b'LOGOS — Comori Nemuritoare

„Drept răspuns, Toma i-a zis: «Domnul meu şi Dumnezeu meu!»“

Ce salt uriaş a făcut într-o clipă sufletul ucenicului convins!
Ce revelaţie a trăit toată fiinţa lui Toma în clipa atingerii de Iisus!
Ce lumină strălucea în el, ce strigăt a izbucnit, ce transformare s-a făcut deodată în inima lui, ca la un contact zguduitor cu o putere nebănuită. De la „nu voi crede“, Toma a ajuns fulgerător la suPerlativul încredinţării doar printr-o singură atingere de Iisus.

Binecuvântate sunt sufletele sincere care, când li se dovedeşte adevărul, îl primesc cu toată inima, se prăbuşesc lui Hristos fără nici o rezervă şi se transformă zguduitor şi total la o singură, dar supremă atingere a lui Iisus!
Abia aceasta este aflarea lui Iisus. Împărtăşirea cu El. Şi învierea cu El. Şi abia de la această stare înainte, ucenicul devine apostol. Îndoielnicul, neclintit. Temătorul, erou. Omul, îndumnezeit. Adică devine ceea ce voieşte Dumnezeu cu fiecare din noi.
În loc de răspuns, Toma a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“ Era singurul răspuns pe care ucenicul îl putea aduce, în adevăr, vrednic de dragostea care i se arătase. Nici un alt grai nu ar fi fost vrednic de clipa aceea.

O, suflete al meu, când şi în viaţa ta se petrec uimitoare minuni, când chiar în faţa simţurilor tale trupeşti se arată strălucitele revelaţii, când, nemijlocit, te atingi cu toată fiinţa ta cutremurător de Hristos, o, suflete al meu, strigă atunci şi tu lui Iisus cu toată recunoştinţa ta, cu toate lacrimile tale, cu tot fiorul inimii arzând: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“ | Continuare »

Traian Dorz, Hristos – Puterea Apostoliei
Meditaţii la Apostolul din duminica Tomii

Iată, fraţii mei şi surorile mele, porunca lui Dumnezeu pentru noi şi pentru toată Frăţietatea noastră, de azi şi până la Venirea Domnului nostru Iisus Hristos pe norii cerului Său!
Lucrarea Oastei Domnului a venit în lumea aceasta ca o solie şi cu o însărcinare cerească: să stea în Templul acesta, în Biserica aceasta, în credinţa aceasta şi să vestească norodului acestuia toate cuvintele vieţii, adică mântuirea şi răscumpărarea, prin naşterea din nou şi vieţuirea în Hristos Iisus.

– Doamne, dar cum ne trimiţi Tu în Templu, când acolo este mare preot Ana, este judecător Caiafa, sunt slujitorii cei care Te-au răstignit pe Tine şi care ne-au închis pe noi?
– Templul este al Meu şi nu al lor; el este Casa Tatălui Meu; el este Casa de rugăciune pentru toate neamurile… iar voi nu sunteţi în mâinile lor, ci sunteţi în Mâna Mea.
– Doamne, dar Tu ai spus că acei care mănâncă din aceeaşi pâine şi beau din acelaşi pahar sunt un singur trup – cum să mergem noi acolo cu hoţii, cu beţivii, cu desfrânatele?
– Fiecare să se cerceteze pe sine însuşi – şi nu pe altul! Numai cei care iau Taina aceasta cu vrednicie sunt un singur trup; ceilalţi, care o iau spre osândă, sunt ca şi cum n-ar fi. Voi, dacă sunteţi duhovniceşti, sunteţi din Trupul Meu cel duhovnicesc care nu este mărginit de un loc sau de o zi, ci este pretutindeni şi oricând.
– Doamne, dar ne vor da afară iarăşi. | Continuare »

Ana L-a trimis legat la marele preot Caiafa. (Ioan 18, 24)

Iată cea mai dureroasă privelişte: Iisus legat.
Iată cea mai nefericită lucrare a oamenilor, pentru propria lor osândire.
Iată cea mai vinovată purtare a lumii faţă de Mântuitorul ei, faţă de singurul ei Mântuitor.
Iisus legat.

Fiul Stăpânului viei venea la moştenirea Sa, pentru a readuce pe lucrătorii nesupuşi la ascultarea cea mai bună, spre a nu fi nimiciţi de dreptatea pe care o încălcaseră. Şi de neascultarea lor împotriva Stăpânului.
Dar Fiul – Care venea să-i împace pe cei împotrivitori cu Tatăl (împotriva Căruia greşiseră aceştia) şi pe Tatăl (Cel nedreptăţit) cu ei – a sfârşit prin a fi legat, şi scos afară din via Lui, şi ucis (Luca 20, 9-15).
De când Iisus spusese pilda aceasta, care era chiar profeţia celor ce aveau să se întâmple cu El din viitorul cel mai apropiat şi până în cel mai îndepărtat, preoţii cei mai de seamă şi cărturarii căutau să pună mâna pe El.
L-ar fi prins şi L-ar fi legat ei chiar în ceasul acela, când spusese pilda, dar se temuseră de norod.
Pricepuseră încă de atunci că Iisus spusese pilda aceasta împotriva lor (Luca 20, 19).
Da, chiar împotriva lor o şi spusese.
Ce dureroasă realitate este că în lumea aceasta Iisus este mereu legat, cel mai adesea chiar de către cei ce trebuia să-L dezlege… | Continuare »

Traian DORZ, Hristos – Jertfa noastră (Meditaţii, rugăciuni şi cântări la Sfânta Evanghelie după Ioan capitolul 19)

„Ostaşii au împletit o cunună de spini, I-au pus-o pe cap şi L-au îmbrăcat cu o haină de purpură.“(Ioan 19, 2)

Când un conducător este nedrept, supuşii vor fi şi mai nedrepţi.
Când capul este stricat, mădularele vor fi şi mai mult stricate. Şi când cruzimea începe de la cel dintâi, cât va ajunge ea oare până la cei din urmă? Aceasta este ca avalanşa din munţi care începe din vârf cu o piatră, dar ajunge apoi o grozăvie ce nu mai poate fi oprită de nimic.
Pilat pune numai să-L bată pe Iisus, dar supuşii lui fac nespus mai mult decât li se spusese. Poate că cei ce îl plătiseră pe Pilat le promiseseră o plată şi soldaţilor săi pentru cât făceau.
Sufletele nelegiuite nu se dau în lături de la nici o cruzime.
Ura religioasă, ura în numele lui Dumnezeu, este în stare de cele mai înspăimântătoare fărădelegi. Această ură a inventat cele mai nebănuite mijloace de tortură. Şi le-a executat cu cea mai fioroasă încetineală şi cu cea mai satanică seninătate.

A face cât ţi se porunceşte este datoria ta. A face mai mult decât ţi se cere, aceasta este partea ta. Meritul sau pedeapsa pentru ceea ce ţi se cere este al altora. Dar pentru ceea ce faci tu mai mult de cât ţi se cere, este al tău. Omul care nu este nici bun, nici rău va face exact numai cât este dator. Nici mai mult, nici mai puţin. Dar omul care este ori mai bun, ori mai rău va arăta aceasta prin ceea ce adaugă el de la sine.
Cunoaştem cu amărăciune pe fiii urii, care adaugă răzbunare la răzbunare, umplând lumea de foc, de sânge, de închisori şi de spaime.
Cunoaştem pe fiii lăcomiei, pe fiii minciunii, pe fiii întunericului, pe fiii diavolului, care fac totdeauna abuz de putere, exces de zel, depăşiri de măsură – grăbind întinderea nefericirii…
Şi ne îngrozim de amintirile oricăror vremi când lumea a fost dată pe mâinile acestora. Când dreptatea a fost lăsată s-o facă nedrepţii. Şi când libertatea nevinovaţilor era în seama chinuitorilor. | Continuare »

Traian DORZ, Hristos – Jertfa noastră (Meditaţii, rugăciuni şi cântări la Sfânta Evanghelie după Ioan  capitolul 19)

„Atunci Pilat a luat pe Iisus şi a pus să-L bată.“

În chinuirea lui Iisus, după marele preot, urmează acum marele dregător.
După puterea religioasă, urmează puterea lumească.
După neamul Său, urmează străinii.
Aceste două tabere, veşnic dezbinate între ele, în nici o privinţă nu se pot împăca şi uni; numai în ura împotriva lui Hristos se unesc. În ura contra lui Iisus se pot înţelege toţi cei răi, se pot ajuta între ei şi se pot completa cu o plăcere blestemată şi cu o grabă criminală toţi.
De aceea vinovăţia lor este aceeaşi.
Şi răsplata o vor împărţi la fel.

Pilat a pus să-L bată pe Iisus.
Acest judecător nelegiuit, care spusese cu câteva clipe mai nainte că nu găseşte nici o vină în El, care se încredinţase că Omul din faţa lui este un om drept, care ştia bine ce nelegiuiţi şi ce vicleni erau pârâşii Lui, care era convins de partea Cui este dreptatea, – pune totuşi să-L bată pe Iisus…
să-L bată ca pe un ucigaş, ca pe un tâlhar, ca pe un rău-făcător vrednic de ruşine şi de pedeapsă publică.
Marele preot pusese aprozii lui să-L bată pe Iisus, înjosindu-L şi dispreţuindu-L în numele autorităţii religioase.
Acum Pilat pune soldaţii săi să-L bată pe Iisus, înjosindu-L în numele autorităţii civile, lumeşti.
Capii celor două autorităţi Îl înjosesc şi-L nedreptăţesc pe Iisus în faţa Legii lor şi în numele acestor Legi.
În mâinile celor dintâi, Legea lui Dumnezeu devine legea ucigaşilor.
Iar în mâinile celorlalţi, legea Dreptăţii devenise legea bunului plac. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
Meditaţii la Apostolul din Duminica a III-a a Postului Mare (a Sfintei Cruci)

„Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci Unul Care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat.“ (Evrei 4, 15)

Cea mai mare putere în rugăciunile mele mi-a dat-o şi mi-o dă totdeauna dulcea încredinţare care îmi vine în inima mea gândind la cuvintele acestui sfânt verset. Cea mai mare îndrăzneală în pocăinţa mea îmi vine când înaintea Domnului mă bizui pe această duioasă făgăduinţă. Cea mai dulce pace şi încurajare în nereuşitele mele, în greşelile mele, în prăbuşirile mele trupeşti şi sufleteşti îmi vine numai de la această dulce încredinţare pe bunătatea puterii Marelui meu Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos. Încredinţarea că El nu este aspru şi neîndurător, ca alţi mari preoţi lumeşti care apără numai pentru darurile mari sau numai pe oamenii mari… Ci Hristos, dulcele nostru Mijlocitor, este Marele şi Unicul nostru Preot Care are milă de slăbiciunile noastre, nu fiindcă le-ar avea şi El, ci pentru că, ispitit fiind de toate acestea întocmai ca şi noi, dar fără păcat, ni le cunoaşte, ni le înţelege şi ni le acoperă…
A fost o vreme la început când eu nu aflasem încă acest adevăr şi nu cunoscusem încă această liniştitoare făgăduinţă din Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu. În vremea aceea am fost adeseori foarte chinuit, îngrijorat şi chiar deznădăjduit de slăbiciunile pe care de prea multe ori le vedeam în viaţa mea.
Mă aplecam la rugăciune, dar de atâtea ori n-aveam nici o putere, nici o căldură, nici o înfiorare în rugăciunea mea. Şi mă ridicam din genunchi fără bucurie în inimă, fără lacrimi în ochi, fără linişte în duh.
Mă ridicam la Cuvânt, dar mintea mea era pustie; vorbirea mea, goală; ascultătorii mei erau de gheaţă…
Puneam mâna pe condei, dar hârtia mea rămânea albă; mintea mea, răvăşită; aripile inspiraţiei mele, frânte.
Mă apucam de un lucru, dar ochiul meu nu mai vedea limpede, mâna mea nu mai era sigură, priceperea mea nu mai ştia cum să facă, şi lucrul meu ieşea o batjocură.
Vedeam păcatul venind spre mine, ori eu mergând spre el. Ştiam că este păcatul, fiindcă lumina Cuvântului Sfânt mi-l arătase limpede. Ştiam că trebuie să-l osândesc şi să nu-l fac, fiindcă Duhul Sfânt Care era în mine mă înştiinţa clar asupra acestui lucru… | Continuare »