Traian Dorz, din Cântările Roadelor

O, fraţii mei de astăzi, voi greu puteţi pricepe
înştiinţarea gravă pe care-o tot repet,
vă amăgiţi cu gândul că nici nu va începe
vârtejul prăbuşirii, fiindcă vine-ncet!

Voi numai mâine, poate,
sau mai târziu, departe,
veţi înţelege bine tot ce v-am spus acum…
Mă tem c-atuncea însă veţi fi un pas de moarte,
iar casa voastră scumpă
mă tem că va fi scrum.

Voi m-ascultaţi acuma, dar vă gândiţi că nu e
de partea mea întreaga dreptate-n ce vă spun
– vrăjmaşul se pricepe să-nşele şi să spuie
uşurătăţii voastre că am ajuns nebun.

Mă rog numai ca mâine
sau mai târziu,
departe,
când veţi putea-nţelege tot ce v-am spus acum
să nu fiţi voi atuncea ajunşi un pas de moarte,
nici casa-n întregime să nu vă fie scrum!

Nu m-ascultaţi pe mine
nici unul,
niciodată,
dar ascultaţi cu toţii de Adevărul treaz!
– Căci când veţi fi-n lumina
şi-n faţa lui curată

voi veţi afla acolo şi tot ce-am spus eu az’!

Jesus in Gethsemane. Basilica of Our Lady of the RosaryLocul acesta unde S-a rugat Iisus cu sudori de sânge se cheamă la Ierusalim „Peştera agoniei“, a sfârşitului, pentru că aici Mântuitorul a trecut prin Golgota cea sufletească, a trecut cu sufletul prin marile dureri şi chinuri ale morţii şi ale izbăvirii noastre de păcat. Pe acest loc se află astăzi un altar a cărui fotografie am dat-o pe pagina dinainte. În mijlocul altarului se arată şi azi locul unde S-a rugat Mântuitorul cu sudori de sânge. Nu departe de acest loc se vede şi azi stânca unde au adormit Apostolii îngreuiaţi de somn. O, ce fior sfânt şi neuitat am avut rugându-mă în acest loc! Am adus din acest loc un fior ce va rămâne de-a pururi în sufletul şi inima mea. Pe locul unde S-a rugat Mântuitorul cu sudori de sânge, mai mult am plâns decât m-am rugat. Nu puteam altcum. Stând în locul unde El S-a rugat pentru mine cu sudori de sânge, eu mă simţeam atât de vinovat, atât de ticălos, atât de nerecunoscător, încât faţă de sudorile Lui şi durerile Lui n-aveam alt răspuns şi alte cuvinte decât lacrimile. Îmi venea parcă să mă ridic, să mă depărtez cât mai repede de acest loc preasfânt. Însă mă opreau în loc sudorile Lui şi durerile Lui pe care le simţeam cum picură peste ticăloşia vieţii mele iertare, o nespus de dulce şi scumpă iertare. M-am rugat şi am plâns pe locul acestei Golgote sufleteşti. M-am înfiorat văzând piatra unde au adormit Apostolii şi am plâns, aducându-mi aminte de câte ori am adormit şi eu în somnul păcatelor. Pelerinii care au fost la Ierusalim şi-au adus de pe acolo multe feluri de amintiri, cele mai multe cumpărate de prin prăvălii. Mie nu mi-au plăcut aceste feluri de amintiri (pentru că şi cei ce le-au făcut şi cei ce le-au vândut au pus în ele lăcomie, de multe ori, şi înşelăciune). Eu mi-am adus din Grădina Ghetsimani o piatră din stânca unde au adormit Apostolii. Pentru mine e o amintire de mare preţ această piatră. Ca pe o icoană am pus-o într-o ramă pe peretele casei mele, să o am de-a pururi înaintea ochilor mei. De câte ori satan se apropie de mine cu ispitele lui, piatra aceasta parcă îmi strigă cuvintele Mântuitorului: „Privegheaţi şi vă rugaţi, să nu cădeţi în ispită“. De câte ori somnul păcatelor parcă mă fură şi mă ispiteşte să adorm, piatra aceasta parcă strigă întrebarea şi mustrarea Mântuitorului: „Iosife! Iar ai adormit?“ De câte ori va slăbi râvna mea pentru Domnul şi Evanghelia Lui, piatra aceasta va striga de pe perete: „Iosife, iar ai adormit?“ De voi tăcea – de voi cerca să tac –, şi piatra aceasta va striga după mine, precum zice la Evanghelie (Luca 19, 40). Din locul acesta plin de fior aduc cititorilor acestei cărţi cuvintele Mântuitorului: „Privegheaţi şi vă rugaţi, să nu cădeţi în ispită!… Privegheaţi şi vă rugaţi, căci duhul este osârduitor, iar trupul, neputincios“. Din Grădina Ghetsimani aduc întrebarea şi chemarea Mântuitorului: „De ce dormiţi? Sculaţi-vă, privegheaţi şi vă rugaţi, să nu cădeţi în ispită!“ Sculaţi-vă, cei ce dormiţi în somnul păcatelor, ca şi cele cinci fecioare nebune din Evanghelie! (Matei, cap. 25). Cu nimic nu-l poţi alunga şi ţine departe pe satan şi ispitele lui decât cu priveghere şi rugăciune neîncetată.

Părintele Iosif Trifa, Pe urmele Mântuitorului

Lidia Hamza

Manastire-Banceni-invierea-de-pe-cruce-webLa fel ca drumul Tău prin lume
şi drumul Oastei suie greu.
Spre-o Golgotă urcând mereu
calvarul răstignirii sale,
îşi duce crucea grea pe cale
lovită pentru Sfântu-Ţi Nume.

La fel ca plânsu-Ţi în suspine
şi-al Oastei se frământă-acum
când tot mai mulţi se pierd pe drum
şi tot mai singuri prin pustie
puţini cărarea Ţi-o mai ştie
din miile de căi străine.

Ca şi sudoarea-Ţi de pe frunte
din Ghetsimanii-nsângeraţi,
genunchii Oastei aplecaţi
spre Tatăl nalţă rugăciune,
că nu mai are cui îşi spune
durerea lepădării crunte.

Şi cum bătut erai cu ură
şi-ncoronat cu aspri spini,
şi Oastei Tale colţi haini
hotarele i le sfâşie,
Iisuse drag, la fel ca Ţie
vrând să-i acopere-a ei gură

Dar ca şi slava ce străbate
întunecatul Tău mormânt
Tu Oastei Tale fă-i veşmânt
din Învierea Ta slăvită,
ca la sfârşit, nebiruită,
s-o strângi în veşnica Cetate.

Şi-acolo, plânsul fă-l rubine,
şi spinii cruzi îi fă şirag,
şi crucea-ncununeaz-o drag…
biruitori să-ţi faci ostaşii,
uniţi cu toţi înaintaşii
şi-mbrăţişaţi pe veci cu Tine.

TREI FELURI DE ASCULTĂTORI

Biblia-1351. Totdeauna unde se vorbeşte Evanghelia sunt trei feluri de ascultători: cei de aproape, cei de la mijloc şi cei de departe.
Dar nu poziţia trupească faţă de vorbitorul cuvântului este importantă – ci cea sufletească.

2. Poziţia sufletească a celor de departe este de obicei că doar aud. A celor de la mijloc este că aud şi înţeleg. Dar a celor de aproape este că şi aud, şi înţeleg, dar şi ascultă Cuvântul lui Dumnezeu.

3. Încă o dată: nu poziţia trupească este cea mai importantă, ci poziţia sufletească. Sunt mulţi dintre cei de departe care sunt numai ochi şi urechi. Dintre aceştia uneori auzi strigând: Vă rugăm, vorbiţi mai tare, că nu se aude… Aceştia n-ar vrea să scape nici un cuvânt, pentru că ei vor nu numai să audă sau să înţeleagă, ci vor să asculte Cuvântul Sfânt.
Ce scumpe sunt înaintea lui Dumnezeu astfel de suflete!

4. Sunt unii dintre cei care, chiar aproape fiind, nu le pasă de Cuvânt. Uneori nici nu-l aud din cauza vorbelor lor. Apoi nu-l înţeleg din cauza gândurilor lor. Şi apoi nu vor să-l primească din cauza simţirii lor potrivnice.
Ce departe de Cuvânt sunt uneori chiar cei mai aproape de cuvântător!

5. Cei de la mijloc se împart între cele două extreme:
unii aud şi chiar înţeleg, dar nu ascultă niciodată;
alţii [sunt cei] cărora Dumnezeu le dă Harul să asculte ceea ce au auzit şi au înţeles.
Cei din urmă vin totdeauna la Domnul. Cei din mijloc vin foarte rar. Iar cei dintâi, aproape niciodată.

6. Nu de cantitatea cuvântului depinde de multe ori ascultarea lui, ci de valoarea şi puterea sa. Nu ce vorbitor auzim, ci al Cui Cuvânt îl ascultăm. Dacă auzim numai un vorbitor – chiar pe cel mai strălucit om – nu ne alegem cu mare folos.
Ci numai când, dincolo de om, Îl ascultăm pe Dumnezeu. | Continuare »

Numai Cuvântul Tău mă face să-mi pot vedea păcatul meu,
ca să-mi noiesc mărturisirea şi pocăinţa mea mereu.

Numai Cuvântul Tău mă poate sub Cruce-ngenunchea plângând,
să-mi pot afla despovărarea şi pacea inimii-ascultând.

Numai Cuvântul Tău mă creşte senin, puternic şi smerit,
de-orice păcat şi neascultare şi de-orice rătăciri ferit.

Numai Cuvântul Tău mă poartă curat prin orişice noroi,
dând luptei mele spre sfinţire mereu puteri şi trepte noi.

Numai Cuvântul Tău cel dulce alină sufletul meu când
chiar de la cei mai dragi se-ntoarce îndurerat şi sângerând.

Numai Cuvântul Tău îmi face dreptate-atunci când prea lovit
mă-ntorc mereu din orice parte mai întristat şi mai zdrobit.

Numai Cuvântul Tău, Iisuse, mă mângâie pe orice drum,
să-ndur spre slava viitoare oricâte nedreptăţi acum.

Traian Dorz

 

Vindecarea-orbului-61. Întreg Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu este numai înştiinţare pentru fiecare suflet omenesc care a fost adus la harul lui Dumnezeu pe calea mântuirii, ca să se ferească, spre a nu mai păcătui niciodată (I In 2, 1). Dacă totuşi i s-a întâmplat nenorocirea să păcătuiască, să alerge numaidecât la Sângele lui Hristos, spre a-l spăla din nou (I In 2, 1-2).

2. Precum, dintre toate scumpele comori pe care le are omul în chip unic pe acest pământ şi în această viaţă, lumina ochilor este cea mai scumpă pentru el, – aşa trebuie să fie şi învăţătura sfântă. Şi neprihănirea sfântă. Şi ascultarea sfântă.

3. Până ce omul are lumina ochilor curată, oricâte alte neputinţe ar avea, aceasta i le face toate mai uşoare. Binefacerile luminii îl despăgubesc, în mare parte, de toate celelalte neputinţe. Şi i le uşurează.

4. Până ce omul îşi păzeşte lumina ochilor, până şi-o fereşte cu grijă, până şi-o păstrează curată şi şi-o ascultă cu dragoste, – lumina curată a ochilor lui îl înştiinţează de primejdii, îl fereşte de căderi, îl abate de la nenorociri şi de la moarte. Aşa sunt sfintele înştiinţări, pentru inima care le ascultă cu supunere.

5. Când începe să se adune în lumina ochilor sufletului gunoaiele şi infecţiile păcatului, atunci ochii se îmbolnăvesc…
Când nici lacrimile pocăinţei nu mai curăţă ochii şi nici apa vie a Cuvântului Sfânt nu-i mai spală de ceaţă şi gunoaie, atunci lumina ochilor sufleteşti slăbeşte, se întunecă şi se pierde. Iar omul care a avut-o, dar n-o mai are, devine un orb nenorocit, ticălos, sărac şi gol (Apoc 3, 17).

6. O, ce tristă privelişte este un loc de orbi şi ce cutremurătoare privelişte ar fi o casă în care toţi cei ce locuiesc să fie fără lumina ochilor!
Dar ce nenorocire şi mai mare ar fi o ţară de orbi, o lume de orbi! Slavă Domnului că, trupeşte, aşa ceva nu lasă Dumnezeu să fie. Însă ce trist este că, sufleteşte, aceste mari nenorociri se pot vedea pretutindeni! | Continuare »

Pastorul-ce-bun-22

La începutul lumii au fost numai cele două feluri de munci: plugăritul şi păstoria. Şi numai cele două feluri de muncitori: plugarii şi păstorii, căci urmaşii primilor oameni, Cain şi Abel, erau plugarul şi păstorul. A treia clasă nu era…
Şi multă, multă vreme apoi, plugarii şi păstorii au fost şi meseriaşii care şi-au lucrat uneltele, hainele şi locuinţa. Aceste două categorii ţineau numai de pământ şi de cer. Plugarul îşi punea sămânţa în pământ, apoi se uita în Sus: dacă Cerul îi da soare şi ploaie la vreme, el avea ce să culeagă. Dacă nu, nu. Păstorul îşi scotea turma la câmp şi se uita şi el în Sus: dacă Cerul îi da şi lui soare şi ploaie la timp, avea şi turma sa apă şi iarbă. Dacă nu, nu.
De primăvara şi până toamna târziu, ei erau plugari şi păstori cu sapa şi plugul în pământ – şi cu turmele pe câmpuri. Dar toamna, îndată ce roadele de pe ogoare se adunau în hambare şi uneltele în şopru, iar turmele se aduceau la iernat în adăposturi şi la iesle, – plugarul şi păstorul deveneau meseriaşi, lucrându-şi singuri îmbrăcămintea, uneltele şi adăposturile trebuincioase pentru ei şi pentru alţii.
Tot timpul vremilor când aceste două categorii de oameni au ştiut că depind numai de Cer şi de pământ, – au trăit o viaţă binecuvântată din partea amânduror acestora, fiindcă ei cereau şi primeau totul de la Dumnezeu. | Continuare »

Maica-DomnuluiO, Maica Jertfei Salvatoare,
ca-n preacuratele-ţi priviri,
nici Fericirea, nici Durerea
atât de-adânci nu-s nicăiri!

Ca-n chipul tău pe lume unic
de umil şi de glorios,
nici Suferinţa, nici Iertarea
nu strălucesc mai dureros.

În viaţa ta, cum nici o mamă
din lumea asta n-a avut,
e-o pace negrăit de dulce
şi-un zbucium nepătruns de mut.

O umilinţă-atât de-adâcă
pe-un nimb atât de-mpărătesc,
cântarea cea mai îngerească
şi plânsul cel mai omenesc…

…În preţul Jertfei Salvatoare
şi tu ce mare parte-ai pus!
Te vom cinsti în veci, că tu eşti
şi Maica noastră – prin Iisus.

Traian Dorz, Minune şi taină

Sfântul Nicolae Velimirovici, «Predici»

Nimeni nu poate gusta din dulceaţa binelui dacă nu stăruieşte în bine, pentru că pe calea binelui gustăm la început amărăciune şi abia după aceea dulceaţă.
Întreaga fire ne învaţă stăruinţa. Ar mai ajunge puieţii de brad pădure, dacă s-ar înspăimânta de ameninţarea furtunii şi a zăpezii? Ar mai ajunge râurile râuri dacă nu şi-ar săpa albii adânci? Aleargă cumva furnicile să-şi ia viaţa când căsuţele lor sunt strivite de roţi în drum? NuFemeia-cananeanca_8, ci îndată, cu stăruinţă, încep să-şi facă altele. Dacă vreun om fără suflet strică un cuib de rândunică de la casa sa, rândunica se duce, fără să cârtească, la altă casă şi îşi face acolo alt cuib. Orice dezastru ar aduce natura sau omul asupra plantelor şi animalelor, ele ne vor uimi întotdeauna prin perseverenţa cu care duc la bun sfârşit sarcina pe care le-a dat-o Dumnezeu. Câtă vreme planta retezată are putere să crească din nou, creşte. Câtă vreme animalul rănit are o cât de mica scânteie de viaţă, trăieşte.

Viaţa de zi cu zi ne învaţă stăruinţa. Soldatul stăruitor câştigă bătălia; meşteşugarul stăruitor îşi desăvârşeşte iscusinţa; negustorul stăruitor se îmbogăţeşte; un preot stăruitor îşi aduce pe calea cea dreaptă enoriaşii; un rugător ajunge, prin stăruinţă, la sfinţenie; un artist stăruitor arată frumuseţea lumii; un savant stăruitor descoperă legile firii. Nici cel mai isteţ copil n-are să înveţe vreodată să scrie dacă nu deprinde scrisul prin stăruinţă; şi poate să aibă cineva cea mai frumoasă voce din lume, n-are să ajungă un bun cântăreţ dacă nu exersează. Nu este zi în care să nu ni se aducă aminte, şi să nu amintim şi noi altora, câta nevoie este de perseverenţă în orice lucru. Perseverenţa este, am putea spune, singura faptă bună de care nu se îndoieşte nimeni, pe care o recomandă oricine. Dar stăruinţa aceasta în lucrare, atât de lăudată şi de pomenită, e doar o şcoală a stăruinţei pe tărâm duhovnicesc. Toată stăruinţa dinafară întru a înfrumuseţa şi cultiva lucruri, întru a strânge avere, ştiinţă şi iscusinţă, e doar o icoană a minunatei stăruinţe pe care trebuie să o avem în a ne înfrumuseţa şi cultiva inima, în a ne îmbogăţi sufletul, fiinţa noastră lăuntrică, nemuritoare. | Continuare »

bethesda_paralyticCe dulce-i pacea Ta, Iisuse,
ce-o dai la cei ce Te-au primit,
cu câtă mângâiere umpli
truditul suflet chinuit!

Ce-aleasă-i sfânta bucurie
ce-o dai Tu celui întristat,
cu câtă liniştire umpli
truditul suflet zbuciumat!

Ce fericire faci să vină
în duhul cel nefericit
şi ce nădejde-i dai când strigă
pierdutul deznădăjduit!

Cum schimbi vieţi din temelie,
cum ’nalţi pe cei umili şi mici,
cum pe dispreţuiţii lumii
deasupra lumii Tu-i ridici!

Cum dai curaj în locul fricii,
cum pui tărie-n slăbănogi,
cum dai cuvânt la gura mută
şi umblet paşilor ologi! | Continuare »

Sfântul Teofan Zavorâtul,  Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an

Vitezda-2După acestea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care pe evreieşte se numeşte Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăceau mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut. Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi îndată omul s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă? Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău. Atunci omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos. [Fapte 9, 32-42; In. 5,1-15]. „De acum te-ai făcut sănătos; să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău.” Păcatul nu vătăma doar trupul, ci şi sufletul. Uneori, lucrul e cât se poate de vădit; alteori, nu atât de vădit, dar adevărul rămâne adevăr, că şi bolile trupului sunt toate si întotdeauna urmare a păcatelor si pentru păcate. Păcatul se săvârşeşte în suflet si îl face bolnav de-a dreptul; însă dacă trupul îşi trage viaţa de la suflet, fireşte că un suflet bolnav nu poate oferi trupului o viaţă sănătoasă. Singur faptul că păcatul aduce după sine întuneric sufletesc şi urât are o înrâurire nesănătoasă asupra sângelui, care este temeiul sănătăţii trupeşti; dar dacă stai să te gândeşti că el ne desparte de Dumnezeu, Care este Izvorul vieţii, şi îl pune pe om în potrivnicie faţă de toate legile care lucrează atât în el, cât şi în natură, te vei minuna cum de rămâne viu păcătosul după ce a păcătuit. Pricina este numai mila lui Dumnezeu, care aşteaptă pocăinţa şi întoarcerea lui. Prin urmare, bolnavul este datro, mai înainte de orice, să se grăbească a se curaţi de păcat şi să se împace în conştiinţa sa cu Dumnezeu. Acest lucru netezeşte şi drumul lucrării binefăcătoare a medicamentelor. Am auzit că era un doctor de seamă care nu se apuca de tratament până ce bolnavul nu se spovedea şi nu se împărtăşea cu Sfintele Taine; şi cu cât era mai anevoie de vindecat boala, cu atât cerea mai stăruitor acest lucru.

O parte dintr-o vorbire a fratelui Traian Dorz de la o nuntă

Emaus_22În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Slăvit să fie Domnul şi Hristos a Înviat!
Trăim într-una dintre zilele Săptămânii Luminate. [După] învierea Mântuitorului nostru, patruzeci de zile, El a umblat mereu printre ai Săi. Într-o seară ca asta poate, Mântuitorul a călătorit cu ucenicii Săi spre Emaus. Li S-a arătat, a vorbit cu ei pe drum în aşa fel, încât inimile lor ardeau la ascultarea Cuvântului Său. Pe drum, întorcându-se şi aducându-şi aminte de clipele petrecute cu Mântuitorul pe drumul lor, vorbeau şi-şi spuneau unul celuilalt: „Nu ardea inima în noi când ne deschidea Scripturile?”.
Ce minunat este atunci, în momentul când Domnul şi Dumnezeul nostru călătoreşte cu noi, stă cu noi, intră la noi, poposeşte cu noi, ospătează cu noi, cinează cu noi şi ne deschide Scripturile! Cum ar trebui atunci să ardă inimile noastre de dragoste pentru Dumnezeu, de credinţă în tot ceea ce spune şi ne descoperă El…
Trăim într-una dintre zilele frumoase ale Săptămânii Luminate. Şi pe drumurile noastre, şi în locul acesta a poposit Hristos. Toată seara aceasta, toate ceasurile petrecute aici în Cuvântul Său, în cântările Sale, în rugăciunile Sale, împreună cu copiii Lui adunaţi în Numele Său, Hristos a fost de faţă. Prin tot ce s-a spus şi prin tot ce s-a cântat, a fost Iisus Hristos cel Sfânt. Cum ar fi trebuit să vibreze inimile noastre ascultând aici Cuvântul Lui sfânt! Poate că şi noi eram – mult timp, când petrecea El împreună cu noi şi ne vorbea din Cuvântul Său cel sfânt – cu urechile noastre acoperite, cu inima noastră închisă, cu ochii noştri închişi şi cu mintea noastră întunecată. Spune însă aşa de minunat Cuvântul lui Dumnezeu că, în momentul în care Domnul a vrut să li Se facă descoperit, li s-au deschis ochii şi ei L-au cunoscut.
Ce moment potrivit a fost în seara aceasta aici să ni se deschidă şi nouă ochii şi să vedem că Cel care ne vorbeşte nu e fratele; cea care ne cântă nu e sora. Cea care ne declamă o poezie şi ne spune un cuvânt al lui Dumnezeu sub forma aceasta în care să vibreze inima noastră ascultându-l e glasul lui Hristos! | Continuare »

de Vasile Militaru

Hristos a Înviat! Ce vorbă Sfântă!
Îţi simţi de lacrimi calde ochii uzi
Şi-n suflet parcă serafimii-ţi cântă
De câte ori, creştine o auzi.

Hristos a Înviat în firul ierbii,
A înviat Hristos în Adevăr;
În poieniţa-n care zburdă cerbii,
În florile de piersic şi de măr.

În stupii de albină fără greş,
În vântul care suflă mângâios,
În ramura-nflorită de cireş.
Dar vai, în suflet ţi-a-nviat Hristos?

Ai cântărit cu mintea ta, creştine,
Cât bine ai făcut sub cer umblând,
Te simţi măcar acum pornit spre bine,
Măcar acum te simţi mai bun, mai blând?

Simţi tu topită-n suflet vechea ură?
Mai vrei pieirea celui plin de Har?
Ţi-ai pus zăvor pe bârfitoarea-ţi gură?
Iubirea pentru semeni o simţi jar?

O, dacă-aceste legi de-a pururi sfinte
În aur măcar azi te-au îmbrăcat,
Cu serafimii-n suflet imn fierbinte,
Ai drept să cânţi: Hristos a Înviat!

Invierea_Domnului_2„Amin, amin zic vouă, dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă“ (Ioan 12, 24-25).

Cât de simplu şi cât de adânc a lămurit Mântuitorul moartea şi învierea Sa prin asemănarea grăuntelui de grâu! Cât de simplu şi cât de adânc le-a arătat Apostolilor şi lumii întregi pentru ce a trebuit să moară! Întocmai ca grăuntele de grâu, El a trebuit să moară ca să dea altora viaţă.
Moartea, Jertfa Mântuitorului, este miezul creştinismului. Moartea lui Hristos – zicea un vestit predicator – este viaţa învăţăturii Sale.
Iisus Mântuitorul a învăţat timp de trei ani şi jumătate pe pământ. Dar El putea să trăiască o viaţă întreagă. Şi ce lucruri minunate ar fi putut face El pe pământ într-o viaţă întreagă! Cu vraja cuvântului Său ar fi putut cutreiera întreg pământul şi ar fi putut „sintetiza“ învăţăturile Sale în sute de cărţi. Ar fi putut strânge mii de învăţăcei în jurul Său. Ar fi putut răscoli întreg pământul pentru Dumnezeu şi mântuire. Cu pilda vieţii Sale, cu minunile Sale, cu predicile Sale, ar fi cucerit lumea. Şi poate nici n-ar mai fi fost lipsă de dureroasa sângerare de pe dealul Golgotei.
Dar la toate aceste gânduri de ispită, Scripturile strigă într-un glas că Fiul lui Dumnezeu trebuia să moară; numai moartea Lui putea răscumpăra şi mântui omenirea. Şi Se ridică Însuşi El, Domnul Hristos, spunând lămurit că grăuntele de grâu trebuia să intre în pământ ca să aducă roadă.
O! Dacă ar fi trăit Hristos o sută de ani, dacă ar fi trăit chiar două-trei sute de ani… dacă ar fi colindat întreg pământul… dacă ar fi lăsat sute de cărţi şi pilde neîntrecute de viaţă, totuşi, dacă El n-ar fi murit pentru noi, lumea ar fi plină de moarte şi de morţi. Nici un suflet n-ar fi gustat încă din viaţă. Căci viaţa cea duhovnicească ne-a venit prin moartea şi Jertfa Lui. Nici unul din noi n-am fi înviat la o viaţă nouă dacă Hristos n-ar fi murit şi n-ar fi înviat pentru noi. „Grăuntele“ Cuvântului ne-a putut aduce roadă de mântuire numai intrând în pământ şi „murind“ pentru noi. | Continuare »

Coborarea-de-pe-CruceVorbirea fratelui Moise Velescu (Arad)
la adunarea de la Petrileni – 9 august 1981

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
„Când s-a înserat, fiindcă era ziua Pregătirii, adică ziua dinaintea Sabatului, a venit Iosif din Arimateea, un sfetnic cu vază al soborului, care şi el aştepta Împărăţia lui Dumnezeu. El a îndrăznit să se ducă la Pilat, ca să ceară trupul lui Iisus. Pilat s-a mirat că murise aşa de curând; a chemat un sutaş şi l a întrebat dacă a murit de mult. După ce s-a încredinţat de la sutaş că a murit, a dăruit lui Iosif trupul. Şi Iosif a cumpărat o pânză subţire de in, a dat jos pe Iisus de pe cruce, L-a înfăşurat în pânza de in şi l-a pus într-un mormânt săpat în stâncă. Apoi a prăvălit o piatră la uşa mormântului.” (Mc 15, 42-46)

Din cele arătate nouă aici în Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, se desprind o mulţime de învăţături care pot folosi şi totdeauna ele au folosit pe drumul vieţii celor care socoteau că în altă parte nu pot să găsească lumina necesară, nici ceva care poate să le ajute mai bine. De aceea noi din toată inima mulţumim lui Dumnezeu când ne putem aduna, când ne putem întâlni şi când, cu ajutorul Domnului, ne putem sfătui din Cuvântul Său, spre a putea trage şi învăţăturile care ne sunt necesare. Atât de necesare, încât nu există pe lumea asta termen de comparaţie.
„Când s-a înserat, fiindcă era ziua Pregătirii, adică ziua dinaintea Sabatului, a venit Iosif din Arimateea, un sfetnic cu vază al soborului, care şi el aştepta Împărăţia lui Dumnezeu.”
De atâtea ori suntem gata să spunem ceva despre cineva, să ne pronunţăm referitor la cineva… Dar e bine să cunoaştem ce este în inimile oamenilor.
Uitaţi, aici, în mijlocul unui sobor de talia aceea, unde mai-mari erau Ana şi Caiafa, se găsea şi un sfetnic cu vază care, după cum spune Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu, aştepta Împărăţia lui Dumnezeu… Omul acesta a îndrăznit să meargă la Pilat, să ceară trupul Domnului Iisus.
Puţin mai înainte, dacă răsfoim pagina Cărţii Sfinte, avem să găsim foarte puţini lângă Cruce… Ceilalţi s-au dus de-acolo. Cine ştie în ce situaţii şi la ce meditau ei acolo unde stăteau îngroziţi în urma celor văzute. Că într-adevăr, din ce s-a întâmplat, numai povesteşte cineva câte ceva… Acolo unde în bătaie, în sânge şi moarte, un fior străbătea… A trecut prin starea aceasta şi Iosif din Arimateea, care „aştepta Împărăţia lui Dumnezeu”; şi Sfântul Matei spune că era şi el un ucenic al lui Iisus. Omul ăsta, în inima lui, în sinea lui, cine ştie ce gândea şi el! Că probabil o fi fost şi el cu mulţimea, asistând la răstignire; văzuse ce s-a întâmplat acolo… Nu-i uşor să vezi o asemenea scenă. | Continuare »

Coborarea-de-pe-Cruce_2Traian DORZ

O, să nu mai pot uita
Crucea de pe Golgota,
că mult, Doamne, ne-ai iubit
şi ce blând ai suferit!

Scump Iisus,
Miel Supus,
ce smerit
ai murit
pentru mine răstignit!
Te iubesc
şi doresc
şi eu Ţie să-Ţi trăiesc!…

Iată, mamă, cum Îi scot
mâna Lui cu cui cu tot,
iată, mamă, cum Îl iau
de pe cruce jos Îl dau…

Iată, L-au înfăşurat
într-un giulgi de in curat.
Iată, mamă, Trupu-I Sfânt
Îl coboară în mormânt…

Intrarea-in-Ierusalim-88Traian DORZ

Iisuse, noi copiii
cu dragoste venim,
dorim cu bucurie
în cor să Te slăvim.
În cor cântăm cu toţii,
în cor cântăm, în cor,
mărire Ţie, Doamne,
Mărit Mântuitor!

Veniţi, copii, cu toţii,
veniţi să-L lăudăm,
noi Domnului din ceruri
în cor, în cor cântăm.
În cor cântăm cu toţii,
în cor cântăm, în cor,
mărire Ţie, Doamne,
Mărit Mântuitor!

Din gura noastră, Doamne,
Tu laude să-Ţi scoţi,
să Te slăvim pe Tine
în cor, copiii toţi.
În cor cântăm cu toţii,
în cor cântăm, în cor,
mărire Ţie, Doamne,
Mărit Mântuitor!

Osana, slavă Ţie
în cer şi pe pământ,
cântăm cu bucurie,
în cor, Iisuse Sfânt.
În cor cântăm cu toţii,
în cor cântăm, în cor,
osana, slavă Ţie,
Măreţ Mântuitor!

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
din Meditaţii la Apostolul din Duminica a VI-a  Postului Mare (a Floriilor)

„Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Iisus.“ (Filipeni 4, 7)

În felul acesta ajungi la pacea cu toţi semenii tăi. Vei putea să priveşti totdeauna liniştit în ochii fiecărui om pe care îl întâlneşti, fiindcă îi vei avea prieteni pe toţi.
Te vei putea ruga liniştit pentru fiecare, lângă fiecare şi cu fiecare frate ori soră, vecin ori coleg, cunoscut ori necunoscut, fiindcă neavând nici un duşman, nu vei fi împiedicat de nimic faţă de nimeni.
Neavând nimic ascuns faţă de nimeni, vei putea să-i vorbeşti deschis fiecăruia. Şi să primeşti cu bunăvoinţă în casa ta pe oricine. Având pacea cu toţi, vei avea pacea din partea tuturor. Bineînţeles că vor mai fi şi unii cu care nu vei putea avea pacea deplină niciodată. Dar aceasta nu va mai depinde de tine, ci de ei. Însă asta nu-ţi va nimici pacea ta însăţi care va fi întristată, dar nu tulburată de nimic.

Asta este pacea cu oamenii şi pacea omenească.Dar pacea lui Dumnezeu este altceva. Pacea aceasta se statorniceşte între sufletul tău şi Dumnezeul tău. Între sufletul meu şi Dumnezeul meu.
Şi pacea aceasta depinde de starea până la care am ajuns noi, fiecare, în relaţiile noastre cu El.
Pacea cu Dumnezeu. Aceasta este prima stare la care ajungem în clipa naşterii din nou, când Sângele Sfânt al lui Hristos ne spală de păcatele trecutului şi ne aduce la picioarele Harului Ceresc pentru înfierea Tatălui. Această pace durează atâta vreme cât între noi şi Dumnezeu nu intervine un nou păcat care ne strică această pace. Dacă intervin atunci numai lacrimile şi căinţa din partea noastră, pe măsura păcatului făcut şi alergarea la Sângele curăţitor al Domnului Iisus, atunci pacea noastră cu Dumnezeu se poate iarăşi reface… după cum este scris: Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire (I In 1, 9).
Aşa a fost starea Sfântului Apostol Petru în seara Patimilor Domnului. Dar el s-a trezit îndată alergând la pocăinţă şi la plânsul amar. Din cauza asta el a fost mântuit.

Pacea lângă Dumnezeu. Aceasta este o a doua stare şi durează atâta vreme până când intervine o încercare mai grea şi mai deosebită, o furtună mai tare care ne smulg de lângă Dumnezeu şi ne aruncă în nu ştiu ce valuri sau noroaie în care ne putem îneca şi îngropa. | Continuare »

invierea-lui-lazar-1Traian Dorz, Poruncile iubirii

1. Chiar dacă, la rugăciunile noastre, nu s-ar trezi niciodată nici unii din fraţii noştri cei morţi duhovniceşte, aceasta va fi totuşi semnul că, cel puţin, noi n am murit faţă de ei. Şi nu ne-am schimbat. Numai să avem într-adevăr grijă să nu murim la ei. Şi cu ei. Şi ca ei.

2. La mormântul lui Lazăr, Iisus plângea. Nu există un alt tablou mai sfâşietor decât acesta: Iisus plângând. …O, câtă durere şi câtă dragoste care ne cutremură sufletul se desprinde din priveliştea aceasta: Iisus plângând!

3. Domnul Iisus n-a plâns niciodată în lovituri, în primejdii şi în ameninţări, în foamete şi în lipsuri… El n-a plâns nici în cele mai grele ceasuri ale patimii şi morţii Sale, – dar lângă durerea şi lacrimile unor suflete încercate, lângă inimile zdrobite ale celor preaiubiţi ai Săi, Iisus plângea.
Preaiubitul Prieten şi Mântuitor suferea şi plângea. Participarea noastră la durerea celor iubiţi ai noştri trebuie să fie la fel.

4. Plânsul în faţa vrăjmaşului sau în faţa greutăţilor este o ruşine, o dovadă de nevrednicie pentru un suflet credincios; – dar plânsul pentru cei iubiţi, lângă cei iubiţi şi zdrobiţi este cea mai înaltă dovadă de simţire, de iubire, de alipire de ei. | Continuare »

„«Daţi piatra la o parte!» a zis Iisus. Marta, sora mortului, I-a zis: «Doamne, miroase greu, căci este mort de patru zile.»“(Ioan 11, 39)

Inima împietrită este cea mai mare şi cea mai vrăjmaşă piedică în calea oricărei învieri şi în calea oricărei mântuiri.
Dacă nu poţi să mergi la fratele tău sau la vecinul tău, dacă nu-l poţi iubi şi ierta, dacă nu poţi face nici un bine cuiva – atunci, vinovată este numai inima ta, care s-a împietrit faţă de acela căruia îi eşti dator toate acestea!
Poate că, faţă de toţi ceilalţi, inima ta este moale, caldă, simţitoare, dar în partea dinspre acela căruia nu-i mai poţi face bine, inima ta ţi s-a împietrit! Atunci, dă piatra la o parte!

Dacă nu poţi asculta Cuvântul cel Sfânt al lui Dumnezeu, cu o inimă primitoare, smerită şi înfrânată, dacă nu poţi simţi dragoste fierbinte de Hristos şi dacă nu poţi urma cu temere sfântă toate îndemnurile Duhului Sfânt, atunci asta este din pricina împietririi inimii tale (Rom. 2, 5)… Atunci cutremură-te şi începe să plângi, până ţi se va da piatra la o parte.

Ia seama, cât se mai zice «astăzi», despietreşte-ţi inima şi primeşte-L pe Domnul Iisus Hristos acum!
Şi primeşte cu ascultare sfatul şi chemarea fraţilor!
Deschide-ţi inima ta astăzi, până când nu este prea târziu şi până când nu te vor îngropa neascultarea şi păcatul în vreo peşteră în care vei pieri pe vecii vecilor! (Evrei 3, 13).
Dacă nu poţi primi sfaturile frăţeşti, lacrimile lor şi îndemnurile, mustrările mântuitoare şi chemările stăruitoare la îndreptare – atunci asta este un semn rău de împietrire a inimii.
Dacă respingi tot ce-ţi vine de la Domnul prin fraţii tăi, spre a te face ca să părăseşti păcatul în care trăieşti şi să părăseşti calea rătăcirii pe care înaintezi – atunci, vai ţie şi inimii tale, dacă nu dai piatra asta la o parte!
Dacă la toate îndemnurile bune tu poţi rămâne nepăsă-tor şi nemişcat – de vină este numai inima ta mândră şi neascultătoare, robită şi orbită de împietrirea rătăcirii.
O, ce viitor grozav o aşteaptă pe o astfel de inimă împietrită! Căci, adesea, cu o astfel de piatră, omul trufaş nu mai vine niciodată la Hristos, fiindcă nu vrea să se mai pocăiască. | Continuare »

Un cuvânt al fratelui Traian Dorz

„Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei: dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (In 13, 34-35).
Iisus_ducand_crucea_2Ce minunat, într-adevăr, este înţelesul acestui verset sfânt! Mântuitorul Însuşi n-a dat ca semn al recunoaşterii de către lume a ucenicilor Săi nici vorbirea în limbi, nici minunile, nici semnele, nici alte calităţi deosebite, după care aleargă de obicei oamenii şi lumea. Ci dragostea. Acesta este semnul pe care El l-a dat lumii ca să-i cunoască pe cei care sunt ucenicii Lui. „Prin aceasta va cunoaşte lumea, prin aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei: dacă veţi avea dragoste între voi.” Nu dacă veţi vorbi în limbi sau veţi avea daruri, sau veţi face minuni, sau veţi uimi lumea cu înţelepciunea voastră. Ci prin dragoste, singurul Lui semn pe pământ.
Prin aceasta L-am cunoscut şi noi pe El că este Dumnezeu. Prin aceasta L a recunoscut şi Tatăl că este Fiul Său. [Apostolul Pavel] spune: „Fiul dragostei Tatălui”. El ne-a dat şi nouă acest semn sfânt. Nu acei care fac minuni şi vorbesc… A lăsat în sfântul Său Cuvânt înştiinţarea aceasta: „Că vor veni mulţi în ziua aceea şi vor zice: «Doamne, n-am predicat noi în numele Tău? N-am făcut minuni? N-am scos draci chiar? N-am mâncat şi am băut în faţa Ta?» Şi Eu le voi spune: «Adevărat vă spun: niciodată nu v-am cunoscut. Voi aţi lucrat fără de lege»”. Există o singură lege a lui Hristos: legea iubirii. El a spus: „O singură poruncă vă dau, o singură lege: să vă iubiţi”.
Oricine a lucrat fără de această lege a săvârşit fărădelege. El n-are decât această singură lege. Oamenii au o mie de legi. Confesiunile omeneşti au numai legi peste tot, de la început şi până la sfârşit. Dar Hristos cel Viu şi Adevărat nu are decât una singură: porunca iubirii, legea iubirii. Pentru că a întemeiat o singură împărăţie: împărăţia iubirii; o singură răsplată: răsplata iubirii; un singur templu: templul iubirii; un singur soare: soarele iubirii. Şi oricine va fi din iubire va fi din Dumnezeu. Despre nici o virtute nu s-a spus: „Dumnezeu este răbdare” sau „blândeţe”, sau „milă”. Dar s-a spus: „…este iubire”. | Continuare »