Traian Dorz, Hristos – Jertfa noastră. Meditațiila Evanhjelia după Ioan, cap. 19
„Acolo era un vas plin cu oţet. Ostaşii au pus într-o ramură de isop un burete plin cu oţet şi I l-au dus la gură.“
O, ce mărturie de veşnică osândă aduce Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu împotriva tuturor claselor omenirii care s-au ridicat contra lui Hristos! Şi I-au adus fiecare partea lor de chinuire pe crucea Lui. Sfintele Scripturi spun că toţi îşi băteau joc de El (Lc. 23, 35-39).
Şi-au bătut joc de Iisus preoţii cei mai de seamă, care reprezentau religia.
Şi-au bătut joc de Iisus cărturarii, elita poporului, care reprezentau cultura.
Şi-au bătut joc de El bătrânii, care reprezentau tradiţia, obiceiurile, istoria poporului.
Şi-au bătut joc până şi tâlharii, care reprezentau drojdia societăţii, partea cea mai josnică, oamenii cei mai de nimic.
Şi-au bătut joc legiuitorii, autoritatea cea mai înaltă, justiţia.
Şi-au bătut joc trecătorii – toată opinia publică.
Tot poporul şi-a bătut joc de Iisus.
Toată partea bărbătească a omenirii îşi bătea joc în vreun fel de Dumnezeu.
Pentru că nici vorba, nici învăţătura Lui nu erau ca vorbele şi ca învăţătura lor.
Viaţa şi faptele lui Iisus nu erau ca ale lor. Tot felul de a fi al lui Iisus osândea felul de a fi al lor.
Numai despre femei, Sfânta Scriptură nu pomeneşte nimic rău în drumul Calvarului Sfânt.
Despre ele este scris că se boceau, îşi băteau pieptul şi se tânguiau, plângând după El.
Mântuitorul le-a şi înştiinţat despre îngrozitoarea pedeapsă cu care va plăti Ierusalimul nelegiuirea pe care o săvârşea acum împotriva lui Dumnezeu.
– Fiice ale Ierusalimului, le-a zis Iisus, nu Mă plângeţi pe Mine, ci vă plângeţi pe voi înşivă şi pe copiii voştri. Căci iată, vin zile când se va zice: Ferice de cele sterpe. Ferice de pântecele care n-au născut şi de ţâţele care n-au alăptat. Atunci vor începe să zică munţilor: „Cădeţi peste noi“ şi dealurilor: „Acoperiţi-ne“.
Căci dacă i se fac aceste lucruri copacului verde, ce i se va face celui uscat?… (Lc. 23, 27-31).
Dar soldaţii au întrecut orice măsură între cei care şi au bătut joc de Iisus Hristos.
Despre ei este scris în chip deosebit: „Iată ce au făcut soldaţii“.
Dumnezeu să aibă cea mai mare milă de starea celui mai nenorocit. Căci chiar acela care are cea mai mare nevoie de Hristos,
acela care este totdeauna în cea mai mare primejdie,
acela care este cel mai singur şi mai lipsit, adică soldatul, şi altul ca el,
chiar acela este de mai multe ori cel mai vrăjmaş şi mai batjocoritor faţă de Dumnezeu.
Un vas cu apă, nu se gândise nimeni să ducă acolo, spre a uşura cu un strop de răcoare usturimea şi arşiţa celor chinuiţi. Dar un vas cu oţet, spre a le mări chinul, s-au gândit să ducă.
Cei ce te iubesc uită adesea, în durerea lor, ce ţi-ar putea face ţie, spre a-ţi uşura durerea ta.
Dar cei ce te urăsc nu uită ce-ţi pot face spre a-ţi mări chinul şi mai mult. Tocmai când eşti cel mai zdrobit şi în starea cea mai grea a suferinţei, pe patul tău ca pe crucea ta.
Da, vrăjmaşii nu uită – şi folosesc momentul suferinţei tale ca s-o mărească… Dar, slăvit să fie Domnul, Care ne pregăteşte şi suflete iubite care să ne fie aproape în ceasul durerilor noastre, mai uşurând din povara care ne-o pun vrăjmaşii.
De multe ori, chiar în clipa cea mai grea, nimeni nu ştie pe ce să pună mâna ca să ajute.
Îi arde cuiva casa – şi toţi aleargă zăpăciţi; nimeni nu ştie unde este apa sau unde găleţile.
Cade cineva în fântână – şi nimeni nu ştie unde este scara sau frânghia.
Îşi taie cineva mâna – şi nimeni n-are o fâşie de pânză sau o aţă de legat.
Moare cineva pe neaşteptate – şi toţi se uită, strigă, plâng, aleargă – şi nimănui nu-i trece prin minte să-i descheie haina, să-i frece mâinile, să-i ude faţa…
O, cât de mult preţuieşte în astfel de clipe o minte liniştită, o mână pricepută, o inimă săritoare!…
Aceluia Care uşurase durerea tuturor, adică lui Iisus,
Aceluia Care dăduse lumii izvoarele dulci pentru astâmpărarea setei,
izvoarele sărate pentru stâmpărarea bolii,
izvoarele reci pentru stâmpărarea arşiţei,
izvoarele calde pentru stâmpărarea răcelilor,
Aceluia oamenii n-au găsit să-I dea nici măcar un strop din aceste izvoare, în cea mai cumplită dintre suferinţele Lui…
Aceluia care a arătat numai milă, bunătate şi iubire faţă de orice suferinţă, în suferinţa Lui nu I s-a arătat decât cruzime, răutate şi ură.
Pentru că toate acestea erau cântărite în Preţul cel nespus de greu pe care Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, trebuia să-l dea pentru mântuirea noastră.
Noi nu putem măsura cât de mare a fost păcatul nostru, decât cântărind câtă suferinţă I S-a cerut Lui pentru a ni-l răscumpăra.
Nu putem înţelege cât de mult ne-a iubit El, numai când putem înţelege cât de mult L-am urât noi.
Nu putem cuprinde marea Lui jertfă, numai când simţim toată nelegiuirea noastră a tuturor.
O, slavă şi slavă Ţie, Iisuse Doamne, nemărginită Jertfă a Nemărginitei Iubiri,
Jertfă mai mare decât toate păcatele noastre ale tuturor,
mai înaltă decât munţii tuturor fărădelegilor noastre,
mai adâncă decât toate prăbuşirile noastre…
Suferinţa Ta pe care toţi Ţi-am pricinuit-o ne-a răscumpărat pe toţi.
Durerile, pe care toţi Ţi le-am mărit, ne-au vindecat toate rănile noastre.
Şi ura pe care toţi Ţi-am arătat-o a fost acoperită de iubirea Ta, care pe toţi ne-a îmbrăţişat cu o veşnică iertare.
Slavă veşnică Ţie, Iisuse!
Amin.