sf._calinic_de_la_cernicaSfântul Ierarh Calinic de la Cernica s-a născut la 7 octombrie, 1787, în Bucureşti, aproape de biserica Sfântul Visarion. Din Sfântul Botez a primit numele de Constantin.

Părinţii săi se numeau Antonie şi Floarea şi erau foarte evlavioşi. Cel mai mare dintre copiii lor a fost în tinereţe preot de mir; apoi, intrând în viaţa monahală, s-a călugărit cu numele de Acachie. De asemenea, şi mama Sfântului Calinic, fericita Floarea, după ce şi-a crescut copiii, s-a retras în Mănăstirea Pasărea, primind marele şi îngerescul chip, cu numele de schimonahia Filoteia.

Tânărul Constantin, cel mai mic dintre copii, a primit de mic o educaţie religioasă aleasă, învăţând carte în Bucureşti, la şcolile care funcţionau în acea vreme pe lângă biserici.

În anul 1807 a intrat în nevoinţa călugărească la Mănăstirea Cernica, sub ascultarea cuviosului stareţ, arhimandritul Timotei. La 12 noiembrie, 1808, a fost tuns în schima monahală cu numele de Calinic. La 3 decembrie, 1808, a fost hirotonit ierodiacon. La 13 februarie, 1813, a fost hirotonit ieromonah, iar la 20 septembrie, 1815, a fost hirotesit duhovnic de însuşi mitropolitul Ţării Româneşti, Nectarie. Tot atunci primeşte şi ascultarea de eclesiarh al Mănăstirii Cernica. În vara anului 1812 a călătorit în Moldova după ajutoare, împreună cu duhovnicul său, ieroschimonahul Pimen, iar în anul 1817 a călătorit la Sfântul Munte.

La 14 decembrie, 1818, Cuviosul Calinic este ales stareţ în Mănăstirea Cernica. Nu avea atunci decât 31 de ani. Pentru sfinţenia vieţii lui şi buna chivernisire a mănăstirii, la 9 aprilie, 1820, este hirotesit arhimandrit şi conduce Mănăstirea Cernica timp de 32 de ani, formând o aleasă obşte monahală.
La 14 septembrie, 1850, este ales episcop pentru Eparhia Râmnicului – Noului Severin, pe care o păstoreşte timp de 17 ani. La 24 mai, 1867, se retrage din scaun la mănăstirea de metanie, iar la 11 aprilie, 1868, se mută la cereştile lăcaşuri.
Canonizarea Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica s-a făcut la 21 octombrie, 1955, iar prăznuirea lui se face la 11 aprilie. | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, EVANGHELIA DUMINICII A V-A DIN POSTUL MARE
(a Cuvioasei Maria Egipteanca)

5+post+cerereaDupă cum vedeţi din evanghelie, Iisus vorbea apostolilor Săi despre patimile şi moartea Sa, după care vor urma însă şi învierea şi preamărirea Sa. Dar unii dintre apostoli nu se puteau desprinde de credinţa pe care o avea poporul evreu, că Iisus va înfăptui o împărăţie lumească. Gândul acestei împărăţii mari şi puternice a trezit în cei doi apostoli mândria să ceară locuri de frunte în această împărăţie. Faţă cu mândria lor, Iisus pune smerenia, învăţându-i că Împărăţia Lui va fi Împărăţia smereniei, unde cel mare va trebui să fie sluga tuturor.
Se vede şi în evanghelia aceasta ce ispită grozavă este ispita trufiei. Ani de zile petrecuseră apostolii în jurul Domnului şi totuşi mai trăia în ei răsadul cel blestemat al trufiei.
Despre Împărăţia lui Dumnezeu Iisus a vorbit de multe ori şi în multe chipuri. Înaintea lui Pilat, Iisus a zis: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta“ (Ioan 18, 36). Către apostoli a zis odată: „Iată, Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru“ (în inimile voastre) (Luca 17, 21). Altă dată a zis: „Iată, Împărăţia lui Dumnezeu între voi“. Şi, iarăşi, în „Tatăl nostru“ ne-a lăsat să ne rugăm să vie Împărăţia Lui şi pe pământ (Matei 6, 10), adică n-a venit încă.
S-ar părea că este o contrazicere între aceste învăţături, dar nu este. Aceste învăţături stau în legătură strânsă unele cu altele. Iată legătura şi înţelesul lor cel adevărat:
Înaintea lui Pilat, Iisus a vorbit despre Împărăţia cea cerească pe care trebuie s-o dobândim cu faptele şi purtările noastre cele bune. | Continuare »

spalarea-picioarelor-3Înalţă-te, de vrei smerirea,
şi bate, de te vrei bătut,
căci Drept e Dumnezeu – şi grabnic
îţi vei primi cum ai făcut!
– dar dacă vrei să fii nălţat
smereşte-te cu-adevărat,
căci bun în veac este Iisus
şi gura Lui aşa a spus!

Dă, dacă vrei să ai de-a pururi,
sau nu da, dacă vrei să n-ai,
căci Sfânt este Hristos – şi astfel
a spus dumnezeiescu-I grai,
– dar dacă vrei să fii avut
învaţă să împarţi tăcut,
că-n veci e darnic Dumnezeu
cu omul care-i bun mereu.

Fii tare, dacă vrei izbânda,
sau lasă-te, de vrei să cazi,
căci fiecare strânge mâine
aceea ce aruncă azi,
– dar dacă vrei cununa, Sus,
jertfeşte-aici pentru Iisus
şi dacă vrei un Cer slăvit
rodeşte pe pământ, smerit!

Traian Dorz, Cântarea Învierii

ISPITELE

Ispitirea-lui-IisusToate miile de forme ale-ispitei pe pământ
sunt de una dintre cele trei ispite care-au fost
folosite de vrăjmaşul împotriva lui Iisus
în pustie,
unde Domnul l-a respins şi biruit.

Prima formă a ispitei sunt ispitele trupeşti
care vin din trebuinţa
şi din pofta cea din trup,
ele-s marfa cea mai proastă a vrăjmaşului şiret
care-o cumpără mulţimea cea mai mare pe pământ,
ce, pentru plăceri de-o clipă,
pentru trupul ne-nfrânat,
îşi vând scumpa mântuire şi viaţa cea de veci.
Căci satan le-arată pietre şi le spune că sunt pâine,
iar apoi pe veci le face „pâinea“ lor în piatră grea.

Altă formă de ispite sunt acele sufleteşti,
sunt: dorinţa de mărire,
setea slavei trecătoare,
foamea de celebritate,
fuga după-un scaun înalt,
lăcomia-ntâietăţii,
lupta pentru stăpânire…
– Şi cu-acestea amăgeşte diavolul destui pe lume,
căci din lupta pentru ele ies atâtea mii de crime,
de-apăsări, de nedreptate, de trădări şi suferinţi. | Continuare »

Ce mult ai plâns atâta viaţă,
udând amara lumii cale,
ce mult ai plâns şi ce zadarnic,
– păcat de lacrimile tale.

Ce greu ai plâns iubiri deşarte
şi prietenii de vorbe goale,
şi-atâtea promisiuni pierdute,
– păcat de lacrimile tale.

Ai plâns – şi cât mai plângi şi-acuma,
trecând prin a minciunii vale,
nu după cer, ci după lume,
– păcat de lacrimile tale.

…Să nu mai plângi, adu-ţi aminte
chiar dacă eşti zdrobit de jale:
nu merită iubirea lumii,
– păcat de lacrimile tale!

Ci plângi spre Dumnezeu şi plânge-ţi
povara multelor greşale,
plângi să fii mântuit – căci altfel,
păcat de lacrimile tale. | Continuare »

Preot Iosif Trifa, Mai lângă Domnul meu

„Şi au adus la Iisus fariseii şi cărturarii pe o femeie prinsă în adulter. Şi, aşezând-o în mijloc, au zis Lui: «Învăţătorule, femeia aceasta a fost prinsă asupra faptului de adulter; iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici?» Şi aceasta ziceau ispitindu-L, ca să aibă de ce să-L învinuiască. Iar Iisus, plecându-Se în jos, scria cu degetul pe pământ. Şi stăruind să-L întrebe, El S-a ridicat şi le-a zis: «Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei». Iarăşi plecându-Se, scria pe pământ. Iar ei, auzind aceasta şi mustraţi fiind de cuget, ieşeau unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni şi până la cei din urmă. Şi a rămas Iisus singur şi femeia stând în mijloc. Şi ridicându-Se Iisus şi nevăzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis: «Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nu te-a osândit nici unul?» Iar ea a zis: «Nici unul, Doamne.» Şi Iisus i-a zis: «Nu te osândesc nici Eu; de acum să nu mai păcătuieşti»“ (In. 8, 3-11).

Femeia-prinsa-pacatuindGrozave clipe trăia femeia cea desfrânată din evanghelie. Ea îşi aştepta moartea; o moarte fioroasă. Ea trebuia să moară în puterea Legii dată de Dumnezeu lui Moise (citiţi această lege în Levitic 20,10).
Domnul Iisus a sosit tocmai în clipa când femeia stătea între moarte şi viaţă. Domnul Iisus a scos-o de sub puterea Legii şi i-a dat iertare tocmai în clipa când trebuia să moară.

O, ce înţeles adânc este în această evanghelie! Toată istoria şi toată taina mântuirii noastre se cuprinde în ea. În chipul femeii celei păcătoase suntem noi. Suntem cu toţii, pentru că toţi suntem păcătoşi. Iar păcatul ne duce în faţa „legii“, în faţa judecăţii. Păcatul trebuie pedepsit. Dreptatea lui Dumnezeu cere acest lucru. În chipul femeii din evanghelie stăm şi noi cu toţii aplecaţi sub osânda paragrafului de lege ce zice: „Plata păcatului este moartea“ (Rom. 6, 23). În virtutea acestui paragraf trebuie să fim osândiţi. Ah, ce osândă înfricoşată este aceasta! Mai grozavă decât cea care se pregătea să moară cu pietre şi bolovani pe femeia din evanghelie.
De sub această înfricoşată osândă ne scapă şi pe noi – ca pe femeia din evanghelie – Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Prin Jertfa Sa cea Sfântă, Iisus Mântuitorul ne scoate de sub puterea Legii şi ne dă iertare şi viaţă. „Legea“ prin Moise s-a dat, iar darul şi iertarea prin Iisus Hristos. | Continuare »

Traian DORZMaria-Egipteanca_Sf-Zosima
din volumul  Cântarile Dintâi

Am fost copilul rătăcit
prin lumea cea pustie,
prieteni mulţi eu am găsit,
dar nu şi prietenie.

Când însă prietenii-au plecat
şi-a lor iubire-apuse,
abia atuncea Te-am aflat
pe Tine, Drag Iisuse…

De-acuma nu mai sunt pribeag,
nici singur, niciodată;
Iisuse, vreau Prieten Drag
să-mi fii pe viaţa toată.

Sunt fericit, ah, fericit
cum nu se poate spune;
Lumina ce mi-ai răsărit
în veci nu mai apune.

Drumul-Crucii-23Sfântul Grigorie Palama

1. Crucea lui Hristos a fost propovăduită şi închipuită mai dinainte de neamurile cele din vechime, şi nimeni nu s-a apropiat vreodată de Dumnezeu fără puterea Crucii. Căci după acea greşeală dintâi săvârşită în raiul lui Dumnezeu prin călcarea poruncii cu privire la pom, păcatul s-a înmulţit, iar noi am fost supuşi, înainte de moartea trupească, morţii celei sufleteşti, care este despărţirea sufletului de Dumnezeu. Iar după călcarea poruncii, am trăit în păcat şi în viaţa cea după trup; or păcatul „nu se supune legii lui Dumnezeu, că nici nu poate. Iar cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8:7-8).

2. Dacă – aşa cum spune Apostolul – „trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului” (Galateni 5:17), Dumnezeu fiind Duh, bunătatea însăşi şi virtutea, iar duhul nostru fiind după chipul şi asemănarea Acestuia, şi dacă duhul nostru prin păcat se face fără de folos, cum ar fi atunci cu putinţă să se înnoiască cineva şi să ajungă prieten cu Dumnezeu în Duh, câtă vreme nu se leapădă de păcat şi de viaţa cea după trup? Dar tocmai aceasta este crucea lui Hristos: lepădarea păcatului. De aceea şi unul dintre Părinţii noştri purtători de Dumnezeu, întrebat fiind de către cineva dintre cei necredincioşi dacă crede în Cel răstignit, a răspuns: „Da! În Cel ce a răstignit păcatul”. Prieteni ai lui Dumnezeu se află mulţi, şi înainte de Lege, şi după darea Legii, când Crucea nu se arătase încă, iar despre aceştia Dumnezeu Însuşi a dat mărturie. Iar regele şi proorocul David, mare prieten între prietenii lui Dumnezeu din acea vreme, spune: „Iar eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule” (Psalmi 138, 16). Eu vă voi arăta cum au fost şi cum au petrecut prietenii lui Dumnezeu înainte de venirea Crucii, dacă voi vă veţi apleca urechea cea iubitoare de Dumnezeu şi veţi lua seama la cele ale Lui.

3. Când încă nu apăruse omul păcatului, fiul nelegiuirii, vreau să spun antihristul, a zis Teologul cel iubit de Hristos: „Şi acum, iubiţilor, este antihrist” (I Ioan 2:18). Tot astfel şi Crucea se află la cei de mai dinainte de noi, chiar dacă fără să se vădească aievea şi deplin. Căci marele Pavel ne-a învăţat pe noi, în chip destul de limpede, cum se află în noi antihristul chiar înainte de a se ivi, căci el spune: „… taina fărădelegii se şi lucrează în noi” (II Tesaloniceni 2, 7). Tot astfel şi Crucea lui Hristos, chiar pe când nu se arătase ca atare, se găsea totuşi în strămoşii noştri; căci încă de pe atunci taina ei se lucra într-înşii. | Continuare »

1. Cine umblă în lumină umblă în Hristos şi n-are de ascuns nimic.
Numai cine nu umblă în Hristos, acela are mereu ceva ascuns sau ceva de ascuns.
Cine lucrează după voia lui Hristos, acela nu-şi ascunde decât binefacerile, nu ascunde decât ceea ce este spre lauda sa. Ori spre ruşinea de-aproapelui său.

2. Tot ce ascunzi cu teamă sau cu ruşine este rău.
Ceea ce este bine n-ai nici voie şi nici nevoie să ascunzi.
De aceea nu trebuie niciodată să te ruşinezi sau să te îngrozeşti de lumină. Ci, dimpotrivă, s-o doreşti.
Căci dacă se va face şi va veni lumina, ea nu va arăta altceva decât, şi mai limpede, frumuseţea caracterului tău şi curăţia virtuţii tale. Dacă umbli cu adevărat în ea.

3. Meritul cel mare al adevăraţilor ucenici ai lui Iisus este că ei nu s-au despărţit niciodată de El.
Oriunde a mers Iisus au mers şi ucenicii Lui, orice a făcut El au făcut şi ei, tot ce a pătimit El au fost gata să pătimească şi ei.
Fiind mereu cu Hristos, prezenţa Lui i-a ferit de căderi, i-a învăţat toată înţelepciunea şi le-a făcut strălucitoare viaţa şi nemuritor numele.
Aşa face Hristos oricui rămâne statornic şi merge ascultător după El. | Continuare »

Rasignire_17TRAIAN DORZ,  LA GOLGOTA

Prin multe ţări frumoase în viaţă am trecut
şi-atâtea văi şi dealuri frumoase am văzut,
dar nici un deal din lume nu m-a atras aşa
ca cel al cărui nume se cheamă Golgota.

Acesta nu se ’nalţă cu vârful pân’ la nori,
pe culmea lui, zăpada nu cerne albe flori,
dar nici pe-un deal din lume nu m-am simţit aşa
de Dumnezeu aproape ca sus pe Golgota.

Nu-s brazi înalţi pe-acolo, nici iarbă verde jos,
dar este sus pe dânsa un lucru preţios:
e Crucea Răstignirii, şi Jertfa de pe ea
ne-a dăruit viaţa – aceasta-i Golgota.

Acolo nu-s izvoare de apă, cât priveşti,
nici râuri curgătoare de ape pământeşti,
dar iese de sub Cruce Izvorul minunat
ce tot păcatul lumii l-a şters şi l-a spălat.

De-acolo şi tâlharul se-ntoarce credincios
şi mântuit se-ntoarce căitul păcătos,
acolo-L vezi pe Domnul, când plângi sub Crucea Sa,
acolo-i har şi pace, aceasta-i Golgota.

O, suflete ce-n lume suspini nemângâiat,
înalţă-te spre locul acela minunat,
acolo mântuirea şi pacea vei afla,
acolo-i fericirea… aceasta-i Golgota!

Sfântul Grigore Palama

1. Plăcută este ochilor noştri priveliştea mării liniştite, răsfrângând pe întinderea ei netulburată lumina scăpărătoare a razelor soarelui în plină strălucire. Dar şi mai desfătător este să priveşti şi să grăieşti despre Biserica cea strâns unită după voinţa lui Dumnezeu, izbăvită de tulburări şi luminată, în chip tainic, de lumina cea dumnezeiască, desfăcându-i aripile către strălucirea de dincolo şi întinzându-şi în sus mâinile, ochii, simţirea, precum şi întreaga ei cugetare. După ce harul Duhului Sfânt mi-a hărăzit astăzi această vedere plăcută şi a îngăduit ca voi toţi să petreceţi împreună noaptea şi ziua în templul lui Dumnezeu, nelipsindu-vă vouă râvna venirii voastre la El, haideţi acum să ajutăm, dând putere pomului tainic, răsădit la cumpăna apelor Duhului Sfânt, şi ca şi voi prin rugăciunile voastre de dimineaţă, tot aşa şi noi, în măsura în care ne îngăduie timpul, să adăugăm învăţăturii de dimineaţă pe cea de seară, arătând mai lămurit iscusinţele prin care vrăjmaşul mântuirii noastre face ca nu numai postul, dar şi rugăciunea noastră să rămână în tot chipul fără de nici un folos.
2. Există, fraţilor, şi altă săturare şi beţie rea şi vicleană, care nu vine nici din mâncăruri, nici din băuturi, nici din desfătarea pricinuită de acestea, ci din mânia către aproapele nostru şi din ura faţă de el, şi din ţinerea de minte a greşelilor sale, şi din toate răutăţile ce se iscă astfel. Despre acestea şi Moise în cântarea sa spune: „Vinul lor este venin de scorpion şi otravă pierzătoare de aspidă” (Deuteronom 32:33). Pentru acestea şi proorocul Isaia zice: „Vai de cei ce se îmbată fără de vin” (vezi Isaia 20:1); şi iarăşi acelaşi prooroc vesteşte: „Să nu postiţi cu lupte” (vezi Isaia 58:3). Dar şi către cei ce postesc în felul acesta, el spune, ca din partea Domnului: „Să-şi plece capul ca o trestie şi să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului?” (Isaia 58:5) şi „Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu Îmi întorc ochii aiurea (Isaia 1:15).
3. Aşadar, această beţie a urii, pricină de căpătâi a îndepărtării oamenilor de Dumnezeu, diavolul caută să o insufle tuturor celor ce se roagă şi postesc, apoi trezeşte amintirea mâhnirilor şi plângerilor noastre, ne pune în mişcare gândurile spre aducerea aminte a răului şi ascute limba noastră pentru vorbe haine şi de ocară, pregătindu-ne pe noi să fim astfel precum David îl descrie pe cel ce se roagă în necuviinţă: „Fărădelege toată ziua, nedreptate a vorbit limba ta; ca un brici ascuţit a făcut vicleşug” (Psalmi 51:1 ); şi el se roagă către Dumnezeu ca să fie izbăvit de acestea, spunând: „Scoate-mă, Doamne, de la omul viclean şi de omul nedrept mă izbăveşte; ascuţit-au limba lor ca a şarpelui; venin de aspidă sub buzele lor” (Psalmi 139:1-3). | Continuare »

filip-si-natanaelNoi L-am aflat pe-Acela ce orbilor dă văz,
când ochii stinşi de patimi îi spală El de tină,
căci ne-a adus în noaptea îndureratei prăzi
lumina Lui, Izvorul de veşnică lumină.

Noi L-am aflat pe-Acela ce muţilor dă glas
şi-i face să vestească minunea bucuriei,
când inima-nţelege al încercării ceas
şi sufletul primeşte cuvântul veşniciei.

Noi L-am aflat pe-Acela ce morţilor dă trai
şi-i face să cunoască eterna înviere,
când inima nu poate să spună-n nici un grai
a Duhului slăvită şi sfântă înfiere.

Noi L-am aflat pe-Acela ce-ologilor dă mers
şi-i face să alerge, ca lumii-ntregi să spună
nemaiuitata clipă când boala lor s-a şters
şi fericirea care le-a dat-o Vestea Bună.

Noi L-am aflat pe Domnul… – ah, graiul nostru nu-i
în stare niciodată să spună bucuria,
Lumina, fericirea şi haru-aflării Lui
ce-ntrece tot ce poate cuprinde veşnicia.

Noi L-am aflat!… Şi-acuma am vrea la orice pas
pe orice om să-l facem s-audă şi să vină
să afle harul care nu-ncape-n nici un glas
şi fericirea care îţi face viaţa plină!

O, voi cei care-n viaţă aţi plâns atât de-amar
şi n-a fost mângâiere pe lume să v-aline,
veniţi! – sunt nesecate izvoarele de har
şi vă vor umple-a’ voastre adâncuri pline-pline!

Traian Dorz, Cântările dintâi

Traian DORZ, Din meditaţii la Apostolul din Duminica I a Postului Mare (a Ortodoxiei)

„Prin credinţă Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu, decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului.“ (Evrei 11, 24-25)

CMoise_apa-din-stancaea dintâi şi cea mai frumoasă dovadă a adevăratei credinţe este, desigur, alegerea şi primirea suferinţei împreună cu Domnul Hristos, împreună cu Evanghelia Sa şi împreună cu poporul Său. Aceste trei părţi ale suferinţei sunt una şi aceeaşi. Hristos nu poate fi despărţit de Evanghelia Sa şi de poporul Său. Nimeni nu poate spune că suferă pentru Hristos, dacă el nu trăieşte smerit curăţia şi sfinţenia Evangheliei. Şi dacă nu este puternic părtaş cu fraţii săi, cu familia sa şi cu poporul său credincios.
Cine are o credinţă adevărată, acela trebuie neapărat să aibă parte într-un fel şi de o suferinţă pentru ea. Să luăm însă bine seama că o suferinţă nu totdeauna poate fi neapărat semnul unei credinţe adevărate. Pot fi suferinţe şi pentru credinţe false. Dar vom cunoaşte uşor o credinţă falsă prin cele trei semne: nu suferă pentru Hristos, nu suferă împreună cu Evanghelia şi nu suferă împreună cu poporul lui Dumnezeu care are dreapta învăţătură şi sfinţenia unei trăiri după pilda Domnului Iisus.
Moise, omul ales şi profetul lui Dumnezeu, ne este dat nouă aici ca o pildă despre atitudinea unui om de credinţă. El avea la curtea lui Faraon tot ce putea visa să aibă un om muritor. Desigur că, fiind crescut acolo, umblând la înalte şcoli, făcând cunoştinţe şi legând prietenii cu cei mai înalţi demnitari ai ţării, el ar fi avut asigurat un viitor dintre cele mai înalte, acolo unde era. Dar sângele adevărat nu se face apă niciodată şi sufletul mare este în stare de fapte mari. Glasul tainic din străfundul conştiinţei lui şi sfânta legătură a sângelui său nu l-au lăsat să tacă şi să se bucure şi el de plăcerile de o clipă ale păcatului, în timp ce fraţii lui, familia lui şi poporul lui sufereau. Numele Dumnezeului său era batjocorit, credinţa lui interzisă, poporul lui asuprit… La ce-i puteau folosi toate plăcerile lumii în care ar fi putut să se desfăteze şi el, fără să-i pese de alţii, cum făceau Core, Datan şi Abiram – şi încă destui alţii? Dar focul din sufletul lui nu l-a lăsat.
Vai, dacă ar fi tăcut şi Moise şi ar fi rămas şi el mai departe nepăsător faţă de Domnul şi faţă de poporul său, în ce nenorocire ar fi rămas, cine ştie până când încă, toţi cei care au cântat fericiţi la izbăvirea lui Dumnezeu din Marea Roşie! Cântarea lui de laudă care se cântă până astăzi şi până în veci şi în ceruri (Exod 15, 1-19; Apoc 15, 3). | Continuare »

Sfântul Ignatie Briancianinov – Predică în Duminica Ortodoxiei

Iubiţi fraţi! Cuvântul nostru din Duminica Ortodoxiei trebuie să înceapă, în chip firesc, cu întrebarea: Ce este Ortodoxia?
Ortodoxia este adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi cinstire a lui Dumnezeu; Ortodoxia este închinarea la Dumnezeu în Duh şi Adevăr; Ortodoxia este proslăvirea lui Dumnezeu prin adevărata Lui cunoaştere şi închinare la El; Ortodoxia este proslăvirea de către Dumnezeu, prin dăruirea harului Atotsfântului Duh, a omului care slujeşte Lui cu adevărat. Duhul este slava creştinilor (Ioan 7, 39). Unde nu este Duhul, acolo nu este Ortodoxie.

Nu este Ortodoxie în învăţăturile şi filosofările omeneşti: în ele domneşte ştiinţă cu nume mincinos, care e roada a căderii. Ortodoxia este învăţătura Sfântului Duh, dată de Dumnezeu oamenilor spre mântuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este mântuire. Sfanta-Treime-3“Cine voieşte să se mântuiască, mai înainte de toate se cade lui să ţină credinţa sobornicească, pe care dacă nu o va păzi omul întreaga şi fără de prihană, fără nici o îndoiala, va pieri pe veci”.
Comoară de mult preţ este învăţătura Sfântului Duh! Ea e predanisita în Sfânta Scriptură şi în sfânta Predanie a Bisericii Ortodoxe. Comoară de mult preţ este învăţătura Sfântului Duh! În ea e chezăşia mântuirii noastre. De mult preţ, cu neputinţă de înlocuit, neasemuită pentru fiecare dintre noi e fericirea sorţii noastre veşnice: tot atât de preţioasă, mai presus de orice preţ, este şi chezăşia fericirii noastre veşnice – învăţătura Sfântului Duh.

Spre a păstra în noi această chezăşie, Sfânta Biserică înşiră astăzi, în auzul tuturor, învăţăturile născute şi răspândite de satana, prin care se vădeşte vrăjmăşia faţă de Dumnezeu, care se împotrivesc mântuirii noastre şi caută să ne-o răpească. Ca pe nişte lupi răpitori, ca pe nişte şerpi aducători de moarte, ca pe nişte hoţi şi ucigaşi, Biserica înfierează aceste învăţături; păzindu-ne de ele şi chemându-i să iasă din tărâmul pierzaniei pe cei amăgiţi de ele, ea dă anatemei aceste învăţături şi pe cei ce se ţin de ele cu îndărătnicie.
Cuvântul anatema înseamnă îndepărtare, lepădare. Când Biserica dă anatemei o învăţătură, asta înseamnă că învăţătura cu pricina cuprinde hula asupra Sfântului Duh, şi pentru mântuire este de trebuinţă ca ea să fie lepădată şi îndepărtată cum este îndepărtată otravă de mâncare. | Continuare »

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de botez din Ogeşti – decembrie 1980

„V-a spus vouă cineva de datoria înfrânării şi a ascultării, a zilelor de rugăciune, a vremii de post, a zilelor de sărbătoare?”

Iisus-Hristos… De ce se destramă, se distrug atâtea căsnicii? Fiindcă n-au la temelia lor pe Hristos! Şi tot aşa, dacă nu este Hristos temelia vieţii şi a credinţei, şi a speranţei, şi a iubirii care trebuie să fie între cei doi soţi, care să-i călăuzească şi să-i ducă cu înţelepciune şi curăţie la înfrânare. Ei nu cunosc sărbătoare. Nu cunosc zi de post. Nu cunosc zile de rugăciune. Şi nu se păzesc în înfrânare, în curăţie şi evlavie înaintea lui Dumnezeu. Ci se lasă stăpâniţi de firea pământească şi de jumătatea din jos a trupului lor. Atunci desigur că nu pot fi binecuvântaţi şi nici copiii pe care îi concep în stările acestea.
Este scris în Cuvântul lui Dumnezeu: „Dacă sunteţi necredincioşi, atunci copiii voştri sunt necuraţi”.
Copiii voştri sunt curaţi numai când voi sunteţi sfinţiţi. Când voi trăiţi în curăţie, în evlavie, în respect pentru zilele de post. În respect faţă de zilele de rugăciune. În respect faţă de sărbători. Atunci Dumnezeu vă binecuvântează căsnicia cu copii binecuvântaţi, viaţa voastră este sfântă, curată şi înfrânată. Şi copiii voştri sunt sfinţi.
Şi creşterea lor e sfântă. Şi atunci copiii sunt binecuvântaţi şi cresc spre fericirea părinţilor şi spre slava lui Dumnezeu, şi spre mântuirea altora.
Dar dacă nu este aşa de la începutul conceperii lor, copiii aceştia vor fi necuraţi. Necuraţi vor trăi. Necuraţi vor vorbi. Necuraţi se vor purta. Necuraţi vor umbla. Spre nefericirea lor, spre ocara lui Dumnezeu, spre nenorocirea celor care vor fi cu ei şi spre pierzarea veşnică a celor care i-au conceput în felul acesta.
E nevoie să gândim asupra acestor lucruri, pentru că la foarte puţine dintre fetele care se căsătoresc, mamele lor le dau de grijă lucru acesta.
Prea puţini dintre tinerii care se căsătoresc ştiu acest lucru. De aceea foarte puţine dintre familiile care se întemeiază şi care au copii îi nasc şi îi cresc copii binecuvântaţi, spre slava lui Dumnezeu, spre fericirea lor şi spre mântuirea altora.
Şi prea mulţi sunt acei care, neştiind datoria înfrânării, nasc copii ai lui Cain, care umplu lumea de nenorocire şi în primul rând inima şi viaţa părinţilor care i-au crescut. Spre ruşinea casei care i-a crescut şi spre nefericirea multora dintre cei care au de-a face cu ei în viaţă.
Dragii noştri! Se spun aşa de puţin aceste lucruri, pentru că, dintr-o jenă, dintr-o sfială nelalocul ei, nu se vorbeşte despre ele. Dar Cuvântul lui Dumnezeu este limpede şi El ne învaţă că noi trebuie să ştim aceste lucruri şi să învăţăm pe copiii noştri adevărul.
Se spune de atâtea ori în Cuvântul lui Dumnezeu: „Părinţilor, învăţaţi pe copiii voştri, creşteţi-i în frica şi-n ascultarea lui Dumnezeu”. Nu vă jenaţi să spuneţi adevărurile acestea din timp copiilor, pentru ca nu cumva ei, aflându-le prea târziu, să li se strepezească dinţii şi să li se amărască gura, când vor zice: „O, dacă mi-ar fi spus mie mama… Dacă mi-ar fi spus mie tata lucrurile acestea atunci când trebuia să mi le spună…”. | Continuare »

Fragment dintr-o vorbire a fratelui Popa Petru (Săucani) de la o adunare de comemorare a Părintelui Iosif TRIFA

PrIosif… Am zis, noi încă nu ştiam. Şi atunci Dumnezeu ne-a mai trimis un fiu. Ne-a mai trimis un slugă a Lui. Ne-a mai trimis un om al Său. Ne-a mai trimis un vestitor al Lui. Aşa ca în toate vremile şi în toate veacurile, Dumnezeu a trimis câte un profet al Lui la toate neamurile pământului şi la toate generaţiile. Nouă, prin îndurarea Lui, ne-a trimis şi nouă Dumnezeu. Se spunea [aici] la început: oare de ce Dumnezeu a ţinut atât de mult la poporul nostru, la neamul nostru?
Neamul nostru de la naşterea lui s-a născut creştin. Împăratul Traian, care a venit şi a cucerit Dacia, de-acolo din Roma a trimis la noi, în Dacia noastră, pe cei mai buni creştini. I-a adus aici. I-a colonizat aici în Dacia noastră. I-a exilat, să se scape de ei, să nu mai fie acolo. I-a trimis aici. Ceea ce a făcut el din ură şi din răutate, pentru noi a fost lucrul cel mai mare şi cel mai scump. Că ne-a trimis prin ei credinţa, în Dacia noastră de altădată. Şi când poporul nostru s-a născut din daci şi din romani, nu le-a mai spus nici daci, nu le-a mai spus nici romani. Le-a spus români. Dar ei s-au născut atunci creştini.
Ce binecuvântare a fost pentru poporul nostru românesc, chiar paguba aceea pe care a crezut împăratul Traian că o face trimiţând în exil aici pe cei mai zeloşi, pe cei mai buni credincioşi creştini de pe vremea lui, de-acolo. Dacă Dumnezeu aşa de bun a fost cu noi şi cu poporul nostru, El ţine minte şi astăzi şi nu uită de acei de-atunci, de părinţii de-atunci, de credincioşii de-atunci, de creştinii de-atunci.
Dacă ne-am duce noi cu gândul la trăirea lor cea minunată… dacă ne-am duce noi cu gândul la sărbătorile lor, pe care le trăiau ei şi le sărbătoreau atunci, după ce s-a încreştinat poporul nostru, am rămâne plini de uimire şi plini de bucurie. Şi am spune: „Doamne, mare eşti Tu!”. Despre ei au scris scriitorii de pe vremea de-atunci. Au trimis scrisori împăratului de la Roma. Când el întreba şi cerceta ce fel de oameni sunt, cum sunt, scriitorii de pe vremea aceea spuneau: „Aceştia sunt cei mai paşnici oameni de pe toată faţa pământului. Aşa se iubesc ei într-olaltă. Aşa muncesc ei. Aşa sunt supuşi stăpânirilor. Cu ei n-are nimeni treabă niciodată. Sunt oamenii cei mai paşnici şi cei mai buni”. Aşa scriau despre credincioşii, despre creştinii, despre părinţii noştri cei dintâi.
Aşa părinţi am avut noi. Aşa creştini au fost la început. | Continuare »

P10AMoise Velescu, din PROFETUL VREMILOR NOASTRE

În casa lui Dumitru din Certege, în anul 1888, la 3 martie, ca un dar de sus, Domnul aducea pe al patrulea lăstar de măslin, cum zice psalmistul (Psalmul 128, 3).
Cu ochişorii blânzi şi cu faţa frumoasă, copilaşul, care părea mai mult un îngeraş decât un copil, nu se mai sătura să privească spre bunii şi duioşii ochi ai mamei lui credincioase.
Aceştia însă se împărţeau, când privind odorul sfânt, când culegând cu ei de pe paginile Psaltirii mângâierea necesară durerilor ce încă nu se risipiseră.
Aşa au trecut cele trei zile până în 6 martie, sărbătoarea celor 42 de mucenici din Amoreea. Atmosfera a devenit mai profundă, mai solemnă, mai sărbătorească, iar copilul născut din părinţii Dumitru lui Nicolae şi Anuţa, născută Bota, a fost dus la biserică şi botezat în Numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, lepădându-l de Satana şi de toate uneltirile lui şi unin-du-l cu Hristos.
Numai mama, Anuţa, care a petrecut această zi în post, în rugăciune şi în citire din Psaltire, a şters lacrimi din ochii ei cei buni.
În toţi cei 7 ani care au urmat, ori de câte ori privea copilul acesta ce primise numele de Iosif, mamei i se părea că nu se mai satură de chipul lui plăpând şi că îi paşte o neprevăzută despărţire.
Pentru copilaşul Iosif, spre deosebire de ceilalţi, întreaga lui fericire era în a privi pe mama lui.
Cu cât timpul trecea, toţi ai casei ştiau că Iosif este copilul iubit al mamei. Faptul acesta nu era privit cu invidie sau cu nemulţumire de către ceilalţi, ci ca o plăcută şi dulce părtăşie a frumoasei lor iubiri.

Astfel, Iosif deveni ajutorul cel mai de nădejde al mamei! El o ajuta să legene o surioară sau un frăţior mai mic, el ajuta la spălat de rufe, el, la mâncare, şi când mama mulgea vacile, el ducea şiştarul, apoi privea tot timpul mulsului pe buna lui mamă şi primea o cană cu lapte proaspăt.
Într-o zi însă când mama mulgea o vacă în curte, un tăuraş se repezi spre ea şi, lovind-o, o trânti jos împungând-o cu coarnele lui tari.
A alergat Iosif spre vita înverşunată, strigând, plângând şi cerând ajutor, dar mama, răsturnată la pământ, gemea sub picioarele şi coarnele ucigaşe. | Continuare »

Izgonirea-lui-Adam-din-Rai-2Traian Dorz, Prietenul tinereţii mele

1. Domnul şi Mântuitorul meu, iată, şarpele mă pândeşte totdeauna, dar văd că el îndrăzneşte să se apropie de mine doar când sunt singur. După cum a făcut şi faţă de mama mea Eva, când şi ea era tot singură.
2. Ce primejdioasă este totdeauna singurătatea pentru o femeie, adică pentru sufletul fără soţ, pentru sufletul cel mai slab!
3. Singurătatea, pentru suflet, este ca vântul pentru foc: pe cel tare îl face mai puternic, pe cel slab îl împrăştie de tot.
4. Prietenul singurătăţii mele şi al tăriei mele, nu-mi lăsa inima singură niciodată!
5. Nu mă părăsi când sunt mai slab, căci şarpele numai atunci îndrăzneşte să se apropie de mine. Şi ispita numai atunci mă poate birui.
6. Tatăl, Care m-a luat din coasta Ta, m-a dat Ţie, spre a-Ţi purta o însoţire veşnic nedespărţită şi a-Ţi face totdeauna bucurie cu gingăşia dragostei mele.
7. El mi-a rânduit astfel toată bucuria mea numai în Tine şi cu Tine.
8. Dar, într-o clipă nefericită, când, în umblările prin Edenul nostru, Ţi-am rămas în urmă, mi-a apărut în faţă şarpele.
9. Şi, în loc să alerg după Tine, m-am apropiat de el.
10. În loc să ascult de înştiinţările Tale, am ascultat la şoaptele lui.
11. Şi, în loc să-mi întind braţele spre Tine, am întins mâna spre el, iar mâna mea întinsă spre şarpe s-a uscat aşa.
12. De atunci, n-am mai putut înălţa niciodată mâna aceasta spre ceruri, în rugăciune slobodă şi caldă. | Continuare »

Izgonirea-lui-Adam-din-Rai-3Traian DORZ

Tot ce-i pe lume rânduit
e-ntemeiat pe ascultare,
din Cel Etern Desăvârşit,
desăvârşit e tot ce-apare.

De la-nceput El a creat
în toate ordinea deplină
şi-o lege veşnică le-a dat
– de-aceasta toate să se ţină.

Rămânerea pe-al ei temei
e bucurie şi cântare,
iar părăsirea căii ei
e prăbuşire şi-ntristare.

Prin cel dintâi neascultător,
dezordinea putu să vină,
iar fiii lui, prin răul lor,
mereu pământu-l învenină.

Ce fericire-i să urmezi
a ascultării armonie,
în tot ce simţi şi-n tot ce vezi,
atunci e har şi bucurie.

O, fugi de duhul răzvrătit
şi ţine-ţi viaţa-n ascultare,
că nu-i păcat mai scump plătit
ca cel făcut de dezbinare.

Preot Iosif TRIFA, «Citiri şi tâlcuiri din Biblie»

adam si eva cu marulEste cunoscută istoria căderii lui Adam şi ale Evei, când i-a înşelat şarpele-diavol să guste din pomul cel oprit. Până şi copiii cei mici de şcoală cunosc această istorie. Vă rog să o citiţi cu luare-amin­te şi în Biblie, la cartea Facerii, capitolul 3. Însă puţini sunt acei care cunosc înţelesul adânc ce este în istoria acestei căderi. Căci înţelesul acestei căderi nu e numai acela că Adam şi Eva au păcătuit şi Domnul Hristos a venit în lume să şteargă acest păcat strămoşesc. Această învăţătură – pe care o cunoaştem din cărţile de religie – e frumoasă şi e adevărată, numai că pentru mine şi pentru tine, cititorule, n-are nici o însemnătate atâta timp cât noi trăim o viaţă cufundată în toate patimile, fărădelegile şi ticăloşiile. Nici Naşterea Domnului, nici Botezul, nici Moartea şi Învierea Domnului, nici mântuirea lui Adam şi ştergerea păcatului strămoşesc n-au nici o însemnătate pentru mine şi pentru tine câtă vreme noi trăim fără nici o schimbare sufletească, câtă vreme trăim o viaţă încărcată cu toate urmările păcatului strămoşesc, cu toate patimile şi fărădelegile.
Înţelesul cel dintâi al căderii lui Adam şi al Evei este acela să aflu că şi eu sunt un Adam înşelat de şarpele dia­vol. Să aflu că istoria lui Adam şi al Evei se petrece şi cu mine, să aflu că şi pe mine tot aşa m-a înşelat şi mă înşeală diavolul, cum i-a înşelat odinioară pe Adam şi pe Eva.

Biblia spune că şarpele-diavol s-a apropiat de Adam şi de Eva cu vorbele:
– Oare a zis Dumnezeu cu adevărat, ori numai vi se pare vouă, să nu mâncaţi din toţi pomii raiului?
– Da, a răspuns Eva, Dumnezeu ne-a spus lămurit: „Să nu mâncaţi din rodul pomului din mijlocul grădinii, căci cu moarte veţi muri“.
Atunci satana, văzând că Adam şi Eva n-au uitat porunca, începu cu înşelăciunea minciunii:
– Nu pentru asta v-a oprit Dumnezeu, că veţi muri, le zise diavolul, ci pentru că El ştie că îndată ce veţi gusta vi se vor deschide ochii şi veţi fi şi voi asemenea cu Dumnezeu, cunoscând binele şi răul… | Continuare »

09.03-Postul-MarePărintele Alexander Schmemann

Pentru mulţi, dacă nu pentru majoritatea creştinilor ortodocşi, Postul Paştelui constă dintr-un număr limitat de reguli şi prescripţii exterioare, predominant negative: abţinerea de la anumite mâncăruri, de la dans şi alte distracţii. Această înţelegere exprimă gradul nostru de înstrăinare faţă de adevăratul duh al Bisericii, care ne este aproape imposibil de înţeles, şi anume că Postul înseamnă şi “altceva”– ceva fără de care toate aceste rânduieli îşi pierd în mare parte semnificaţia. Acest “altceva” poate fi cel mai bine descris ca o “atmosferă”, “un climat” în care fiecare din noi intră, ca fiind mai întâi o stare a minţii, a sufletului, care timp de şapte săptămâni pătrunde întreaga noastră existentă. Scopul postului nu este acela de a ne sili să acceptăm câteva obligaţii formale, ci acela de a ne “înmuia” inima, astfel încât aceasta să se deschidă către realităţile duhovniceşti, să cunoască tainica “sete şi foame” după comuniunea harică cu Dumnezeu.
Această “atmosferă” de post, această “stare a minţii” este determinată în mare parte de slujbe, de diferitele schimbări ce intervin în viaţa liturgică în această perioadă. Luându-le separat, aceste schimbări pot apărea ca fiind “rânduieli” de neînţeles, reguli formale la care trebuie să consimţim formal; dar, înţelese că un întreg, ele descoperă şi comunică duhul Postului, ne fac să vedem, să simţim şi să exprimăm acea tristeţe strălucitoare care reprezintă adevăratul mesaj şi dar al Postului. | Continuare »

Expulsion_of_Adam_and_EvePredică la duminica izgonirii lui Adam din rai
Omilie a Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis, în Sfânta Biserică a Sfântului Gheorghe Lakkia [Levaia] – Amintaios 28.02.1982

Mâine, iubiţii mei, începe Sfânta şi Marea Patruzecime, care ţine 40 de zile. Prima zi este Lunea cea Curată, iar ultima este Sâmbăta lui Lazăr. Biserica ne cheamă să ne nevoim. Avem vrăjmaşi. Iar cei mai mari vrăjmaşi ai noştri sunt trei: primul este trupul cu dorinţele lui rele, al doilea este lumea cu spaimele şi farmecele ei, iar al treilea este satana, care – cum zice Apostolul Petru – „ca un leu răcnind umblă căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8). Aşadar, suntem chemaţi la un război duhovnicesc. Şi precum soldaţii au arme, aşa şi noi, soldaţii lui Hristos, trebuie să fim înarmaţi cu armele pe care Apostolul Pavel le numeşte astăzi „armele luminii” (Romani 13, 12). Iar armele pe care ni le recomandă Sfânta noastră Biserică în această perioadă sunt patru.

Prima armă este postul. Unii moderni spun că postul nu reprezintă nimic. L-au inventat preoţii şi episcopii ca să ţină poporul supus. Aceasta este o minciună. Postul este un aşezământ vechi. Este, precum zice Marele Vasilie, „de aceeaşi vârstă” cu omul, atât de vechi ca şi omul. Când Dumnezeu i-a făcut pe Adam şi pe Eva, le-a spus să mănânce din roadele tuturor pomilor din rai în afară de unul. Ei, asta nu înseamnă post? Dar, din nefericire, Adam şi Eva nu au păzit acest post uşor şi au fost pedepsiţi: „au fost izgoniţi din rai”, precum auzim astăzi în cântări. Au postit Moise, Ilie, toţi profeţii şi patriarhii şi drepţii din Vechiul Testament. Au postit evreii, au postit toate popoarele. Dar mai înainte de toate postul îl recomandă Domnul nostru Iisus Hristos. Îl recomandă prin cuvintele pe care le-am auzit astăzi (vezi Matei 6, 16 – 18), şi – mai mult – prin faptele şi pildele Sale. După botezul Său, Hristos s-a dus în pustie, a rămas acolo 40 de zile, s-a luptat cu satana şi l-a învins; şi acolo a postit aspru, atâtea zile nici nu a mâncat, nici nu a băut nimic. Aşadar postul se întemeiază şi pe Vechiul şi pe Noul Testament. | Continuare »

caderea-lui-adamVlad Gheorghiu

Ce splendori ne înconjoară!
E atât de umbros şi strălucit tot drumul meu cu Tine!
Deşi este stâncos şi abrupt, deşi soarele arde atât de puternic, deşi nu-i nici un izvor care să-i potolească arşiţa, deşi nu-i nici o floare, nici o umbră, nici un luminiş, nici o pasăre pe aici. Totul este arid şi uscat. Piatră ascuţită şi pământ fierbinte…
Pe unde sunt pietrele prea ascuţite şi spinii prea în cale, simt semnul răstignirii din Palmele aşezate sub tălpile mele şi ascuţişul pietros nu lasă nici o rană.
Pe unde soarele arde prea necruţător, umbra Crucii potoleşte fierbinţeala şi izvorul ei astâmpără setea.
Iar cuvintele tale, şoaptele tăinuite ale iubirii Tale sunt armonii nemaiauzite de mine, bucuriile pe care mi le faci sunt nemaicunoscute inimii mele.
Dar iată că pe marginea drumului nostru încep să apară ba o floare sălbatică, ba o sălcioară, semn că undeva, aproape chiar, este vreun izvor. Nici pietrele nu mai sunt aşa ascuţite. O iarbă moale şi fragedă simt acum sub tălpile mele. Deşi, de o parte şi de alta a drumului nostru prăpăstiile sunt la fel de mari, cărăruia noastră pare că nu mai urcă, ci şi-a croit făgaş lin printre stânci.
Ce minunat de bun eşti Tu! Nu mă porţi mult timp prin arşiţe, prin spini, prin pietre. Tu ştii cât de puţin rezist eu şi mă scoţi repede la şes. Urcuşul meu tu-l faci uşor, pentru că ştii toate drumurile care duc acolo sus şi mă duci numai pe cele pe care ştii că pot urca eu.
Şi inima mea, de fericire, susură cântări de mulţumire şi de slavă numai pentru Tine.
Iată acum în ce strălucit luminiş m-ai scos! Atâtea flori, atâta umbră, atâta iarbă şi atâta pace! Ce minunate cântece se aud printre ramuri! Până şi Tu ai tăcut ca să mă laşi să ascult şi să mă bucur de aceste frumuseţi. | Continuare »