Părintele Iosif Trifa, Pe urmele Mântuitorului
Câteva lămuriri despre Drumul Crucii
Din curtea lui Pilat a început drumul Crucii. Aici I s-a pus 
Mântuitorului Crucea pe umeri şi a fost dus spre Golgota. Înainte de a pleca cu Mântuitorul pe acest drum al vieţii şi mântuirii noastre sufleteşti, mă opresc puţin să dau unele orientări şi amănunte despre drumul Crucii.
La pagina 40 din această carte am publicat o hartă. În această hartă se văd însemnate cu numere locurile despre care am vorbit până aici şi despre care vom mai vorbi. În acea hartă se vede locul unde a fost Caiafa (nr. 43), unde Pilat a ţinut judecata (nr. 26) şi celelalte. În acea hartă se vede, plecând de la numărul 26, o stradă ce se numeşte în hartă „Via Dolorosa“. Aceste cuvinte sunt latineşti şi înseamnă: „Calea Durerilor“. Acesta e drumul Crucii; pe acest drum a mers Mântuitorul cu Crucea în spate spre Golgota. Acest drum e azi o stradă mai mică a Ierusalimului. Se cheamă această stradă „Via Dolorosa“, „Calea Durerilor“. Pe acest drum mergând Mântuitorul spre Golgota, a făcut 14 opriri (popasuri) sau „staţiuni“, cum li se zice la Ierusalim. Pe zidurile străzii sunt însemnate cu numere aceste popasuri. Precum se vede în harta de la pagina 40 drumul Crucii merge drept înainte, face apoi o cotitură, şi iarăşi merge înainte, până la numărul 9. Aici – la numărul 9 – e Biserica Sfântului Mormânt. Aici a fost Golgota şi aici a fost răstignit Mântuitorul. Întreg drumul Crucii ţine 3 kilometri. Până la un loc, drumul merge fără mare urcare, însă de la un loc încolo suişul spre Golgota e tot mai mare.
Întreg drumul e azi o stradă îngustă şi aproape pe de-a-ntregul pardosită cu lespezi de piatră. Pe unele locuri drumul e acoperit cu boltitură de zid (un fel de gang mare). Spre o mai bună orientare a cititorilor, dăm pe pagina următoare, într-o fotografie mărită, o parte din drumul Crucii. E tocmai o parte unde drumul Crucii are o boltitură pe deasupra. Prin multe locuri, minute întregi treci prin astfel de boltituri ce se perindă una după alta. Drumul Crucii e o stradă circulată; pe unele locuri e mai puţin umblată, pe alte locuri e mai zgomotoasă. În imaginea de pe pagina dinainte se vede jos în stradă un negustor cu măsline trecând cu marfa de negoţ în spate.
De la sine înţeles, înfăţişarea străzii de azi pe unde a fost odinioară drumul Crucii s-a schimbat mult din vremea Mântuitorului, căci multe veacuri s-au perindat de atunci până azi. A rămas însă amintirea clară a locurilor pe unde a umblat şi a suferit Mântuitorul lumii. Nişte învăţaţi arheologi (care cercetează trecutul, făcând săpături în pământ) au făcut săpături pe unde se spune azi că a fost drumul Crucii, să afle dacă pe aici a fost drumul ce ducea spre Golgota. Arheologii au aflat de fapt, la o anumită adâncime, vechiul drum cu vechile lespezi pe care a păşit Mântuitorul şi a căzut de atâtea ori doborât de Crucea cea grea şi de păcatele noastre. În muzeul bisericesc aşa-numit „Sf. Ana“, din Ierusalim, se află strânse şi păstrate astfel de pietre scumpe.
Cu Iisus Mântuitorul pe drumul Crucii…
Întâiul popas din drumul Crucii
Şi acum, după această orientare, să ne întoarcem iarăşi la locul unde L-am lăsat pe Mântuitorul, în curtea lui Pilat, unde iudeii şi ostaşii se pregăteau să-L ducă spre răstignire. Spuneam mai înainte că pe drumul spre Golgota, pe care a mers Mântuitorul cu Crucea pe umeri, sunt 14 opriri (popasuri), adică 14 locuri unde a căzut Iisus sub greutatea Crucii. Cel dintâi popas din drumul Crucii este locul unde s-a adus sentinţa de moarte a Mântuitorului, în curtea lui Pilat. Amintirea acestui loc se păstrează şi azi în clădirea aşa-numită „pretoriu“. O tăbliţă cu slove latineşti spune că aici a fost judecat la moarte Mântuitorul şi de aici a plecat spre Golgota. Dar despre acest loc am vorbit pe larg mai înainte.
Când toate pregătirile răstignirii fură gata, iudeii şi ostaşii plecară să iasă cu Domnul afară din curte. Afară, la poartă, aştepta Crucea răstignirii pe care Mântuitorul trebuia să o ducă în spate până sus, la Golgota.
Din clipa în care Mântuitorul a luat Crucea în spate, începe o parte nouă – şi partea cea din urmă – din Sfintele Patimi. Unul din Sfinţii Părinţi spune că în Patimile Mântuitorului sunt trei părţi, pe care le-au închipuit cele trei despărţituri ce le avea templul din Ierusalim şi pe care le au şi bisericile noastre:
• în prima parte – tinda, foişorul templului (bisericii) – se cuprind cele întâmplate din Lunea cea Mare, până în noaptea când S-a rugat Mântuitorul cu sudori de sânge în Grădina Ghetsimani. Acestea ar fi o introducere, o intrare în biserica Sfintelor Patimi;
• în partea a doua – naosul, mijlocul bisericii – sunt Patimile Mântuitorului, de când a fost prins şi până a fost judecat la moarte în curtea lui Pilat;
• partea a treia – sfânta sfintelor din templul Ierusalimului, altarul din biserică – e drumul Crucii, Golgota, răstignirea Mântuitorului. Am ajuns deci cu însemnările călătoriei în faţa Sf. Altar, în faţa Golgotei, în faţa Tainei celei mari şi sfinte a mântuirii noastre sufleteşti.
Iisuse Mântuitorule! Învredniceşte-mă pe mine, păcătosul, să Te însoţesc mai departe pe drumul Crucii, pe drumul cel sfânt al vieţii şi mântuirii noastre sufleteşti. Dă-mi dar şi ajutor, Iisuse Doamne, să pot atrage şi pe alţii în drumul Crucii; să-i pot aduce în urma Ta până sus la Golgota, la picioarele Crucii Tale, la izvorul mântuirii noastre.
Al 2-lea popas din drumul Crucii
Mântuitorul Îşi ia Crucea pe umeri
Când Iisus Mântuitorul ieşi din curtea lui Pilat, un slujbaş Îi puse pe umeri Crucea pe care urma să fie răstignit. Iisus era slăbit de răni şi bătăi, dar nu şovăi şi nu Se tulbură. El luă cu desăvârşită linişte Crucea ce I se dădu. Acesta este al doilea popas din drumul Crucii.
Creştinilor! Aplecaţi-vă şi vă rugaţi, căci iată-L acum pe Mântuitorul pornit spre Golgota cu Crucea pe umeri. O gloată fioroasă Îl însoţeşte. În urma Lui merg soldaţi cu suliţe lungi, merge gloata beată de furie, alături păşeşte şi Caiafa, mulţumit de izbânda ce a avut-o. Toată gloata este împotriva Domnului. Toţi abia aşteaptă să-L vadă murind în chinuri.
Iisuse Bunule! Tu n+ai pe nimeni lângă Tine în aceste clipe grele. Maica Ta încearcă să se apropie de Tine, dar e oprită de soldaţi. Te-au părăsit şi Apostolii!
Unde eşti, Petre, cel care te lăudai că mergi şi la moarte cu Mântuitorul? Unde sunteţi voi, cei tămăduiţi de Domnul?
Dar pe Mântuitorul nu-L tulbură şi nu-L întunecă această părăsire. El merge în fruntea gloatei ca o lumină. Blândeţea, liniştea şi bunătatea strălucesc în faţa Lui ca o lumină într-o noapte de întuneric şi de ură. Iar Crucea e grea, începe să fie tot mai grea. Pe umerii Mântuitorului apasă nu numai lemnul din Cruce, ci apasă şi toate păcatele noastre. În Crucea din spatele Mântuitorului s-au strâns toate păcatele lumii toată pedeapsa şi toată osânda acestor păcate.
Al 3-lea popas din drumul Crucii
Mântuitorul cade sub greutatea Crucii
Pe lângă greutatea Crucii, Mântuitorul mai era slăbit şi de rănile, de loviturile, de bătăile ce căzuseră asupra lui în curtea lui Caiafa şi Pilat. Sudori reci amestecate cu sânge picurau din fruntea Lui. Puterile I se topeau. După ce înaintă puţin pe drumul Crucii, Mântuitorul căzu jos la pământ. Soldaţii începură a-L lovi cumplit, dar după ce văzură că nu Se poate ridica Singur, Îl ajutară să Se ridice şi Îi puseră din nou Crucea pe umeri. Locul acesta este al treilea popas – a treia staţiune – din drumul Crucii (Via Dolorosa). Pe acest loc e azi o biserică armeană.
Pe locul unde Mântuitorul a căzut doborât de greutatea Crucii şi a loviturilor, e azi un stâlp de piatră sfărâmată. Îngenunchez şi, îmbrăţişând piatra sfântă, încep să mă rog cu lacrimi fierbinţi:
Iartă-mă, Mântuitorule Bun, căci şi eu Te-am lovit cu fărădelegile mele! Ai căzut sub greutatea păcatelor şi fărădelegilor mele.
Mărire îndelung-răbdării Tale, Doamne, mărire Ţie!
Al 4-lea popas din drumul Crucii
Mântuitorul Se întâlneşte cu Maica Sfântă
Al 4-lea popas din drumul Crucii este locul unde Tradiţia ne spune că Iisus, mergând spre Golgota, S-a întâlnit şi a vorbit cu Maica Sfântă. O placă pusă pe peretele străzii indică în scris acest loc.
Îngenunchind în acest loc, mi-am adus aminte de icosul ce se citeşte în biserică la slujba din Vinerea Mare: „Văzând Mieluşeaua pe Mieluşelul său trăgându-Se la înjunghiere, mergea după Dânsul zdrobită, împreună cu alte femei, strigând aşa: Unde mergi, Fiule? Pentru ce faci această călătorie grabnică? Au doară mai este o altă nuntă în Cana şi acolo Te grăbeşti acum? Oare merge-voi cu Tine, Fiule, sau voi aştepta mai bine? Dă-mi un cuvânt, Cuvinte, nu mă trece tăcând, că Tu eşti Fiul meu şi Dumnezeul meu…“.
O, Maică îndurerată! Fiul tău nu merge acum la nunta din Cana Galileii. El merge acum la o altfel de nuntă. El merge acum la „nunta“ despre care a zis într-o pildă: „Asemănatu-s-a Împărăţia Cerurilor unui împărat care a făcut nuntă Fiului său. Şi a trimis pe slugile sale să cheme pe cei poftiţi la nuntă, dar ei n-au vrut să vină“ (Matei 22, 1-14). El merge acum să împlinească o altă pildă ce zice: „Un om a făcut cină – ospăţ mare – şi a trimis pe sluga sa în ceasul cinei să zică celor chemaţi: «Veniţi, căci, iată, gata sunt toate»“. Această „cină“ este Jertfa Mântuitorului.
Nu plânge, Maică îndurerată, pe Fiul tău, ci plânge-ne pe noi care fugim de „ospăţul“ cel mare al Fiului tău! Plânge-ne pe noi, căci, „iată, Mirele vine“, şi noi dormim în păcate şi-n fărădelegi!
Aici, la acest popas, este o clădire frumoasă, cu etaj, zidită cu pietre de diferite culori. Dăm pe pagina următoare imaginea acestei case. Jos, lângă acest palat luminos, e o hrubă de casă săracă. Tradiţia spune că aici, la casa aceasta, s-ar fi petrecut evanghelia cu bogatul cel nemilos şi Lazăr cel sărac. Aici ar fi fost casa bogatului din evanghelie, „care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele“, în vreme ce, la poarta casei sale, Lazăr murea de foame şi de suferinţă (Luca 16, 19-31).
În mod foarte potrivit, evanghelia cu bogatul nemilostiv şi Lazăr cel sărac stă în drumul spre Golgota ca o predică despre datoriile ce le avem faţă de ajutorarea aproapelui. Nu uita, iubite cititorule, că drumul ce duce spre Golgota, spre mântuirea noastră sufletească, trece şi pe lângă Lazăr cel sărac, adică trebuie să treacă pe lângă alinarea rănilor sufleteşti şi trupeşti ale de-aproapelui nostru, căci Domnul a zis: „Toate câte aţi făcut unuia dintre aceşti mai mici Mie Mi-aţi făcut“ (Matei 25, 40).
Al 5-lea popas din drumul Crucii
Simon Cirineanul ajută Mântuitorului să-Şi ducă Crucea
Să mergem mai departe pe drumul Crucii, pe drumul vieţii şi mântuirii noastre sufleteşti.
Slăbit de bătăi, de răni şi de dureri, Mântuitorul abia înaintează sub greutatea Crucii şi sub povara păcatelor noastre. De la locul unde Mântuitorul S-a întâlnit cu Maica Sfântă, începea urcuş mai mare. Mântuitorul abia putu face câţiva paşi pe treptele acestui urcuş şi căzu din nou sub greutatea Crucii. Ostaşii Îl loviră din nou, dar, văzând că bătaia nimic nu mai poate ajuta, siliră pe un oarecare Simon Cirineanul, care se întorcea de la câmp, să-I ajute Mântuitorului a-Şi duce Crucea. „Şi au silit pe un oarecare Simon Cirineanul, care trecea venind din ţarină, ca să ducă Crucea Lui“ (Marcu 15, 21).
Despre acest Simon evangheliile spun că era „tatăl lui Alexandru şi al lui Ruf“ (Marcu 15, 21). Fiii săi cunoşteau evangheliile şi primiseră pe Mântuitorul, însă Simon, tatăl lor, încă nu. Acesta fu pentru el, şi mai ales pentru sufletul lui, un bun prilej de a-L cunoaşte pe Mântuitorul. Greutatea Crucii i-a fost spre mântuire sufletească lui Simon, căci văzu liniştea şi răbdarea Mântuitorului, auzi cuvintele Lui de pe Cruce, văzu minunea ce se întâmplă la moartea Lui şi se întoarse acasă mărturisind pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu.
Am îngenuncheat şi m-am rugat pe acest loc, aducându-mi aminte că şi eu eram odată un Simon care nu cunoştea pe Mântuitorul.
Însă Domnul nu m-a lăsat să mă pierd. Pe când mergeam pe drumul vieţii (sau mai bine zis al pier-zării), fără nici o grijă de cele sufleteşti, deodată, ca şi în calea lui Simon, mi-a ieşit şi mie o cruce, mi-a pus Domnul o cruce pe umeri: o cruce grea, crucea suferinţelor şi a necazurilor.
O, Scumpul meu Mântuitor, Viaţa mea şi Lumina mea, iartă-mă că la început şi eu, ca Simon, n-am priceput această cruce. Îmi venea să o arunc din spate, îmi venea să scap de ea, mi se părea o nefericire, un „nenoroc“ căzut peste capul meu. Acum însă, Iisuse Mântuitorule, Îţi mulţumesc pentru această cruce, căci ea m-a ajutat să Te aflu pe Tine şi Crucea Ta cea sfântă. Acum nu Te mai rog să mă scapi de ea, ci Te rog, lasă-mă să stau mereu sub greutatea ei; apasă-mă mereu sub greutatea ei, ca să mă ţin mereu de Tine şi să Te urmez pe Tine. Lasă, Doamne, această cruce pe umerii mei, ca să nu uit niciodată cuvintele Tale: „Oricine voieşte să vină după Mine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie“ (Marcu 8, 34). Lasă, Doamne, această cruce pe umerii mei, căci acum, după ce am aflat Crucea Ta, crucea mea nu-mi mai este grea; dimpotrivă, această cruce îmi este o greutate dulce, îmi este „jugul cel uşor“ despre care ai zis: „Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre, căci jugul Meu este bun şi povara Mea uşoară“ (Matei 11, 29-30).
Aici, la popasul acesta, m-am gândit la cei mulţi, mulţi care umblă să scape de crucea pe care Domnul o pune pe umerii lor cei sufleteşti. Suferinţele, prigoanele, necazurile, lepădarea de „lume“, li se pare un jug prea greu. Le-ar plăcea o cruce uşoară de tot; umblă neîncetat să scape de crucea pe care Domnul a pus-o pe umerii lor, pentru că nu cunosc dulceaţa şi odihna şi mântuirea acestei cruci.
Al 6-lea popas din drumul Crucii
Veronica şterge cu o maramă sudorile Domnului, şi pe maramă se întipăreşte Chipul Mântuitorului
Să mergem mai departe cu Mântuitorul pe drumul Crucii, pe drumul patimilor şi durerilor.
O, ce privelişte grozavă se vede în drumul Golgotei! O gloată de oameni orbiţi şi beţi de ură Îl lovesc şi Îl silesc pe Domnul să meargă înainte. Domnul abia urcă. De pe faţa Lui picură sudori mari amestecate cu sânge. O, ce înfăţişare plină de chin şi de durere are Domnul! Însă pe iudei nu-i mişcă durerile Lui; ei Îl lovesc înainte fără milă şi fără cruţare. Înaintând pe acest loc mi-am adus aminte de istoria iudeului Ahasverus (un frumos roman religios), care din faţa casei sale a văzut pe Domnul mergând spre Golgota cu chinuri şi dureri mari, dar, în loc de milă, L-a lovit cu piciorul, strigându-I cu rânjet de ură: „Mergi, Iisuse!“
Dar iată se iveşte şi un suflet mai bun, un suflet înduioşat de durerile Mântuitorului. Tradiţia spune că, în drumul spre Golgota, când Iisus mergea cu chinuri şi dureri mari, o femeie, cu numele Veronica, L-a văzut din foişorul unde cosea o haină, şi, făcându-i-se milă de durerea Mântuitorului, a ieşit afară în calea convoiului, şi-a făcut loc prin mulţime şi, ajungând în faţa Domnului, I-a şters cu o maramă nouă sudorile şi sângele de pe faţa Lui cea sfântă. Dar, o minune! Pe maramă a rămas Chipul Mântuitorului. Veronica se bucură de această minune şi alergă în casă pentru a duce şi tatălui ei această veste uimitoare. Însă tatăl ei, fiind şi el un iudeu plin de ură, aruncă marama în cuptorul cu foc. Dar marama nu arse în foc, ci mai mult se înălbi, iar Chipul Domnului de pe ea şi mai mult se desluşi aşa cum era: blând, liniştit şi iertător.
Acest loc e al 6-lea popas din drumul Crucii. Pe acest loc unde a fost odinioară casa Sfintei Veronica e azi o capelă, unde călugării au făcut din ceară, în mărime naturală, pe Veronica, ţinând în mână marama cu Chipul Domnului rămas pe ea; în faţa ei, pe Iisus apăsat de crucea grea, iar de o parte, un soldat roman cu biciul ridicat.
Îngenuncheat pe acest loc, m-am gândit că şi eu am o maramă pe care se poate întipări Chipul Mântuitorului. Inima mea este această maramă.
Iisuse Mântuitorule! Ca odinioară Veronica, femeia cea milostivă, ies şi eu în calea patimilor Tale. Ies şi eu cu o maramă curată, ies cu inima-mi desfăcută, pe care să se întipărească şi în care să rămână de-a pururi Chipul Tău cel chinuit, bătut şi însângerat pentru mine, pentru păcatele mele şi mântuirea mea.
Cititorule dragă! Apropie-te şi tu de Domnul cu marama inimii tale, pentru ca să rămână de-a pururi în inima ta, în gândul tău şi în sufletul tău Chipul cel chinuit al Domnului, Care pentru tine şi mântuirea ta a răbdat aceste cumplite bătăi, chinuri şi dureri.
Al 7-lea popas din drumul Crucii
Mântuitorul cade din nou sub greutatea Crucii
De la casa Veronicăi, ostaşii romani şi gloata iudeilor plecară înainte cu Mântuitorul spre Golgota răstignirii. Slăbit de bătăi şi dureri, Mântuitorul abia putea merge, însă ostaşii Îl zoreau înainte cu lovituri aspre de bici. Acum convoiul se apropie de ieşirea din cetate. Iată, se iveşte poarta cetăţii! Când ajunge Mântuitorul să treacă poarta cetăţii, cade din nou jos la pământ, doborât de greutatea Crucii.
Ostaşii Îl lovesc din nou şi, ca să-L poată ridica de jos, Îl leagă pe Domnul de peste mijloc şi în acest chip Îl ridică iarăşi.
O, Scumpul meu Mântuitor! Ce grozave chinuri s-au slobozit asupra Ta, şi Tu pe toate le rabzi în linişte, pentru ca pe noi să ne mântuieşti. Iartă-ne, Bunule Doamne, că şi păcatele noastre sunt acolo deasupra Ta şi Te apasă, Te lovesc şi Te doboară la pământ! Iartă-ne, Mântuitorul nostru Cel bun, şi ne învredniceşte să îngenunchem în faţa Ta cea plină de sudori amestecate cu sânge şi să-Ţi cântăm: „Mărire îndelung-răbdării Tale, Doamne, mărire Ţie!“.
Acesta e al 7-lea popas din drumul Crucii. Popasul acesta se numeşte şi „poarta judecăţii“, căci pe acest loc era poarta cetăţii Ierusalimului dinspre Golgota şi prin această poartă erau scoşi afară cei osândiţi la moarte. Precum am mai amintit, pe vremea Mântuitorului, oraşul Ierusalim se întindea numai până aici. Însă în curgerea vremii oraşul s-a întins spre nord, aşa că Golgota de odinioară cade azi înlăuntrul oraşului.
Într-o vreme erau nedumeriri dacă nu cumva Golgota ar fi fost afară de zidurile de azi ale Ierusalimului. Un cercetător (arheolog) englez şi începuse a spune că Golgota ar fi fost mai spre nord, afară din oraşul de azi. Atunci învăţaţii au făcut cercetări şi săpături. Săpându-se pe acest loc unde se spunea că ar fi fost vechea poartă a cetăţii Ierusalimului, printr-o adevărată minune dumnezeiască s-a aflat în pământ pragul de piatră al vechii porţi ce era pe vremea Mântuitorului, aici, la ieşirea din cetate. O minune dumnezeiască a vrut să se afle piatra sfântă peste care a călcat Mântuitorul când a ieşit din cetatea Ierusalimului să moară pentru noi şi mântuirea noastră (piatra se păstrează într-un muzeu bisericesc).
Această minunată descoperire împrăştie toate nedumeririle şi îndoielile. Drumul Crucii şi Golgota au fost tocmai pe locurile unde sunt arătate azi la Ierusalim.
Pe acest loc se află azi o mănăstire rusească împodobită cu admirabile icoane.
Al 8-lea popas din drumul Crucii
„Nu Mă plângeţi pe Mine, ci vă plângeţi pe voi!“
Să mergem mai departe pe drumul Crucii. Iată şi al 8-lea popas.
Pe zidurile unei mănăstiri greceşti, cu numele „Sf. Haralambie“, e făcută o cruce neagră ce arată acest popas. Aici, pe acest loc, s-au petrecut cele istorisite în Evanghelia de la Luca 23, 27-30: „Şi mergea după El mulţime de norod şi de femei care plângeau şi se tânguiau pentru Dânsul. Şi, întorcându-Se către ele, le-a zis Iisus: Fiicele Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci vă plângeţi pe voi şi pe fiii voştri, căci iată vin zilele în care vor zice: Fericite sunt cele ce n-au copii! Atunci vor zice munţilor: Cădeţi peste noi!, şi dealurilor: Acoperiţi-ne! Căci de se fac acestea lemnului verde, cu cel uscat ce va fi?“
Nu Mă plângeţi pe Mine, zicea Mântuitorul către femei, ci vă plângeţi pe voi… plângeţi pe cei ce Mă lovesc şi Mă batjocoresc, căci vai va fi lor în Ziua cea Mare a Judecăţii, când vor sta în faţa Mea. Atunci „vor zice munţilor şi stâncilor: Cădeţi peste noi şi ne acoperiţi de Faţa Celui care şade pe tron şi de mânia Mielului“ (Apocalipsa 6, 16). Dacă se întâmplă astfel de lucru cu Mine – zicea Iisus – cu lemnul cel verde (cu un nevinovat, adică), ce va fi cu aceşti iudei, care sunt nişte lemne uscate (adică şi-au pierdut sufletul)?
Aşa ne zice şi nouă Mântuitorul: Nu Mă plângeţi pe Mine, ci vă plângeţi pe voi şi păcatele voastre… plângeţi pe cei ce nu Mă cunosc… plângeţi pe cei ce nu primesc darul Meu… pe cei ce nu primesc suferinţele Mele şi Jertfa Sângelui Meu.
Patimile Mântuitorului nu trebuie să le plângi numai din milă, ca şi când ai plânge chinurile unui om, ci trebuie să le plângi dându-ţi seama că pentru tine şi păcatele tale, pentru iertarea ta şi mântuirea ta a suferit Fiul lui Dumnezeu aceste înfricoşate patimi.
O, ticălosul de mine, mă înfricoşez dându-mi seama că Tu, Mântuitorule Bun, rabzi aceste cumplite bătăi şi batjocuri pentru mine şi păcatele mele!
Stând pe locul unde Tu, Doamne, ai rostit cuvintele: „Nu Mă plângeţi pe Mine, ci vă plângeţi pe voi…“ mă înfricoşez, o, ticălosul de mine, dându-mi seama ce cumplite chinuri, bătăi, batjocuri ai răbdat pentru mine şi păcatele mele. Dă-mi lacrimi, Mântuitorule Bun, să-mi plâng ticăloşia mea, să-mi plâng patimile şi năravurile mele cele rele. Înfricoşatele Tale Patimi n-au lipsă de lacrimile mele. Ţie Îţi trebuie lacrimi ce stropesc păcatele. Îţi trebuie lacrimile căinţei… Fie ca ochii mei şi inima mea să nu se usuce niciodată de umezeala acestor lacrimi.
Să ne plângem cu amar ticăloşiile vieţii noastre şi cu lacrimile părerii de rău să cădem în faţa Mântuitorului, închinându-ne Lui şi zicându-I: „Mărire îndelung-răbdării Tale, Doamne“.
Şi, acum, să plecăm mai departe pe drumul Crucii în urmele Patimilor Mântuitorului.
O, Scumpul meu Mântuitor! Te văd în fruntea gloatei, istovit de bătăi, de răni şi de dureri. Te văd Singur… Unde sunt Apostolii Tăi? Unde eşti, Petre, cel care te lăudai că vei merge şi la moarte cu Învăţătorul? Toţi Te-au părăsit, toţi au fugit. Numai Maica Sfântă şi femeile credincioase Te însoţesc. Ele nu Te-au părăsit; ele sunt aici în drumul Crucii. Ele nu s-au înfricoşat nici de suliţele ostaşilor, nici de ura iudeilor.
Frumoasă mărturie de credinţă din partea femeilor! Nu uita, dragă cititoare, că femeile au însoţit pe Domnul în drumul Crucii! Nu uita că şi tu eşti chemată să mergi pe acest drum al vieţii şi să fugi de drumul dezmierdărilor! Nu uita că inima ta este făcută mai simţitoare, pentru ca s-o pui în slujba Domnului, în slujba milei, în slujba dragostei creştine, şi nu în slujba diavolului.
Al 9-lea popas din drumul Crucii
Mântuitorul cade a treia oară
Şi acum să mergem mai departe cu Domnul pe calea cea grea a Crucii.
Iată, se apropie Golgota. Drumul începe a urca mai tare. Istovit de bătăi şi de dureri, Domnul abia mai înaintează… Se clatină ca o umbră şi cade a treia oară sub greutatea Crucii. Acesta e al 9-lea popas din drumul Crucii.
De data asta, Domnul cade ca mort la pământ. Se înfioară şi ostaşii, se înfioară chiar şi iudeii. Suspină Maica Sfântă, plâng femeile, plâng şi îngerii din cer de atâta suferinţă.
O, ce privelişte grozavă! Pana îmi cade din mâini, lacrimile mă podidesc şi încep şi eu să plâng…
În drum spre Golgota…
În drum spre Golgota e Fiul durerii
Pe noi să ne scoată din calea pierzării,
El merge-nainte, şi-n urmă-I se ţin
Iudeii cei răi şi-ostaşii păgâni.
Coroană de spini Îl apasă pe cap,
Soldaţii cu bice întruna-L tot bat.
Din fruntea-I senină Îi picură sânge
Şi Maica cea Sfântă cu lacrimi Îl plânge.
O, frate iubite şi drag cititor,
Eu plâng cu durere şi mult mă-nfior
Gândind că în Crucea din spatele Lui
S-a’ mele păcate, a’ tale şi-oricui.
Cu-a’ noastre păcate şi noi Îl lovim
Pe Domnul Preasfântul şi chinu-I sporim.
Dar, frate iubite şi drag cititor,
Pe Domnul nu-aceste păcate Îl dor,
Căci El a venit ca anume să ia
Păcatele noastre ca sarcină grea,
Pe Domnul Îl doare şi inima-I plânge
De cei ce refuză Preasfântul Său Sânge,
De cei ce n-au vrut a’ Lui viaţă şi dar
Şi cărora moartea-I le-a fost în zadar.
Pe locul unde a fost al 9-lea popas din drumul Crucii se află azi o mănăstire rusească în care sunt zugrăvite Patimile Mântuitorului în culori atât de vii şi de înduioşătoare cum n-am mai văzut în viaţa mea.
Tot aici am văzut şi un lucru de suflet mişcător despre care scriem mai departe.
Un lucru mişcător am văzut la al 9-lea popas: unul care a dus o cruce în spate până la Ierusalim
Era aici o cruce mare de lemn pe care un pelerin din Ungaria, în vremile de pace de dinainte de război, o dusese în spate până la Ierusalim (pe cruce era însemnat omul cu numele şi anul în care o dusese, dar mi-a scăpat din vedere să însemnez aceste date). Închinătorul a mers tot pe jos, cu crucea în spate, până la Ierusalim. A străbătut Serbia, Bulgaria, Turcia şi, trecând Bosforul, a luat-o peste Asia Mică până la Ierusalim.
Ne putem închipui prin câte osteneli, prin câte primejdii, ba şi prin câte râsete şi batjocuri va fi trecut închinătorul până să ajungă la Ierusalim. El însă n-avea grijă de nimic şi nu simţea nimic. El vedea mereu înaintea ochilor săi numai chipul lui Iisus cel Răstignit, Care-l atrăgea spre Ierusalim şi îi dădea putere să meargă înainte.
Văzând acest semn grăitor despre o credinţă atât de vie şi tare, mi-am adus aminte de cuvintele Mântuitorului: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie“ (Marcu 8, 34).
În înţeles sufletesc şi noi trebuie să facem ceea ce a făcut pelerinul din Ungaria. Spre Ierusalimul cel sufletesc, spre mântuirea noastră cea sufletească, trebuie să călătorim şi noi, purtând mereu o cruce sufletească, o cruce pe care Domnul o pune pe umerii noştri. Ştii tu care este acea cruce? Este aceasta o cruce ce-ţi spune să te lepezi de tine, adică să te lepezi de plăcerile şi de patimile tale cele rele; este aceasta o cruce ce-ţi aduce mereu aminte ce grozave chinuri a răbdat Domnul pentru tine şi te întreabă: Tu ce rabzi pentru Domnul şi pentru sufletul tău? Este aceasta o cruce ce-ţi spune: Mai bine să rabzi batjocuri, ocări şi pagube, decât să-ţi vatămi sufletul şi pe Domnul.
Această cruce trebuie să o ducem şi noi aşa cum o ducea pelerinul din Ungaria: privind mereu la Chipul Celui Răstignit, Care ne atrage la El şi ne dă putere să înaintăm spre Ierusalimul cel sufletesc.
Fie ca măcar pilda creştinului care a adus o cruce grea în spate, pe jos, până la Ierusalim, să ne fie un îndemn şi o întrebare: ce jertfe facem noi pentru Domnul şi pentru sufletul nostru?
Mântuitorul e bătut încă o dată
Şi acum să mergem mai departe pe drumul Crucii în urmele Patimilor Mântuitorului.
Am spus la început că drumul Crucii are 14 popasuri, din care am arătat până acum 9. Celelalte 5 popasuri sunt sus, pe vârful Golgotei. Precum am mai scris, pe locul unde a fost vârful Golgotei, împărăteasa Elena a clădit o măreaţă biserică. Această biserică cuprinde în ea locul unde a fost răstignit Mântuitorul şi locul unde a fost îngropat şi a înviat. Să mergem dar înainte spre vârful Golgotei, spre biserica Sfântului Mormânt, ca să vedem toate înfricoşatele Patimi ce le-a răbdat Mântuitorul pentru noi şi mântuirea noastră.
De la al 9-lea popas, drumul durerilor începe a urca tot mai mult, trecând printr-o stradă cu bazar, un târg cu fel de fel de mărfuri de negoţ.
Ieşind din această stradă şi mai urcând puţin, iată, ajungem în faţa bisericii Sfântului Mormânt, adică la locul unde a fost vârful Golgotei. Intrând în sfânta biserică din partea aceasta (faţada bisericii şi intrarea principală sunt pe partea cealaltă), ajungem la al 10-lea popas din drumul Crucii. Este aici locul unde convoiul s-a oprit în loc, şi Mântuitorul, înainte de a fi răstignit, a fost legat din nou de un stâlp de piatră şi bătut cumplit.
O, vai, fără de inimă ostaşilor păgâni, şi voi, de ură îmbătaţilor iudei! „Omul“ pe Care Îl duceţi la moarte Se clatină ca o umbră, slăbit fiind de bătăile şi de loviturile voastre, şi vouă tot vi se pare că n-a fost chinuit de-ajuns? Vai vouă, nelegiuiţilor!
Pe acest loc unde Mântuitorul a fost din nou biciuit, este azi o capelă ce se cheamă „Capela biciuirii“. Se păstrează în această capelă şi stâlpul de piatră de care a fost legat Mântuitorul când Îl băteau. Cu sufletul înfiorat îngenunchem pe acest loc şi cu ochii plini de lacrimi sărutăm piatra sfântă.
Mergem mai departe printr-un coridor din biserica Sfântului Mormânt. Iată şi locul unde tradiţia spune că, pe timpul pregătirilor răstignirii, Mântuitorul a fost din nou legat în cătuşe şi încuiat în temniţa unei peşteri. Un călugăr ne duce cu o lumânare aprinsă în această temniţă adâncă şi plină de întuneric şi de fior.
O, Scumpul meu Mântuitor! Cumplite chinuri ai răbdat, prin temniţe grozave şi pline de întuneric ai intrat, pentru ca pe noi să ne scoţi din întuneric la lumină şi din moarte la viaţă! Însă, vai, câţi trăiesc nepăsători în întuneric şi în moarte!
Sus, pe vârful Golgotei
Fiind toate pregătirile răstignirii gata, Mântuitorul e scos din temniţă, şi convoiul pleacă spre vârful Golgotei. Locul unde se pedepseau cu moartea crucii cei osândiţi era tocmai sus, pe piscul Golgotei. Pe evreieşte numele acesta, Golgota, înseamnă „căpăţână“, căci avea forma unui cap pleşuv; mai însemna şi rostogolire, pentru că de aici se rostogoleau la vale capetele celor osândiţi la moarte. Acest pisc al Golgotei a rămas întrucâtva până azi, căci în Biserica Sfântului Mormânt altarul zidit pe locul unde a fost vârful Golgotei e azi cu mult mai înalt decât toate celelalte locuri sfinte din biserică. De la al 10-lea popas, unde Mântuitorul a fost biciuit şi a stat în temniţă, trebuie să urci 18 trepte de piatră până ajungi sus, la Golgota, unde a fost răstignit Mântuitorul.
Pregăteşte-te, dragă cititorule, pregăteşte-te să ne suim la locul cel mare şi sfânt unde Iisus Mântuitorul S-a răstignit şi a murit pentru noi şi mântuirea noastră. Despre cum e azi locul unde a fost Golgota, ce am văzut şi ce am simţit pe acest loc, vom scrie pe larg, arătând locul şi o fotografie mare. Acum vom merge mai departe cu istoria Patimilor Mântuitorului.
Al 10-lea popas din drumul Crucii
Locul unde L-au dezbrăcat pe Mântuitorul şi L-au adăpat cu fiere şi oţet
Iată convoiul a ajuns la locul răstignirii. Mulţime mare de gloată stă strânsă în jurul Domnului. Sunt de faţă şi Caiafa şi ceilalţi arhierei care veniseră să se desfăteze în chinurile Domnului. Înfrântă de durere se află de-o parte şi Maica Sfântă cu femeile credincioase. Mântuitorul stă liniştit în faţa morţii. Privirea Sa, plină de bunătate şi de lumină, se îndreaptă spre cer, spre Tatăl Ceresc. O ultimă rugăciune a Domnului: „Tată, a sosit ceasul… să săvârşesc lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac“ (Ioan 17, 1-4).
Ostaşii începură să-L dezbrace pe Mântuitorul pentru răstignire. Moartea pe cruce era o moarte cu dureri grozave. Din milă faţă de cei osândiţi la o astfel de moarte, era datină pe atunci să li se dea osândiţilor înainte de răstignire un fel de băutură ameţitoare: vin amestecat cu smirnă, tămâie, fiere şi alte băuturi tari. Li se dădea această băutură din milă, ca să nu simtă toată grozăvia durerilor. Această băutură I se îmbie şi Mântuitorului, precum aminteşte evanghelia: „Şi L-au adus pe El la locul numit Golgota, care se tălmăceşte Locul Căpăţânii, şi I-au dat să bea vin amestecat cu smirnă şi, gustând, nu a voit să bea (Matei 27, 33-34). Mântuitorul voia să sufere în deplină cunoştinţă toată grozava moarte şi jertfă a izbăvirii noastre.
Locul acesta unde L-au dezbrăcat pe Mântuitorul şi L-au adăpat cu fiere şi oţet e al 10-lea popas din drumul Patimilor Mântuitorului.
Al 11-lea popas din drumul Crucii
Mântuitorul e pironit pe Cruce
„Ca o oaie spre junghiere Se aduce
şi ca un miel fără de glas înaintea celui ce-l tunde aşa nu-Şi deschide gura Sa…“
În tot drumul spre Golgota, Maica Sfântă şi femeile credincioase Îl însoţiră pe Domnul. Ele erau şi aici de faţă la groaznica moarte ce I se pregătea Mântuitorului. Se apropiaseră şi câţiva dintre învăţăceii Domnului. Maica Sfântă tot mai credea şi nădăjduia că Fiul Cel Sfânt nu Se va lăsa până la sfârşit; va scăpa cumva, va face vreo minune. Dar Mântuitorul acum nu mai făcu nici o minune. El era acum Mielul Care Se aducea Jertfă pentru ispăşirea păcatelor noastre.
Ostaşii se apucară de lucru. Alături, cei doi tâlhari se izbeau în toate părţile când îi legau pe cruce. Dar Domnul nu Se împotrivi. El Îşi întinse de bunăvoie mâinile pe cruce. „Ca o oaie spre junghiere Se aduse şi ca un miel fără de glas înaintea celui ce-l tunde, aşa nu-Şi deschise gura Sa“ (Isaia cap. 53).
O, ce privelişte grozavă urmează acum! Ciocanele se ridicară în aer şi, în clipa următoare, din sfintele mâini şi picioare ale Domnului ţâşni sângele. Maica Sfântă căzu jos leşinată, femeile începură a plânge cu hohot, învăţăceii se retraseră îngroziţi.
Mă îngrozesc şi eu, Iisuse Bunule, dându-mi seama că în ciocanele ce răsună şi în cuiele ce sfredelesc sfintele Tale mâini şi picioare sunt şi toate păcatele mele.
Mântuitorule Bun, cu ce voi răsplăti eu, ticălosul, această Mare Jertfă ce o faci pentru mine şi iertarea mea? Mă aplec plângând şi sărut sfintele Tale răni.
Veniţi, fraţilor, veniţi, suflete însetoşate, să gustăm din cei dintâi picuri de viaţă şi iertare ce ţâşnesc din rănile Domnului.
Durerile ce le răbda Mântuitorul în vremea când cuiele sfredeleau mâinile şi picioarele Sale erau groaznice. Cuiele fiind mari şi lătăreţe, trebuia multe lovituri de ciocan până pătrundeau carnea şi osul. Mântuitorul răbdă în tăcere aceste grozave dureri. Nici un strigăt de durere nu ieşi din gura Lui. În nemărginita Sa iubire de oameni, Mântuitorul începu să uite grozavele Sale dureri. Văzând pe cei care-L pironeau pe Cruce, I se făcu milă de ei şi de cumplita pedeapsă ce trebuia să-i ajungă în Ziua Judecăţii; Domnul Se rugă pentru ei, zicând: „Tată, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac“ (Luca 23, 34).
Auzi tu, dragă cititorule, ce zice Mântuitorul? În vreme ce vrăjmaşii Îi străpung mâinile şi picioarele, El Se roagă pentru ei şi iertarea lor. O, cum n-am eu glas de înger şi de arhanghel să strig aceste cuvinte în toată ţara, să le audă toţi acei creştini care pentru toate nimicurile se duşmănesc şi îşi petrec viaţa întreagă în ură, răzbunare şi duşmănie!
Cele dintâi cuvinte al lui Iisus pe Cruce au fost iubirea şi iertarea. Cine nu le are pe acestea nu poate înainta spre mântuire şi nu poate primi Jertfa şi darurile Crucii.
Iată, Crucea se înalţă…
După ce ostaşii Îl pironiră pe Mântuitorul pe Cruce, câţiva bărbaţi mai tari apucară Crucea să o ridice şi să o înfigă în pământ. Durerile cele mai grozave abia acum începeau. Când se ridica crucea, cel răstignit se sprijinea cu totul în cuiele şi rănile mâinilor şi picioarelor. Ridicat pe cruce în starea aceasta, cel răstignit simţea o durere teribilă ce trece peste închipuirea noastră.
Creştinilor! Aplecaţi-vă, căci iată se înalţă Crucea, iată se înalţă mântuirea noastră… iată Jertfa cea de taină negrăit Se aduce… iată pe Răscumpărătorul pe Care ni L-a proorocit Isaia proorocul, când a zis: „Acesta păcatele noastre le poartă şi pentru noi rabdă durere, şi noi am gândit că de la Dumnezeu este El întru durere. Iar El S-a rănit pentru păcatele noastre şi a pătimit pentru fărădelegile noastre“.
Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul Legii cu Scump Sângele Tău. Cu sufletul înfiorat şi cu ochii plini de lacrimi ne închinăm sfintelor Tale Patimi şi sărutăm rănile Tale din care curge pentru noi izvor de iertare şi de viaţă.
O, ce privelişte grozavă! Din mâinile şi picioarele Domnului curge sângele valuri. Se înfioară şi îngerii din cer de această vedere.
Iadul se cutremură…
Dar la răstignirea Mântuitorului s-au înfiorat şi s-au îngrozit nu numai îngerii din cer, ci mai ales s-a îngrozit diavolul, ştiind că i se dărâmă puterea. Diavolul căuta în tot chipul să zădărnicească planul cel mare al mântuirii omului prin Jertfa lui Iisus. De aceea, pe tot drumul Golgotei, diavolul a aprins mereu ura în sufletele iudeilor şi ale ostaşilor, ca să-L bată şi să-L batjocorească tot mai cumplit pe Domnul, în nădejdea că Domnul Îşi va pierde răbdarea, va lovi cu puterea Sa pe batjocoritori şi va scăpa din mâinile lor. Dar Domnul le răbdă pe toate. Când satan văzu că Domnul rabdă şi cuiele, se îngrozi şi mai mult, iar când Crucea se înălţă în vârful Golgotei, tot iadul se cutremură.
Diavolul mai făcu o ultimă încercare. În faţa Crucii, el nu lăsă să se trezească mila în chinuitorii Domnului, ci trezi din nou ura în sufletele lor. Diavolul puse în gura lor fel de fel de batjocuri şi hule la adresa Domnului, în nădejdea că Domnul nu le va răbda până la sfârşit, va face vreo minune, Se va izbăvi, şi prin asta planul mântuirii se va zădărnici. Iudeii şi ostaşii începură a-L batjocori pe Domnul, zicând: „Auzi, măi, Tu, Cel care strici biserica şi în trei zile o zideşti, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi pogoară-Te de pe Cruce!“ (Marcu 15, 29-30). „Pe alţii a mântuit, iar pe Sine Însuşi nu poate să Se mântuiască. Mântuiască-Se pe Sine Însuşi, dacă este Hristos, Împăratul lui Israel. Pogoare-Se acum de pe Cruce, ca să vedem şi să credem într-Însul“ (Marcu 15, 31-32). „Nădăjduia spre Dumnezeu, izbăvească-L acum, de-L voieşte, căci a zis: «Fiul lui Dumnezeu sunt»“ (Matei 27, 43).
Mântuitorul răbdă în linişte şi tăcere şi aceste ultime zvârcoliri ale lui satan. El S-ar fi putut coborî de pe Cruce; cu un singur cuvânt, Domnul ar fi putut doborî la pământ pe batjocoritori, dar atunci planul mântuirii noastre ar fi fost pierdut şi satan ar fi triumfat.
O, Iisuse Bunule, satan mă ispiteşte şi pe mine în fel şi chip ca să pierd mântuirea. Mă aplec sub Crucea Ta ca să scap de ispitele lui. Mă aplec şi rămân la picioarele Crucii Tale, căci aici satan n-are putere asupra mea.
Al 12-lea popas din drumul Crucii
Mântuitorul rabdă pe Cruce chinuri şi moarte pentru noi şi mântuirea noastră
După ce au isprăvit cu lucrul răstignirii, soldaţii romani au împărţit între ei hainele Mântuitorului, făcând „patru părţi“, câte o parte pentru fiecare ostaş. I-au luat şi cămaşa care nu era cusută, ci ţesută peste tot. Şi au zis între ei: „Să n-o sfâşiem, ci să aruncăm sorţi a cui să fie“, ca să se plinească Scriptura ce zice: „Împărţit-au hainele Mele loruşi, şi pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi“ (Psalm 21, 20).
Pe locul acesta se află astăzi o capelă numită „Capela împărţirii veşmintelor“.
Pe Cruce, deasupra Domnului, Pilat pusese şi o plăcuţă, pe care erau scrise în trei limbi: latineşte, evreieşte şi greceşte, cuvintele: „Iisus Nazarineanul, Împăratul Iudeilor“. Era această inscripţie un fel de vină a Domnului. Pe iudei i-a supărat această scriere, şi o delegaţie a mers la Pilat, rugându-l: „Nu scrie Împăratul iudeilor, ci că El a zis: Împărat sunt al iudeilor“. Însă Pilat, fiind întristat şi tulburat de toată această osândire a unui nevinovat, i-a respins, strigându-le aspru: „Ce am scris, am scris!“ (Ioan 19, 19-22).
Împreună cu Iisus au fost răstigniţi şi doi tâlhari, unul de-a dreapta, altul de-a stânga Lui, ca să se împlinească Scriptura care zice: „Şi cu cei fărădelege împreună S-a socotit“ (Isaia 53, 12).
Mântuitorul a stat pe Cruce şase ceasuri, de la ceasul al 3-lea până la ceasul al 9-lea, ceea ce faţă de vremea noastră se potriveşte cu ceasurile de la 9 dimineaţa până la 3 după-amiază.
Cele șapte cuvinte ce le-a rostit Iisus pe Cruce
În acest răstimp, Mântuitorul a rostit şapte cuvinte de pe Cruce. Sunt aceste cuvinte un ultim şi minunat testament pe care Mântuitorul l-a lăsat lumii şi oamenilor. Cu ajutor de la Domnul vom tâlcui cândva pe larg aceste cuvinte. Acum vom spune numai pe scurt înţelesul lor.
„Tată, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac“ (Luca 23, 34)
Acesta a fost cel dintâi cuvânt pe care l-a rostit Mântuitorul de pe Cruce. N-a fost acest cuvânt numai o predică şi o măreaţă pildă despre iubirea şi iertarea vrăjmaşilor, ci în acest cuvânt e pusă şi marea Jertfă a Sângelui, ce cuprinde pe toţi păcătoşii de la începutul lumii, până la sfârşitul ei. De câte ori păcătuim, Mântuitorul sângerează din nou şi Îşi ridică din nou mâinile străpunse spre cer, rugându-Se şi zicând: „Tată, iartă-le lor!“ Din clipa în care Mântuitorul a sângerat, El S-a făcut Marele Mijlocitor între noi şi Dumnezeu (I Timotei 2, 5) şi ne-a dat darul să ne „putem curăţi de orice păcat prin Sângele Lui“ (I Ioan 1, 7). Vai însă de cei care nu primesc acest dar mare şi sfânt, ci îl resping şi îl batjocoresc mereu (prin fărădelegile şi nepăsarea lor), ca odinioară iudeii.
„Femeie, iată pe Fiul tău“… (Ioan 19, 26)
Acesta a fost al doilea cuvânt ce l-a rostit Iisus de pe Cruce. Învăţăceii Domnului fugiseră, văzând grozava primejdie a răstignirii. Însă Maica Sfântă şi încă două femei credincioase, Maria lui Cleopa şi Maria Magdalena, rămăseseră la picioarele Crucii, plângând cu hohot chinurile Domnului. Cu ele era şi Ioan, învăţăcelul cel iubit al Domnului, singurul dintre Apostoli care L-a însoţit pe Domnul până la moarte. Mântuitorul, uitându-Se jos, I se făcu milă de Maica Sfântă. Prin inima ei cu adevărat trecea acum sabia (Luca 2, 35). „Deci văzând Iisus pe Maica Sa şi pe ucenicul pe care-l iubea, a zis Maicii Sale: «Femeie, iată Fiul tău». După aceea a zis ucenicului: «Iată Mama ta».“ În aceste cuvinte nu sunt numai mila şi îngrijorarea Mântuitorului pentru o mamă chinuită, ci este şi un înţeles mai adânc. Iisus îi zice Maicii Sfinte: „femeie“, închipuind acest cuvânt împlinirea făgăduinţei ce a dat-o Dumnezeu lui Adam când i-a făgăduit pe „Cel care Se va naşte din femeie şi va zdrobi capul şarpelui“ (Facere 3, 15). La picioarele Crucii, Maica Sfântă închipuia mântuirea noastră, închipuia pe Eva cea răscumpărată şi mântuită.
„Astăzi vei fi cu Mine în rai“ (Luca 23, 43)
Acesta este al treilea cuvânt ce l-a rostit Iisus de pe Cruce. Unul dintre cei doi tâlhari răstigniţi împreună cu Iisus Îl batjocorea şi el pe Domnul în rând cu iudeii. Însă celălalt tâlhar rămăsese zguduit în sufletul lui de când auzise pe Domnul rugându-Se pentru batjocoritori şi zicând: „Tată, iartă-le lor“. Aceste cuvinte au fost ca un fulger de lumină în noaptea sufletului său. Îndată şi-a dat seama că alături de el nu poate fi decât Hristos, Fiul Cerului, şi a început a mustra pe celălalt tâlhar, zicându-i: „Nu te temi tu de Dumnezeu? Căci noi după dreptate cele vrednice de faptele noastre suferim, iar Acesta nici un rău n-a făcut“. „Şi zicea lui Iisus: «Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta!» Şi a zis Iisus lui: «Amin zic ţie, astăzi împreună cu Mine vei fi în rai»“ (Luca 23, 41-43).
O, dragă cititorule, de am lua pildă şi noi măcar de la acest tâlhar mântuit în clipa din urmă! În sufletul acestui păcătos s-a petrecut o zguduire, o rupere fulgerătoare cu trecutul său, cu păcatele sale. Şi-a simţit, şi-a mărturisit păcatele şi îndată a luat iertare şi viaţă prin Sângele Mântuitorului. Oricât de păcătos ai fi, dragă suflete, printr-o rupere cu păcatul, cu trecutul tău cel păcătos, şi printr-o simţire şi mărturisire a păcatelor ce te apasă, poţi lua iertare şi viaţă.
„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“ (Matei 27, 46)
Acesta e al patrulea cuvânt ce l-a rostit Iisus de pe Cruce. „Şi de la ceasul al şaselea (adică de la orele 12 ziua), întuneric s-a făcut peste tot pământul până la al nouălea ceas (adică până la 3 d. a.). Iar în ceasul al nouălea, a strigat Iisus cu glas mare, zicând: „Eli, Eli, lama sabahtani“, adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“ (Matei 27, 45-46).
În aceste cuvinte nu era durerea Mântuitorului, nici descurajarea Lui, nici groaza de moarte, ci era altceva. Mântuitorul luase acum cu totul firea cea omenească. Ca om, luase asupră-Şi toate păcatele lumii şi toată osânda şi pedeapsa acestor păcate. Iisus căută spre cer, dar văzu că acum Tatăl Îl părăsise pentru păcatul ce luase asupră-Şi. (Tatăl nu poate iubi păcatul.) Pământul Îl batjocorea şi Cerul Îl părăsise pentru păcatele ce luase asupră-Şi, pentru păcatele noastre. Mântuitorul Se văzu pentru o clipă despărţit de Tatăl şi Se îngrozi. Mântuitorul S-a îngrozit văzând cum păcatul rupe legătura dintre om şi Dumnezeu şi în această groază a strigat: „Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?“ Strigătul Mântuitorului a fost un strigăt de durere pentru păcat şi pentru cei care trăiesc în păcat.
Glasul Mântuitorului răsună şi azi şi va răsuna până la sfârşitul veacurilor. El strigă azi: „Pentru ce M-aţi părăsit?“ De câte ori părăsim învăţăturile Lui, El strigă, spre mine şi spre tine, cititorule: „De ce M-ai părăsit?“ Auzi tu acest strigăt şi această întrebare?
„Mi-e sete“ (Ioan 19, 28)
Acesta e al cincilea cuvânt pe care l-a rostit Mântuitorul de pe Cruce.
Chinurile celor judecaţi la moarte pe cruce erau groaznice. Clipă de clipă sângele li se scurgea, oasele slăbeau din încheieturi, corpul se înţepenea. Sângele se urca la tâmple, gâtul se usca, şi osânditul simţea o sete grozavă. Şi, pe lângă aceasta, Mântuitorul fusese chinuit încă aproape douăzeci şi patru de ore pe la Caiafa, la Pilat şi pe drumul Crucii, fără să guste nici un pic de apă. Mântuitorul răbdă şi acest chin al setei, până aproape la moarte.
Mântuitorul era îngrijorat de planul mântuirii noastre şi această grijă pentru noi era mai presus de durerile Sale. Abia după ce isprăvi cu toate, Se gândi şi la cumplita Lui sete şi strigă: „Mi-e sete!“.
O, Scumpul meu Mântuitor! Cât de mult Te-ai uitat pe Tine şi grozavele Tale dureri, ca să fii al nostru şi să ne mântuieşti pe noi! Dar ce văd? O, ce lucru grozav! Un ostaş Îţi întinde în batjocură o trestie cu un burete muiat în fiere şi oţet (Ioan 19, 29). Aşa au ştiut oamenii să răsplătească binefacerile Tale: cu fiere şi oţet, precum proorocise cu o mie de ani înainte proorocul David: „Au dat spre mâncarea Mea fiere şi în setea Mea cu oţet M-au adăpat“ (Psalm 68, 25).
„Acestea zice Domnul către iudei: «Poporul Meu, ce v-am făcut Eu sau cu ce v-am supărat? Pe orbii voştri i-am luminat, pe cei leproşi i-am curăţit. Poporul Meu, ce v-am făcut Eu şi cu ce M-aţi răsplătit? În loc de mană – cu fiere, în loc de apă – cu oţet M-aţi adăpat, în loc să Mă iubiţi – pe Cruce M-aţi pironit»“ (din cântările bisericeşti).
Dar să nu-i osândim numai pe iudei, căci de cele mai multe ori şi noi Îl răsplătim pe Domnul tot aşa. Mântuitorul strigă şi azi: „Mi-e sete!“. Îi este sete Domnului după viaţa noastră cea curată, după inima noastră cea aprinsă pentru El şi lucrul Lui. Îi este sete după faptele noastre cele bune, după dragostea noastră cea creştină, dar noi în loc de acestea Îl adăpăm pe Domnul cu oţet de ură şi cu fiere de păcate şi destrăbălări. Cu o astfel de băutură Îl adăpi şi tu, cititorule, pe Domnul?
„Săvârşitu-s-a!“ (Ioan 19, 30)
Acesta a fost al şaselea cuvânt pe care l-a rostit Iisus de pe Cruce. Iar dacă a gustat Iisus oţetul ce I se dăduse (cu suliţa într-un burete), a zis: „Săvârşitu-s-a!“. Prin acest cuvânt, Mântuitorul spunea că Şi-a împlinit chemarea ce a avut-o în lume. Adăparea cu oţetul era cea din urmă proorocie ce trebuia să se mai împlinească. După ce s-a împlinit şi aceasta, Mântuitorul a strigat: „Săvârşitu-s-a!“. A fost acesta un strigăt de biruinţă. Mântuitorul biruise toate ispitele şi durerile. Diavolul era biruit. Jertfa era gata. Dar, vai, acest strigăt pentru mulţi va fi un strigăt de pieire în Ziua Judecăţii.
O, Scumpul meu Mântuitor! Tu ne-ai lăsat gata Jertfa mântuirii. „Ospăţul“ Tău este gata… masa e întinsă… toate uşile sunt deschise… din toate părţile s-aude chemarea: „Veniţi, că toate sunt gata!“ (Luca 14, 17-24); veniţi, că, iată, cuiele au săpat mâinile şi picioarele Mele… veniţi, că suliţa a împuns coasta Mea… veniţi, că totul e gata!“.
Însă, vai, cei mai mulţi nu vor să intre şi să guste din cina mântuirii! Cei mai mulţi îşi sfârşesc viaţa cu pieire sufletească, trăiesc o viaţă cheltuită în zadar. O, ce osândă îi aşteaptă!
„Părinte, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul Meu!“ (Luca 23, 46)
Acesta a fost al şaptelea şi cel din urmă cuvânt ce l-a rostit Iisus de pe Cruce. Întreagă viaţa Mântuitorului a fost o viaţă de supunere şi de ascultare faţă de Tatăl. Ştiind că a împlinit toată voia Tatălui, El Îşi lasă lucrul acum mai departe în grija Tatălui şi, aplecându-Şi capul în semnul celei din urmă rugăciuni, Îşi dă duhul în mâinile Tatălui. Ce moarte liniştită şi măreaţă! E moartea unei vieţi trăite în ascultare de Dumnezeu şi în jertfire pentru mântuirea celor pierduţi.
Învredniceşte-ne şi pe noi, Mântuitorule, şi ne dă dar şi putere să murim şi noi în ascultare de Tatăl Ceresc şi de Tine. Dă-ne dar şi ajutor, ca, la sfârşitul vieţii, să ne putem încredinţa şi noi duhul nostru în mâinile Tatălui Ceresc!
Acestea sunt cele şapte cuvinte ce le-a rostit Iisus de pe Cruce. Aceste şapte cuvinte sunt cel din urmă testament ce ni l-a lăsat Mântuitorul în clipele morţii. Cutremur şi întuneric mare se făcuse când a rostit Iisus aceste cuvinte. Fulgere luminau Golgota şi morminte se deschideau. O, de ar fi şi aceste cuvinte nişte fulgere de lumină în întunericul sufletelor noastre şi un cutremur care pe mulţi să-i poată scoate din mormintele păcatelor!
Stau pe locul unde a fost răstignit Mântuitorul
Înainte de a merge mai departe cu Patimile de pe Cruce şi Moartea Mântuitorului, mă voi opri puţin să spun unele amănunte despre ce înfăţişare are azi locul unde a fost răstignit Mântuitorul. De la al zecelea popas din drumul Crucii, urci 18 trepte de piatră, până sus, pe vârful Golgotei, unde sunt al unsprezecelea şi al doisprezecelea popas: pironirea pe Cruce şi răstignirea Mântuitorului. Începem să ne suim la acest preasfânt loc unde Crucea a deschis izvorul mântuirii noastre. Nu voi uita niciodată fiorul cu care am suit mai întâi aceste trepte.
Cu sufletul plin de fior urc treptele Golgotei. Suişul duce printr-un loc închis pe de lături cu pereţi. Sunt la a zecea treaptă şi nu se vede încă locul cel sfânt, păşesc pe a unsprezecea… a cincisprezecea… a şaptesprezecea…, păşesc ultima treaptă şi, iată, mă aflu în faţa unui altar ce străluceşte în mulţimea luminilor şi a podoabelor; iată locul unde a fost răstignit Mântuitorul!
Să spun în cuvinte ce am simţit când am ajuns în acest loc îmi este peste putinţă. Oricât meşteşug aş pune în pana de scris n-aş putea spune fiorul ce l-am simţit în aceste clipe. În faţa locului unde S-a răstignit Mântuitorul, simţi un ceva ce te cutremură de sus până jos, simţi fiorul grozavelor chinuri ce le-a suferit Iisus aici. În faţa locului unde S-a răstignit Mântuitorul simţi ceva ce te doboară îndată jos, în genunchi, şi te porneşte să plângi cu toate suspinele inimii tale şi cu toate lacrimile ochilor tăi…
O rugăciune pe locul răstignirii
Mă aplec pe locul unde a stat înfiptă Crucea răstignirii şi încep să mă rog:
Iisuse, Mântuitorul meu Cel Scump! Îţi mulţumesc că m-ai adus la locul acesta mare şi sfânt al răstignirii Tale. Îţi mulţumesc că m-ai adus aici nu numai cu vaporul şi cu picioarele, ci m-ai adus mai demult, cu sufletul. O, bunul meu Mântuitor! Cât de mult ai umblat Tu după mine, să mă poţi atrage aici! M-ai chemat cu glas dulce, şi eu nu Te-am ascultat; m-ai bătut, şi eu nu Te-am priceput; o cruce grea (de necazuri) mi-ai pus pe umeri, şi eu n-am înţeles-o. Pe urmă, ai deschis în faţa mea mormântul pieirii mele trupeşti şi sufleteşti. Abia atunci m-am îngrozit, abia atunci am alergat la Tine, abia atunci Te-am aflat pe Tine, abia atunci am alergat şi am scăpat aici sub Crucea Ta unde am aflat iertare, mântuire şi viaţă. Aici, la picioarele Crucii, mi s-au deschis ochii să înţeleg că Tu, Mântuitorul meu Cel bun, ai suferit şi ai murit pentru mine, pentru păcatele mele, pentru iubirea mea şi mântuirea mea.
Iisuse, Mântuitorul meu Cel bun! Astăzi trăiesc prin Jertfa Ta. Tot ce sunt şi tot ce am este Jertfa Ta cea Scumpă. Aici, dedesubtul Crucii Tale, am auzit spunându-se că e îngropat Adam. Dar nu este îngropat numai Adam, ci este îngropat şi trecutul meu cel păcătos, este groapa trecutului meu peste care a picurat Sângele Tău cel scump şi m-a înviat la o viaţă nouă.
Iisuse Bunule! Stau pe locul unde Sângele Tău a curs valuri din sfintele Tale mâini şi picioare. Îmi deschid larg toată inima mea şi toată fiinţa mea; stau aici, la picioarele Crucii, cu toate păcatele mele şi cu toate lacrimile mele, ca Sângele Tău să picure peste mine şi să mă spele de orice păcat (I Ioan 1, 7). Îţi mulţumesc, bunule Doamne, că mi-ai aplecat viaţa la picioarele Crucii, că mi-ai ajutat să aflu acest izvor de iertare, de viaţă şi de mântuire. Fie ca nimeni şi nimica să nu mă mai poată ridica de aici, de la picioarele Crucii Tale.
Iisuse, Mântuitorul meu Cel scump! Tot ce sunt şi tot ce am este Jertfa Ta cea scumpă. Prin ea am scăpat de la moarte, prin ea trăiesc, prin ea predic, şi eu cred că n-am o altă chemare în această lume decât să Te «predic pe Tine, Cel Răstignit» (I Corinteni 2, 2) şi să aduc mereu suflete aici, la acest Izvor de viaţă şi mântuire.
Iisuse, Mântuitorul meu Cel bun! Tu ştii că am venit aici cu o hotărâre. Am adus hotărârea să trăiesc o viaţă cu Tine, să trăiesc o viaţă pentru Tine şi să mă jertfesc pentru Tine şi lucrul Tău. Am adus aici această hotărâre să o întăresc cu Sângele Tău, căci fără de acest sigiliu hotărârea mea n-ajunge nimic şi n-are nici o putere. Desfac aici, în faţa Crucii Tale, hotărârea mea, ca să primească pecetea Sângelui Tău, pecetea care să-mi dea putere să nu mai viez eu, ci să viezi Tu întru mine (Galateni 2, 20), să nu mai fiu al meu, ci să fiu al Tău, să fiu cu totul al Tău, căci Tu m-ai răscumpărat cu un preţ mare (I Corinteni 3, 23 şi 6, 19-20).
O rugăciune pentru cei din Oastea Domnului
Sfârşind cu rugăciunea mea personală, m-am rugat pentru cei din Oastea Domnului, zicând:
Eu mă rog Ţie, Mântuitorul meu, şi pentru cei pe care i-ai trezit prin mine din somnul păcatelor… mă rog pentru cei care s-au hotărât să iasă din ticăloşia păcatelor şi s-au strâns sub steagul Tău la luptă contra păcatelor, ca nişte «buni ostaşi ai Tăi» (II Timotei 2, 3). Eu mă rog pentru ei, ca să-i atragi şi pe ei aici, la picioarele Crucii Tale, căci fără această atragere şi fără Jertfa Crucii Tale nu poate fi nimeni un ostaş biruitor. Hotărârea noastră împotriva păcatelor n-ajunge nimic dacă n-am îngenuncheat cu ea la picioarele Crucii, dacă nu stăm mereu cu ea sub darurile ce izvorăsc din Jertfa Crucii.
Iisuse Mântuitorule! Ne aplecăm în faţa Crucii Tale cu hotărârile noastre. Pecetluieşte-le, întăreşte-le cu scump Sângele Tău, cu Jertfa Ta cea mare şi sfântă. Dă-ne, Doamne, dar şi putere, căci noi suntem nişte fiinţe slabe şi neputincioase. Fără de Tine şi fără de Jertfa Ta cea sfântă noi nu putem face nimic…
Iisuse Mântuitorule! Eu mă rog şi pentru abonaţii şi cititorii foii «Lumina Satelor», ca toţi să înţeleagă şi toţi să fie atraşi aici, la izvorul iertării şi mântuirii noastre sufleteşti.
O, cum n-am eu glas de înger şi de arhanghel să strig, ca să se audă în toată ţara mea că aici este împăcarea noastră cu Dumnezeu, aici este viaţa noastră, aici este mântuirea noastră!
Un arab şi soţia lui
Sfârşindu-mi rugăciunea, mă aplec să sărut plângând locul unde a stat înfiptă Crucea răstignirii. În clipa când mă ridic, iată, sosesc doi închinători arabi, veniţi de undeva de prin pustiurile Arabiei. Era un bărbat cu soţia lui. Femeia se apleacă în rugăciune, în rugăciune adâncă şi fierbinte. Însă bărbatul său stă de o parte, nepăsător. Nu înţeleg acest lucru. Un călugăr îmi spune că bărbatul ei nu este creştin, ci mahomedan.
Când şi-a sfârşit rugăciunea, i-am făcut semn de întrebare de ce nu-şi aduce şi pe soţul ei la Mântuitorul. Femeia şi-a ridicat atunci mâinile şi ochii plânşi în semn de rugăciune spre Crucea Răstignirii. Îmi dădea să înţeleg că se roagă pentru el, să fie atras şi el la mântuire. M-a mişcat adânc această întâmplare şi m-a făcut să mă gândesc câţi creştini sunt şi azi care nu cunosc Jertfa Mântuitorului, ci stau în faţa Crucii nepăsători, aşa cum stătea arabul.
Iubiţilor fraţi din Oastea Domnului şi voi, iubiţilor cititori, care cunoaşteţi cu adevărat Crucea Răstignirii, pe astfel de pierduţi să-i aducem cu rugăciunile noastre şi cu pilda vieţii noastre la picioarele Crucii, la Izvorul mântuirii.
Spinii din care s-a făcut cununa lui Iisus
Când am fost la Iordan am văzut şi spinii din care s-a făcut odinioară cununa Mântuitorului. Sunt pline pustietăţile Iudeii şi câmpia Ierihonului cu astfel de spini. Nu cresc înalţi. Sunt mai mult ca nişte buchete lipite de pământ, însă în schimb au nişte ghimpi groaznici, cu mult mai lungi şi mai înţepători decât spinii noştri. Clima caldă întăreşte aceşti ghimpi atât de mult, încât par făcuţi din oţel, din metal. Te înfioară gândul ce dureri a putut răbda Mântuitorul când I s-a înfipt pe cap o cunună făcută din astfel de spini. Acestor spini li s-a dat pe latineşte numirea de „Ziziphus Spina Cristi“ (Spinii lui Hristos). Am adus şi eu de la Ierusalim o ramură din aceşti spini. De câte ori mă simt „nefericit“ şi „nemulţumit“ mă uit la ei.
Ce înfăţişare are azi locul unde a fost răstignit Mântuitorul
Acum voi scrie unele amănunte despre ce înfăţişare are locul unde a fost răstignit Mântuitorul. Pentru o mai bună orientare a cititorilor, dăm pe pagina următoare clişeul cu înfăţişarea locului unde a fost răstignit Mântuitorul.
Precum am mai amintit în această carte, împărăteasa Elena a zidit o măreaţă biserică pe locul unde au fost Golgota şi Mormântul Domnului (unde e azi Biserica Sfântului Mormânt). S-a făcut însă atunci o mare greşeală, întrucât, de dragul planurilor, vârful Golgotei a fost întrucâtva retezat, ca să fie mai asemenea cu celelalte locuri. Însă cu toată această greşeală vârful Golgotei tot s-a păstrat în parte şi a rămas până azi cu mult mai înalt decât celelalte locuri. A rămas întreagă şi se păstrează întreagă stânca ce s-a cutremurat şi s-a despicat în două când Mântuitorul Şi-a dat duhul.
Pe locul unde Mântuitorul a murit pe Cruce e azi altar ortodox (un altar deschis), îngrijit de Patriarhia din Ierusalim se află şi acest altar înlăuntrul Bisericii Sfântului Mormânt). Podoabe scumpe şi lumini nenumărate împodobesc acest altar. Întreg locul este îmbrăcat în marmură scumpă. Dăm mai jos imaginea acestuia.
La mijlocul altarului unde a fost odinioară Crucea răstignirii, se găseşte icoana răstignirii Mântuitorului îmbrăcată în aur. Mai jos, la mijloc, în faţă, se vede o formă de masă, iar dedesubtul ei, pe o ridicătură, se află o stea. Acesta este locul unde a stat înfiptă în stâncă Crucea răstignirii. Această stea este întreagă din argint, iar masa şi toate cele din jurul ei sunt din marmură scumpă. Aici, la această stea, se apleacă închinătorii în genunchi să sărute locul sfânt unde a curs Sângele Domnului pentru noi şi mântuirea noastră. De cele două laturi ale icoanei răstignirii sunt două icoane mari, icoana Maicii Domnului şi a unei mironosiţe femei. Ambele aceste icoane sunt în mărime naturală (în mărimea omului) şi îmbrăcate în aur şi argint.
De jur-împrejurul altarului se ridică un fel de curcubeu pe care sunt zugrăvite raze în fel de fel de culori. Are acest curcubeu o minunată înfăţişare; parcă ţâşnesc din el raze de lumină, parcă-i o răsărire de soare luminos. Foarte potrivit e acest lucru, căci Golgota este cu adevărat o răsărire de soare luminos, este răsărirea „Soarelui Dreptăţii“, care ne-a luminat viaţa şi ne-a scos din întunericul morţii.
La stânga altarului, jos, în adânc, se vede o icoană mai mică. E icoana Maicii Domnului când privea de departe chinurile Fiului său şi plângea. Este în această icoană atâta durere, încât stoarce lacrimi din ochii tuturor celor care o văd. De însemnat e că aproape toate aceste podoabe sunt dăruite de Rusia şi în special de ţarii şi ţarinele Rusiei. Nenumărate candele de aur şi argint ard zi şi noapte în acest preasfânt loc.
Sus, în faţa altarului, atârnă un candelabru mare şi minunat de frumos. Este întreg din aur curat, dăruit de ţarul ruşilor.
Jos, la dreapta altarului şi la dreapta mesei din mijloc, sus, pe o mică ridicătură se vede ceva negru, ca o cheie. E acolo o bucată de metal (o balama) ce mişcă în dreapta şi în stânga şi acoperă o gaură prin care, uitându-te, vezi stânca ce s-a crăpat de sus până jos în clipa când a murit Mântuitorul. Această stâncă se păstrează până azi aşa cum a fost pe vremuri. Despre această stâncă şi despicătura ce se vede în ea învăţaţii cei sfătoşi şi necredincioşi spuneau într-o vreme că e o despicătură de rând sau cel mult vreun cutremur de pământ a pricinuit-o. S-a întâmplat însă că a venit un mare învăţat englez şi a cercetat stânca cu de-amănuntul. Şi spune învăţatul că după felul cum e făcută această despicătură nu poate fi nicidecum explicată de ştiinţa omenească. „Încep să devin creştin – scrie învăţatul. Am făcut o amănunţită cercetare şi sunt convins că această despicătură nu poate fi pricinuită de vreun cutremur de pământ, pentru că în acest caz despicătura merge prin venele stâncii. Aici însă e cu totul altcum. Stânca e despicată de-a curmezişul, despicătura trecând peste vene, ceea ce dovedeşte că ne aflăm în faţa unei minuni neînţelese de ştiinţa omenească. Mulţumesc lui Dumnezeu – încheie englezul – că m-a condus în aceste locuri să văd această stâncă ce confirmă Puterea Divină şi mă face să văd în toată lumina ei Dumnezeirea lui Iisus Hristos“.
O, de ar lua pildă de credinţă din această adeverire şi alţi învăţaţi sfătoşi care se laudă cu necredinţa lor!
La dreapta şi la stânga Crucii Mântuitorului sunt însemnate şi locurile unde au fost crucile celor doi tâlhari răstigniţi. Răstignirea e al doisprezecelea popas din drumul Crucii.
„Întuneric mare s-a făcut peste tot Ierusalimul“
Şi acum, după aceste lămuriri, să ne întoarcem iarăşi la locul unde L-am lăsat pe Mântuitorul chinuindu-Se pe Cruce. Pe la al şaselea ceas – adică pe la ora doisprezece – soarele îşi pierdu dintr-o dată lumina. Nu mai putea privi chinurile Domnului. Întuneric mare s-a făcut peste tot Ierusalimul (Luca 23, 44). O spaimă mare cuprinse mulţimea. Blestemele şi batjocurile iudeilor deodată încetară. Toţi începeau a fugi care încotro. Întunericul acesta ţinu până la al nouălea ceas (până la 3 după-amiază), adică până în clipa când Mântuitorul Şi-a dat duhul.
În timpul cât a ţinut întunericul, s-a petrecut o minune mare, s-a petrecut o a doua facere a lumii celei sufleteşti. Biblia ne spune că, la facerea lumii, Dumnezeu „a despărţit lumina de întuneric“. Însă păcatul lui Adam iarăşi a amestecat lumina cu întunericul. Când S-a coborât Iisus în lume, „întuneric mare era peste tot pământul“, întunericul păcatului şi al morţii. Prin Jertfa Sa cea sfântă Domnul Iisus a despărţit iar lumina de întuneric. Golgota este o a doua facere a lumii sufleteşti. Când s-a făcut iar lumină după întunericul ce învăluise Golgota şi Ierusalimul, era o lume nouă, o lume nouă sufletească a celor mântuiţi şi a celor care vor să se mântuiască prin Scump Sângele Domnului.
Iudeii s-au cutremurat, dar nu s-au îndreptat. Să nu fie şi cutremurul nostru aşa. Moartea Mântuitorului să fie pentru noi un cutremur de renaştere sufletească, un cutremur deschizător de morminte, un cutremur care să ne scoată din mormântul păcatelor.
Moartea pe cruce era o moarte groaznică. Cel osândit cu o astfel de moarte nu murea în grabă, ci se chinuia zile întregi. Sângele din rănile cuielor în curând se închega şi înceta a mai curge. Moartea o aduceau nu atât rănile şi curgerea sângelui, cât mai ales starea nefirească în care era atârnat corpul pe cruce. Această stare oprea circulaţia sângelui, pricinuind răstignitului grozave dureri de cap şi de inimă. Pe urmă, mădularele osânditului înţepeneau cu totul. Răstigniţii mai tari de fire nu mureau decât de foame, după zile întregi de chinuri. Aşa zicând, putrezeau pe cruce. Mântuitorul era cu mult mai istovit şi mai slăbit de chinuri şi de bătăi, încât să mai poată purta pe cruce o chinuire atât de lungă. El muri după o groaznică chinuire de 6 ore.
Longhin-sutaşul
Când L-au răstignit pe Mântuitorul era în preziua Paştilor evreieşti. Iudeii au intervenit la Pilat să le dea voie să ridice pe cei răstigniţi, sau mai bine zis să-i omoare mai degrabă, ca să nu li se „spurce Paştile“. Celor ce nu mureau curând pe cruce era datina să li se zdrobească picioarele, ca să moară mai degrabă. „Deci au venit ostaşii, şi celui dintâi tâlhar i-au zdrobit fluierele, asemenea şi celuilalt, iar venind la Iisus, dacă au văzut că atunci murise, nu I-au zdrobit fluierele, ci unul din ostaşi cu suliţa coasta Lui a împuns, şi îndată au ieşit sânge şi apă. Şi cel care a văzut a mărturisit şi adevărată este mărturisirea lui“ (Ioan 19, 31-35).
Cel care a împuns cu suliţa coasta Domnului a fost Longhin-sutaşul, care din acea clipă a devenit un înflăcărat mărturisitor al Domnului. Acesta a fost cel dintâi păcătos care a gustat din Jertfa Sângelui şi s-a mântuit. Milioane şi milioane de suflete au mai gustat de atunci din Jertfa aceasta care până la sfârşitul veacurilor va sta mereu deschisă ca un izvor de tămăduire, de viaţă, de mântuire. Ai gustat şi tu, suflete, din acest Izvor?
Longhin-sutaşul are azi o capelă în Biserica Sfântului Mormânt.
Al 13-lea popas din durerile Crucii
Mântuitorul e coborât de pe Cruce
Trupurile celor răstigniţi pe cruce se îngropau în locuri pângărite, într-un loc anume ales pentru acest scop. Mântuitorul fu cruţat de această batjocură, căci, făcându-se seară (adică Vineri seara), a venit un om bogat din Arimateea, numit Iosif, fiind sfetnic însemnat în sfatul cel mare, bărbat bun şi drept care şi el aştepta Împărăţia lui Dumnezeu şi, fiind ucenic al lui Iisus, însă într-ascuns, căci se temea de iudei. Omul acesta, care nu luase parte la sfatul şi fapta iudeilor, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. Şi, înţelegând Pilat că Iisus a murit, a poruncit să se dea trupul lui Iosif. Şi Iosif, cumpărând giulgiu curat, a mers să pogoare pe Iisus de pe cruce. Şi a venit şi Nicodim, cel care venise mai înainte noaptea la Iisus, şi a adus amestecătură de smirnă şi de aloe ca la o sută de litri. Şi au luat trupul lui Iisus şi L-au înfăşurat în giulgiu şi miresme, aşa cum este obiceiul iudeilor a îngropa“ (Ioan 19, 38-40).
O, ce înfricoşată vedere! „Ca un om Se vede mort şi fără de chip Cel Care era mai frumos decât toţi oamenii şi firea toată a frumseţat“. Lângă El, iată, şi pe îndurerata Mamă, izvoare de lacrimi cu tânguiri vărsând şi grăind: „Vai mie, Lumina lumii, vai, Lumina mea, Iisuse, Preaiubite al meu! O, Dumnezeule şi Cuvântule, o, Bucuria mea, cum voi răbda îngroparea Ta? Mi se rupe inima ca unei Maici. Cine-mi va da apă şi izvoare de lacrimi ca să plâng pe Domnul meu Iisus? O, munţi înalţi şi dealuri şi voi, oameni, toţi, plângeţi şi vă întristaţi împreună acum şi cu mine tânguiţi-vă!…“
Pe locul unde L-au uns pe Iisus cu miruri este azi o piatră de marmură scumpă (aşa-numită „piatra ungerii“), deasupra căreia ard neîncetat candele de aur şi de argint. Acest loc se află îndată la intrarea în Biserica Sfântului Mormânt. Am vorbit despre el pe larg la începutul cărţii unde i-am dat şi fotografia. Acesta e al 13-lea popas din drumul mântuirii noastre.
Al 14-lea popas din durerile Crucii
Mormântul Mântuitorului
„Şi era grădină în locul unde fusese răstignit Iisus, şi în grădină, un mormânt nou, al lui Iosif, săpat în piatră, în care nimeni niciodată nu fusese pus. Deci acolo au pus pe Iisus, că era Vineri târziu, şi mormântul era aproape. Şi, prăvălind o piatră mare pe uşa mormântului, s-au dus“ (Ioan 19, 41-42; Matei 27, 60). Aceasta era Vineri seara. În cealaltă zi, arhiereii şi fariseii, cerând voie lui Pilat, au întărit mormântul, pecetluind piatra şi aşezând strajă (cf. Matei 27, 62-66).
Veniţi, fraţilor, să ne închinăm şi să sărutăm Sfântul Mormânt în care S-a coborât Mântuitorul pentru noi şi mântuirea noastră! Veniţi împreună cu El să murim şi noi faţă de păcat şi să ne îngropăm cu El, ca să umblăm întru înnoirea vieţii şi să înviem la o viaţă nouă! (cf. Romani 6, 2-4). Făcând această înnoire a vieţii, cu amar să plângem şi noi, grăind: „Murind de voie şi îngropându-Te, Izvorule al Vieţii, Iisuse al meu, m-ai înviat pe mine, cel mort, pentru neascultarea cea amară. Închinu-mă Patimilor Tale, laud Îngroparea Ta, măresc Puterea Ta, Iubitorule de oameni, căci prin ele m-ai dezlegat de patimile cele făcătoare de stricăciune“.
Locul unde a fost îngropat Mântuitorul e în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, sub acelaşi acoperământ cu locul unde a fost Golgota răstignirii. Mormântul ce-l săpase Iosif în stâncă – unde L-au coborât pe Mântuitorul – nu era departe de vârful Golgotei, precum aminteşte şi Evanghelia de la Ioan, cap. 19, vers. 41-42. Locul acesta este al 14-lea popas şi ultimul din calea durerii pe care Iisus a făcut-o pentru noi şi mântuirea noastră.