

Aici: Povestiri în lectura autorului, cuprinse în volumul «Leagănul de aur» de Traian Dorz, cântări şi poezii

Traian DORZ

Când Domnul nostru Iisus Hristos S-a născut, Măicuţa Lui cea Sfântă, Fecioara Maria, L-a înfăşat în scutece şi L-a culcat într-o iesle, pe paie de grâu. Căci oamenii din cetatea aceea nu L-au primit în casele lor. Ci numai un om, anume Crăciun, I-a făcut loc în grajdul vitelor Sale, în iesle. În Noaptea aceea sfântă erau nişte păstori care aveau oile lor afară, în câmpia Betleemului. Oile odihneau în staule, iar păstorii stăteau de strajă în jurul lor şi le păzeau, ca să nu vină fiarele sau hoţii să le fure ori să le ucidă. Pe când stăteau păstorii povestind în jurul focului, numai ce au văzut dintr-o dată o mare lumină cerească strălucind în jurul lor, iar din mijlocul luminii au văzut ivin¬du-se un înger minunat, care se apropia de ei. Păstorii s-au înfricoşat foarte tare, dar bunul înger le-a grăit plin de bucurie şi de dragoste: – Nu vă temeţi! Iată, eu am venit să vă aduc o Veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul: astăzi în cetatea lui David, în Betleem, vi S-a născut un Mântuitor, Care este Hristos Domnul. Iată semnul după care Îl veţi cunoaşte: veţi găsi un Prunc înfăşat şi culcat într-o iesle… Şi deodată o mare mulţime de îngeraşi s-a ivit împreună cu bunul înger. Şi într-un cor ceresc lăudau pe Dumnezeu, cântând şi zicând: „Slavă lui Dumnezeu în înălţimi, iar pe pământ pace, între oameni bunăvoire…” | Continuare »

Evanghelia infirmităţii trupeşti şi sufleteşti (Luca 13, 10 -17)

Sfântul Nicolae Velimirovici

Iisus Hristos Domnul a venit pe pământ întru putere şi întru smerenie, pentru ca omul să înveţe să iubească pe Dumnezeu şi pe om. Oamenii sunt neputincioşi; iubirea de Dumnezeu le dă putere. Oamenii sunt mândri; iubirea de oameni le dă smerenie. Iubirea de oameni vine din iubirea de Dumnezeu. Smerenia vine din simţirea puterii lui Dumnezeu. Dragostea de oameni fără dragostea de Dumnezeu este mincinoasă, iar puterea fără Dumnezeu e mândrie şi neputinţă. Dar iată ca oamenii au ales un al treilea lucru, care nu este nici iubire de Dumnezeu, nici iubire de oameni: au ales iubirea de sine; şi aceasta este stavilă între ei şi Dumnezeu, este stavilă între ei şi ceilalţi oameni, este desăvârşita lor singurătate.

Iubindu-se numai pe sine, omul nu iubeşte nici pe Dumnezeu nici pe semeni. Nu iubeşte nici măcar omul din sine; iubeşte numai gândurile ce şi le face despre sine, amăgirile în legătură cu sine. Dacă l-ar iubi pe omul dintrînsul, ar iubi şi chipul lui Dumnezeu din el, şi îndată s-ar face iubitor de Dumnezeu şi de oameni, pentru că ar căuta în ceilalţi om şi Dumnezeu, ca să-i iubească. Iubirea de sine nu e iubire, e lepădare de Dumnezeu şi dispreţ faţă de oameni, fie făţiş sau într-ascuns. Iubirea de sine nu e iubire ci boală, o boală grea care aduce cu ea alte boli. Pojarul aduce febră în trup, iubirea de sine aduce arşiţa pizmei şi a mâniei. Omul plin de sine e plin şi de pizmă asupra celor mai buni ca el, sau mai bogaţi, mai învăţaţi ori mai preţuiţi decât el. Iar invidia merge mână-n mână cu mânia, cum merge focul cu flacăra; o mânie mocnită, care răbufneşte din când în când, descoperind toată hidoşenia unei inimi bolnave, înveninate de otrava iubirii de sine. | Continuare »

Întăriţi-vă în Domnul

Traian DORZ, din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 27-a după Rusalii (Tămăduirea femeii gârbove)

„Încolo, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui.“ (Efeseni 6, 10)

În cele ce urmează, Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu ne înştiinţează despre marea şi puternica mulţime a duhurilor vrăjmaşe cu care toţi cei porniţi pe calea mântuirii şi pe urmele Domnului Iisus vom avea de luptat în toate felurile şi până la sfârşit.
Dar mai înainte de a ne sfătui cu privire la fiecare luptă în parte şi la fiecare mijloc prin care să ne pregătim pentru această luptă, Duhul Domnului ne îndeamnă să ne luăm cea dintâi şi cea mai însemnată măsură de apărare, adică pe Domnul şi puterea tăriei Lui.

Toată garanţia biruinţei noastre în marea luptă, care în clipa legământului nostru începe între noi şi puterile răului, stă numai în Domnul nostru Iisus Hristos şi în puterea tăriei Lui. Adică în puterea Crucii şi a Jertfei Sale de pe Golgota prin care El a câştigat marea şi definitiva Lui biruinţă asupra diavolului şi asupra tuturor puterilor sale.
Din chiar clipa când noi ne predăm Domnului, când ne hotărâm pentru El şi când El ne scoate de sub robia diavolului, noi devenim nişte ostaşi ai Domnului nostru Iisus Hristos. Şi intrăm în război cu satan, vechiul nostru asupritor.
Din această clipă, când noi i-am declarat război total lui satan şi puterilor lui, ne-a declarat şi el nouă tot un astfel de război.
Şi, în măsura în care noi ne înarmăm împotriva lui, se înarmează şi el împotriva noastră. În măsura în care îl atacăm noi, ne atacă şi el.
Avem de-a face cu un vrăjmaş total şi cu un război total şi nemilos. De aceea lupta va fi lungă şi grea şi nu se va sfârşi decât ori cu moartea, ori cu biruinţa definitivă.

În această luptă totală, noi să nu uităm niciodată cine şi ce fel de duşman este diavolul. Că el este un vrăjmaş plin de vicleşug şi de răutate, iar noi suntem nişte fiinţe slabe şi nepricepute. Aşa că lupta este de la început inegală, iar el uşor ne-ar putea învinge şi nimici, dacă n-ar fi de partea noastră Domnul nostru şi puterea tăriei Lui. | Continuare »

Tămăduirea femeii gârbove

Sfântul Ioan Gură de Aur – Cuvânt la Duminica a XXVII-a după Pogorârea Sfântului Duh

Ne este de folos să fim dojeniţi. Cine laudă toate fără deosebire, atât faptele noastre cele vrednice de ocară, cât şi pe cele vrednice de laudă, acela nu ne este prieten, ci un amăgitor sau batjocoritor.

Când cineva laudă ceea ce este lăudabil, dar, pe de altă parte, ocărăşte greşelile şi păcatele, acesta este prietenul cel adevărat. Şi ca să vedeţi că cel care în toate ne laudă şi în toate ne proslăvesc nu ne este prieten, ci un amăgitor, ascultaţi ce grăieşte Dumnezeu prin Proorocul Isaia: „Poporul meu, cei ce vă fericesc vă înşeală pe voi şi cărarea picioarelor voastre o strică” (Isaia 3, 12).

Pe un vrăjmaş nu-l putem suferi, chiar când ne laudă, iar pe un prieten îl îmbrăţişăm, chiar şi când ne dojeneşte. Acela ne este potrivnic chiar şi când ne sărută, iar acesta ne este plăcut chiar şi când ne răneşte. Sărutarea vrăjmaşului este foarte bănuitoare, iar rana ce ne face un prieten purcede de la grija lui pentru noi. Pentru aceea, înţeleptul Solomon zice: „Mai bune sunt rănile prietenului, decât sărutările cele făţarnice ale vrăjmaşului” (Pilde 27, 6).

„Cum zici tu?”. Aşa, rănile sunt mai bune, ca semne ale prieteniei, căci el nu se uită la ceea ce se face, ci la inima şi gândurile oamenilor de la care vine rănirea sau sărutarea.
De pildă, Iuda a sărutat pe Domnul, dar sărutarea lui era plină de trădare, gura sa plină de otravă, limba sa plină de răutate. | Continuare »

Predică la Evanghelia tânărului bogat

Sfântul Luca al Crimeei, Predici, Editura Sophia

dregatorul-bogatAţi ascultat astăzi pericopa evanghelică despre tânărul bogat, care n-a dorit să îşi împartă averea pentru a moşteni Împărăţia cerurilor. Atunci Domnul a spus că este mai greu pentru un bogat să intre în Împărăţia cerurilor decât o cămilă prin urechile acului. Parcă nu mai este oportun să vorbim despre avere, fiindcă în ţara noastră nu mai sunt bogaţi, ci toţi sunt egali. Totuşi cred că, ascultând cuvântul meu, veţi vedea că întotdeauna şi în toate timpurile este momentul să vorbim despre bogăţie. Înainte să vă tâlcuiesc cuvintele lui Hristos adresate tânărului bogat, fiţi atenţi la ceea ce a scris Sfântul Apostol Iacov despre cei bogaţi: “Ascultaţi acum voi bogaţilor: plângeţi şi vă tânguiţi de necazurile ce vor să vină asupra voastră. Bogăţia voastră a putrezit şi hainele voastre le-au mâncat moliile. Aurul vostru şi argintul au ruginit, şi rugina lor va fi mărturie împotriva voastră, şi trupurile voastre ca focul le va mânca: aţi strâns comori în vremea din urmă. Iată, plata pe care voi aţi oprit-o, lucrătorilor ce v-au secerat ţarinile strigă, şi strigătele secerătorilor au ajuns la urechile Domnului Savaot. V-aţi desfătat pe pământ şi v-aţi dezmierdat; v-aţi îmbuibat inimile în ziua înjunghierii. L-aţi osândit pe cel drept şi L-aţi omorât; El nu va ţine piept“. (Iacov 5, 1-6) | Continuare »

Pacea lui Hristos

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din meditaţii la Apostolul din Duminica a 30-a după Rusalii)

„Pacea lui Hristos la care aţi fost chemaţi să alcătuiţi un singur trup să stăpânească în inimile voastre. Şi fiţi recunoscători“ [Coloseni 3, 15], ne porunceşte sfântul verset. Făcând din inimile noastre centrul păcii, focarul iubirii şi izvorul întregii noastre puteri.
Pacea lui Hristos este înstăpânirea Duhului Sfânt în noi, prin înfierea noastră de către Tatăl, în urma unirii noastre desăvârşite cu Fiul. Cu jertfa şi cu ascultarea Lui.
Aceasta este ceva, ca unirea cu soarele când eşti total în lumina lui. Ca unirea cu marea când eşti total în apele ei. Ca unirea cu mama când eşti total în sânul ei. Bucuria identificării noastre cu acestea este atunci nemărginită şi totală, atât înăuntrul, cât şi în afara inimii noastre.

Fericită este inima plină de pacea lui Hristos. Dar numai pacea în inimă nu ajunge.
Ea trebuie să coboare în mâini, pentru a le face harnice la lucrul sfânt în slujba păcii şi a binefacerilor.
Şi trebuie să coboare în picioare, pentru a le porni pe calea păcii şi a împăcării, pe calea vestirii Evangheliei păcii sufletelor care nu o au. Pe calea unităţii şi a părtăşiei cu fraţii. Pe calea armoniei şi a binefacerii între semeni. | Continuare »

M-AI CHEMAT CÂNDVA, IISUS

M-ai chemat cândva, Iisus,
dintr-un nimb de cruce
şi de-atunci mai sus, mai sus
inima mi-aş duce.

M-ai înduplecat s-alerg
de-orice căi deşarte
şi de-atunci tot merg şi merg,
şi-ncă-s tot departe.

Mi-ai întins cândva să-Ţi iau
sfintele-Ţi versete
şi de-atunci tot beau şi beau,
şi mi-e tot mai sete.

Mi-ai aprins fiorul sfânt
de-o iubire-adâncă
şi de-atunci tot cânt şi cânt
şi mai este încă. | Continuare »

Pentru c-ai avut chemarea

Traian Dorz, din vol. «Minune şi Taină»

Pentru c-ai avut chemarea
cea mai sfântă pe pământ,
binecuvântare ţie,
Maica Sfântului Cuvânt.

Pentru c-ai crezut când încă
nimeni nu credea-n Hristos,
binecuvântare ţie,
cu un imn în veci frumos.

Pentru c-ai iubit pe Domnul
cum nu-i om să-L fi iubit,
binecuvântare ţie
într-un fel desăvârşit.

Pentru c-ai urmat pe Domnul
suferind tot chinul Lui,
binecuvântare ţie
cum pe lume nimănui.

Pentru c-ai slujit pe Tatăl
cu un preţ nemăsurat,
binecuvântare ţie,
Crinul Lui cel mai curat.

Pentru c-ai slăvit pe Fiul
ca pe-un Dumnezeu deplin,
binecuvântare ţie,
Maica Lui, în veci! Amin.

BINECUVÂNTATĂ MAICA

Traian Dorz,  MINUNE ŞI TAINĂ

intr-MD-in-bis-webBinecuvântată Maica
Celui Care-L adorăm,
pentru-a ta chemare sfântă,
noi te binecuvântăm.

Preacinstită fii tu, Maica
Celui ce ne-a mântuit,
nimeni pe pământ, ca tine,
pe Iisus n-a mai iubit.

Mulţi au mai crezut în Fiul
după ce L-au cunoscut,
dar tu ai crezut nainte,
până nici nu L-ai născut.

Mulţi L-au mai slăvit pe Domnul,
marile-I minuni văzând,
dar tu L-ai slăvit când încă
El era copil plăpând.

Mulţi L-au mai slujit în urmă,
când El, ca Stăpân, cerea,
dar tu L-ai slujit când încă
El neputincios părea.

Mulţi şi-au mai jertfit o parte
din viaţă pentru El,
dar tu ţi-ai jertfit-o toată,
într-un sfânt şi unic fel.

Mulţi vor fi pe veci în Slavă
lângă El, ce-L adorăm,
însă nimenea ca tine.
…Noi te binecuvântăm.

SÂNGELE TĂU…

cel cazut intre talhariSângele Tău, Sângele Tău,
Iisuse, curs pe Cruce,
el singur – mie, cel mai rău,
mi-a dat iertarea-I dulce.

Fii binecuvântat, fii binecuvântat,
Sfânt Sânge Preacurat,
căci greul meu, căci greul meu păcat,
doar Tu mi l-ai spălat.

O, cât de-adânc am fost căzut
de tot şi dintr-o dată,
pe veci mă socoteam pierdut
şi vina-mi neiertată.

Păcătuit-am contra Ta
şi-a dragostei divine.
O, cine m-ar putea ierta,
Sfânt Sânge, – decât Tine?

Zăceam căzut acolo jos,
privit de toţi cu silă.
– O, Sânge Sfânt al lui Hristos,
doar Ţie Ţi-a fost milă.

Sfânt Sânge, nu mă mai lăsa
să uit şi să cad iară,
ci fă-mi pustietatea mea
un colţ de primăvară…

Traian Dorz, Cântările Căinţei

Pilda Samarineanului milostiv

pilda samarineanului mFraţi creştini,
Când citim cărţile dumnezeieştii Scripturi, vedem cum străluceşte într-ânsele curăţia dumnezeiască, prin curatul adevăr al lucrurilor descrise; vedem înţelepciunea dintr-ânsele, şi harul şi puterea lui Dumnezeu, care ne umplu de fericire toată fiinţa noastră sufletească şi toată mintea noastră. Acest lucru se întâmplă şi cu răspunsul pe care am auzit că l-a dat Domnul în Sfânta Evanghelie de astăzi, atunci când înaintea Lui s-a înfăţişat un învăţător al legii, cu gândul de a-L ispiti în cuvânt. Sfânta Evanghelie ne istoriseşte că:
„În vremea aceea, a venit la Iisus un învăţător al Legii, ispitind pe Iisus, şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”
Învăţătorii Legii erau aceia care tâlcuiau şi învăţau Legea lui Moise. Deci unul dintre aceştia, auzind că Iisus învăţa poporul, a venit la Iisus, nu ca să-L asculte… şi să se folosească cu ceva de pe urma învăţăturii Lui, ci ca să-L ispitească. De aceea, L-a întrebat, zicând: „Învăţătorule, ce trebuie să fac, ca să moştenesc viaţa de veci?”

| Continuare »

Un singur Domn

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din meditaţii la Apostolul din Duminica a 25-a după Rusalii – Efeseni 4, 1-7)

A avea un singur Domn, o singură credinţă şi un singur botez înseamnă a rămâne statornic pe temelia învăţăturii primite întâi, în credinţa auzită de la început, cu Domnul, cu Iisusul cunoscut din prima zi când ai pus legământul cutremurător şi neuitat al naşterii din nou, al cununiei tale cu El, la picioarele Crucii Sale prin care ai fost iertat şi primit.
Nu există decât o singură credinţă: aceea pe care ai primit-o în clipa naşterii din nou. Credinţa dintâi, credinţa vie şi puternică ce te-a înviat în clipa legământului tău.

Trebuinţa unităţii frăţeşti este porunca cea mai mare şi datoria cea mai mare a fiecăruia din noi. Unde este unitate între copiii lui Dumnezeu, ei sunt fericiţi cu El, iar El este fericit cu ei. Unde nu este armonie între fraţi, nimic nu poate fi nici plăcut, nici cald, nici frumos. Cea mai mare învăţătură este a-i îndruma pe oameni să se iubească. Şi cea mai mare greutate este a-i ajuta să ajungă a fi una în toate, prin această iubire. Cea mai sfântă şi grea luptă este lupta pe care o duc trimişii Domnului spre a-i ţine pe oameni în unitatea duhului iubirii, într-o singură credinţă şi într-un singur botez.

Toată lupta diavolului împotriva celor credincioşi a fost şi va fi mereu aceea de a-i împărţi în cete şi partide, spre a avea mai multe credinţe şi mai multe botezuri, fiecare credinţă nouă nimicind-o pe cea veche. Şi fiecare botez nou dispreţuindu-l pe cel vechi. În felul acesta, credincioşii nu mai au nici un singur Domn. Iisus nu mai este Unul şi Acelaşi pentru creştini şi Evanghelia nu mai este una şi aceeaşi pentru toţi.
Împărţiţi în partide, în culte, în confesiuni şi în secte mai mari sau mai mici, creştinii L-au împărţit pe Hristos, Singurul Domn, în tot atâtea părţi în câte partide şi culte au putut rupe Trupul Lui Sfânt care este Biserica. | Continuare »

Pe patul morţii mele…

– după II Timotei 2, 14 –

Pe patul morţii mele voi spune tot aşa:
uniţi, păstraţi iubirea, nimica nu-i ca ea!
…Nu-ngăduiţi credinţe şi-nvăţături ce vin
s-aducă-n adunare şi-n suflete dezbin,
nu mai primiţi în casă şi nici un loc nu daţi
la cei ce fac lucrare străină printre fraţi,
ca de tâlhari ce umblă cu gânduri de omor,
aşa feriţi Lucrarea de ei şi toţi ai lor.

Priviţi ce fac acolo pe unde au intrat,
ce dezbinări, ce jale şi prăpăd au lăsat
între acei ce-odată erau cu duh unit
– şi veţi vedea mai bine ce duh i-a-nsufleţit.
Cuvântul lor, ce dulce şi bine-l potrivesc
să pară adevărul cel mai înalt, ceresc,
ce „dragoste curată“, ce râvnă, ce zâmbiri,
ce nemaiauzite şi-adânci „descoperi“;
de stai s-asculţi, îţi pare că noi lumini ţi-apar,
curând le cazi în curse prin „adevărul clar“.

Apoi uşor te lepezi de tot ce pân-acum
fusese părtăşie cu fraţii tăi de drum
şi-ncepi să calci cu ură, satanic de-ndrăzneţ
pe tot ce-aveai ’nainte mai scump şi mai de preţ,
batjocoreşti Lucrarea în care-ai cunoscut
pe Domnul şi lumina, şi harul la-nceput, | Continuare »

Conştiinţa unităţii

Cdupă I Corinteni 12, 27 –

Conştiinţa unităţii cu toţi fraţii tăi de-un gând
să trăiască-n tine-aprinsă până-i inima bătând;
pâinea ta, viaţa însăşi, jertfa ta pe-a luptei căi
nu-s nimic pe lângă preţul unităţii cu ai tăi.

Pentru unitate, luptă, rabdă şi jertfeşte tot,
unitatea şi credinţa orice-nving şi orice pot.
Făr’ aceasta nici izbândă, nici rodire, nici har nu-i,
Dumnezeu stă numai unde-i unitate între-ai Lui.

Nu-ţi permite-nvăţătură diferită de ai tăi,
nici părere dezbinată, nici umblare pe-alte căi,
nici cuvinte, nici prieteni, nici nimic din ce nu ţin
fraţii tăi cu care una trebuie să fii deplin.

Pentru dragul unităţii, luptă-te să ai oricând
cu ai tăi acelaşi cuget, crez şi inimă, şi gând.
Dacă Dumnezeu aceeaşi cale v-a lăsat s-aveţi,
conştiinţa unităţii să vă fie mai de preţ.

Traian Dorz, Cântări Luptătoare

Pomenirea Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei

Sursa: Sinaxar 16 Noiembrie

Acest dumnezeiesc apostol, şezând la vamă, a auzit pe Domnul zicându-i: „Urmează Mie”. Şi el în ceasul acela a lăsat toate şi a urmat Domnului, făcând găzduire Domnului în casa sa mare, precum spune el însuşi în Evanghelia sa. Iar de atunci şi în urmă a fost împreună înnumărat cu ceilalţi apostoli. După ce a primit puterea Sfântului Duh, în ziua Cincizecimii, şi s-a înţelepţit cu cele dumnezeieşti, atunci a scris Evanghelia sa pe limba evreiască; după opt ani de la înălţarea lui Hristos, a trimis Evanghelia la evreii cei nou luminaţi. Şi după ce a învăţat pe parţi şi pe mideni şi le-a aşezat lor biserici, şi multe minuni a făcut, în urmă şi-a luat sfârşitul prin foc prin cei necredincioşi. Iar când era încă în viaţă, acest dumnezeiesc apostol, ceilalţi împreună ucenici şi apostoli înconjurau fiecare locul şi cetatea, ce-i cădea la sorţi, propovăduind Evanghelia lui Hristos. Iar acesta la parţi aflându-se, s-a suit singur într-un munte şi a zăbovit acolo, având o singură haină şi fără de acoperământ. După ce a trecut câtva vreme, i s-a arătat lui Dumnezeu ca un prunc, Cel ce a zidit din pământ pe om, şi, întinzându-Şi dreapta Sa, a dat apostolului un toiag şi i-a zis: „Ia aceasta şi, pogorându-te din munte şi mergând la cetatea Mirmina, sădeşte toiagul acesta înaintea uşii bisericii de acolo, unde făcând rădăcini şi înălţându-se din mâna Mea cea dreaptă, se va face copac mult-roditor; şi din vârful crengilor sale se va pogorî mursa de miere, iar din rădăcina sa va ieşi izvor de apă, cu care spălându-se oamenii cetăţii, cei cu mintea de fiară, şi din mursa copacului împărtăşindu-se, li se vor îndulci simţirile şi vor înceta a mai face fărădelegi. | Continuare »