Drumul-Crucii-005Traian DORZ

Oricine va vrea să fie
cel mai mare dintre voi,
a zis Domnul, să se lase
cel mai jos şi mai ’napoi;
cine vrea s-ajungă-ntâiul
fie robul tuturor.
Asta-i calea înălţării
în al Domnului popor.

Pentru că nici Domnul nostru,
când în lume a venit,
n-a vrut alţii să-L slujească,
ci El pe-alţii i-a slujit;
n-a vrut să-şi dea alţii viaţa
pentru ca să scape El,
ci Şi-a dat-o El, ca alţii
să se mântuie astfel.

Cel care tot vrea să-şi scape
viaţa asta pe pământ
şi-o va pierde pe aceea
de la Dumnezeu cel Sfânt.
Dar cel care-şi dă viaţa
cea de-acum pentru Hristos
îşi va câştiga viaţa
cea din Veacul Glorios.

Traian DORZ, Hristos – Jertfa noastră (Meditaţii, rugăciuni şi cântări la Sfânta Evanghelie după Ioan  capitolul 19)

Iisus-biciuit_02_16„Atunci Pilat a luat pe Iisus şi a pus să-L bată.“

În chinuirea lui Iisus, după marele preot, urmează acum marele dregător.
După puterea religioasă, urmează puterea lumească.
După neamul Său, urmează străinii.
Aceste două tabere, veşnic dezbinate între ele, în nici o privinţă nu se pot împăca şi uni; numai în ura împotriva lui Hristos se unesc. În ura contra lui Iisus se pot înţelege toţi cei răi, se pot ajuta între ei şi se pot completa cu o plăcere blestemată şi cu o grabă criminală toţi.
De aceea vinovăţia lor este aceeaşi.
Şi răsplata o vor împărţi la fel.

Pilat a pus să-L bată pe Iisus.
Acest judecător nelegiuit, care spusese cu câteva clipe mai nainte că nu găseşte nici o vină în El, care se încredinţase că Omul din faţa lui este un om drept, care ştia bine ce nelegiuiţi şi ce vicleni erau pârâşii Lui, care era convins de partea Cui este dreptatea, – pune totuşi să-L bată pe Iisus…
să-L bată ca pe un ucigaş, ca pe un tâlhar, ca pe un rău-făcător vrednic de ruşine şi de pedeapsă publică.
Marele preot pusese aprozii lui să-L bată pe Iisus, înjosindu-L şi dispreţuindu-L în numele autorităţii religioase.
Acum Pilat pune soldaţii săi să-L bată pe Iisus, înjosindu-L în numele autorităţii civile, lumeşti.
Capii celor două autorităţi Îl înjosesc şi-L nedreptăţesc pe Iisus în faţa Legii lor şi în numele acestor Legi.
În mâinile celor dintâi, Legea lui Dumnezeu devine legea ucigaşilor.
Iar în mâinile celorlalţi, legea Dreptăţii devenise legea bunului plac. | Continuare »

Sfântul Ignatie Briancianinov – Predică în Duminica Sfântului Ioan Scărarul

„Acest neam, le-a zis Domnul Apostolilor Săi despre duhurile răutăţii, cu nimic nu poate ieşi, fără numai cu rugăciune şi cu post“. (Marcu 9, 29)

Iisus-vindeca-copilul-lunatic-2Iată o nouă trăsătură a postului! Postul este primit de Dumnezeu când merge înaintea lui o mare virtute – milostivirea; postului îi este pregătită plată în cer când e străin de făţărnicie şi slavă deşartă; postul lucrează când este îmbinată cu el o altă mare virtute – rugăciunea. Şi cum lucrează? Nu doar că potoleşte patimile din trupul omenesc – intră în luptă cu duhurile răutăţii, le biruie. De ce postul, care este în sine o nevoinţă trupească, poate lucra – sau împreună-lucra cu rugăciunea – în lupta împotriva duhurilor?

Pricina lucrării postului asupra duhurilor răutăţii stă în puternica lui lucrare asupra propriului nostru duh. Trupul, potolit de post, dă duhului omenesc libertate, putere, trezvie, curăţie, subţirime. Numai într-o astfel de stare poate duhul nostru să se împotrivească nevăzuţilor săi vrăjmaşi. Iar eu, când mă supărau aceia, adică dracii, spune de Dumnezeu insuflatul David, m-am îmbrăcat cu sac şi am smerit cu post sufletul meu, şi rugăciunea mea în sânul meu se va întoarce (Ps. 34, 12). Postul aduce minţii trezvie, iar rugăciunea este arma minţii, cu care aceasta alungă pe potrivnicii nevăzuţi. Postul smereşte sufletul, slobozindu-l de împietrire şi îngâmfare, care apar din îmbuibare, iar rugăciunea postitorului se face deosebit de puternică, este rostită nu superficial, este rostită din adâncul sufletului, din adâncul inimii, îndreaptă, înalţă postitorul spre Dumnezeu.

Întunecatele duhuri ale răutăţii au săvârşit două nelegiuiri grele: prima a fost pricina lepădării lor din ceata sfinţilor îngeri; a doua a fost pricina lepădării lor fără putinţă de întoarcere. În cer ei s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu; căpetenia lor, oarbă din pricina părerii de sine, a vrut să se facă deopotrivă cu Dumnezeu. Aruncaţi din cer în tărâmul de sub cer pentru nelegiuita lor încercare, ei au pizmuit fericirea omului nou-zidit şi au săvârşit o nouă fărădelege: amăgindu-l pe om, l-au tras în căderea lor. | Continuare »

IH-Arhiereu-2Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
Meditaţii la Apostolul din Duminica a III-a a Postului Mare (a Sfintei Cruci)

„Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci Unul Care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat.“ (Evrei 4, 15)

Cea mai mare putere în rugăciunile mele mi-a dat-o şi mi-o dă totdeauna dulcea încredinţare care îmi vine în inima mea gândind la cuvintele acestui sfânt verset. Cea mai mare îndrăzneală în pocăinţa mea îmi vine când înaintea Domnului mă bizui pe această duioasă făgăduinţă. Cea mai dulce pace şi încurajare în nereuşitele mele, în greşelile mele, în prăbuşirile mele trupeşti şi sufleteşti îmi vine numai de la această dulce încredinţare pe bunătatea puterii Marelui meu Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos. Încredinţarea că El nu este aspru şi neîndurător, ca alţi mari preoţi lumeşti care apără numai pentru darurile mari sau numai pe oamenii mari… Ci Hristos, dulcele nostru Mijlocitor, este Marele şi Unicul nostru Preot Care are milă de slăbiciunile noastre, nu fiindcă le-ar avea şi El, ci pentru că, ispitit fiind de toate acestea întocmai ca şi noi, dar fără păcat, ni le cunoaşte, ni le înţelege şi ni le acoperă…
A fost o vreme la început când eu nu aflasem încă acest adevăr şi nu cunoscusem încă această liniştitoare făgăduinţă din Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu. În vremea aceea am fost adeseori foarte chinuit, îngrijorat şi chiar deznădăjduit de slăbiciunile pe care de prea multe ori le vedeam în viaţa mea.
Mă aplecam la rugăciune, dar de atâtea ori n-aveam nici o putere, nici o căldură, nici o înfiorare în rugăciunea mea. Şi mă ridicam din genunchi fără bucurie în inimă, fără lacrimi în ochi, fără linişte în duh.
Mă ridicam la Cuvânt, dar mintea mea era pustie; vorbirea mea, goală; ascultătorii mei erau de gheaţă…
Puneam mâna pe condei, dar hârtia mea rămânea albă; mintea mea, răvăşită; aripile inspiraţiei mele, frânte.
Mă apucam de un lucru, dar ochiul meu nu mai vedea limpede, mâna mea nu mai era sigură, priceperea mea nu mai ştia cum să facă, şi lucrul meu ieşea o batjocură.
Vedeam păcatul venind spre mine, ori eu mergând spre el. Ştiam că este păcatul, fiindcă lumina Cuvântului Sfânt mi-l arătase limpede. Ştiam că trebuie să-l osândesc şi să nu-l fac, fiindcă Duhul Sfânt Care era în mine mă înştiinţa clar asupra acestui lucru… | Continuare »

Rastig-56Traian DORZ

Nu te ruşina de lacrimi,
suflet scump şi credincios,
nu S-a ruşinat de ele
nici Stăpânul tău Hristos,
nu s-au ruşinat de ele
nici preasfinţii tăi părinţi
– vai de cei ce nu pot plânge
lacrimi sfinte şi fierbinţi!

Nu vă ruşinaţi de lacrimi,
ci vă-nvinuiţi când nu-s;
cei ce plâng sunt totdeauna
mai aproape de Iisus,
sute de versete sfinte
fericesc pe cei ce plâng
– vai de cei ce nu pot plânge
că-n porniri fireşti se frâng!

Vai de cei ce pot să râdă
sau să cânte peste tot,
care pot vorbi de toate
– dar să plângă nu mai pot!
Nu-i mai mare osândire
ca a celui ce nicicând
n-are lacrimi, nici când toate
cer să nu fii neplângând!

PiatraSoimuluiMartie1986Mulţumim lui Dumnezeu pentru această minunată şi binecuvântată seară şi noapte petrecută aici împreună. Şi noi, cei bătrâni, dacă am fost printre voi, ne simţim parcă şi noi tineri. Şi mulţumim lui Dumnezeu că se împlineşte într-adevăr în viaţa noastră Cuvântul Său din Psalmi: „…întinereşte ca vulturul”.
Dumnezeu ne dă nouă puterea de a întineri mereu. Că seva care curge prin trupul nostru vine din rădăcina cea puternică a Buciumului Vieţii, care este Iisus.
Într-adevăr, în Hristos nimeni nu este bătrân. Fără Hristos, vezi atât de mulţi tineri care deja sunt îmbătrâniţi. Oameni epuizaţi, oameni storşi, care nu mai au nici un fel de scop în viaţa lor. Trăiesc ca un animal, ba poate că şi mai rău.
Ce sens veşnic şi fericit a dat vieţii noastre cunoaşterea lui Hristos! Fiţi fericiţi că-L cunoaşteţi pe Domnul! Devotaţi-vă Lui cu toată puterea şi nu umblaţi după El şchiopătând şi tânjind.
Alipiţi-vă de Domnul, faceţi acel contact divin cu El, cum face becul cu uzina, ca să capete putere de iluminat şi de încălzit.
Alipiţi-vă de Hristos şi staţi uniţi cu El, pentru că El v-a dat vieţii cel mai înalt şi mai strălucit sens. Toate trebuinţele noastre, chiar şi cele trupeşti, se împlinesc deplin în Hristos când noi suntem total devotaţi şi hotărâţi pentru El… | Continuare »

Vindecarea_slabanogului_16_02Tu, care-ai aflat lumina
fericitei căi,
zboară-n valurile lumii,
scapă-ţi fraţii tăi!

Nu lăsa să se-odihnească
trupul tău nicicând,
spune-le de moartea care
va veni curând!

Spune-le de Judecata
care va veni,
de osânda, de pierzarea
care-o va-nsoţi!

Spune-le de-Acela singur
Care i-ar scăpa,
spune-le să-L cheme astăzi,
pân’ vor mai putea!

Spune-le cu lacrimi, strigă-i,
ţine-te de toţi,
roagă-i – ei se duc la moarte –
nu-i lăsa, cât poţi!

Ştii c-a’ mântuirii haruri
ţie ţi s-au dat
şi pentru-a ajuta să scape
alţii din păcat?

Cum cauţi tu a lor salvare
de pe-a’ morţii căi,
ce vei spune la-ntrebarea:
„Unde-s fraţii tăi?“

Traian DORZ

Episcopul LonghinSursa: graiulortodox

Înalt Preasfinţiile Voastre, preacuvioşi şi preacuvernici părinţi, cuvioase măicuţe,
Cu cea mai mare durere în suflet suntem astăzi noi creştinii ortodocşi datorită zilelor pe care le-am ajuns, de a suferi în Biserica noastră ortodoxă loviturile pe care le primim. Dar, deşi, de 2000 de ani Biserica noastră a fost lovită din toate părţile, de toate ereziile, sfinţii părinţi ai Bisericii au păstrat dogmele şi credinţa adevărată.

Vă îmbrăţişăm cu toată dragostea în Hristos Domnul nostru şi după dumnezeescul psalmist care zice ce bine e ca fraţii să fie împreună, dar nu în dragoste făţarnică cu ereticii, ci cu fraţii noştri în credinţa noastră bună, canonică şi dreaptă şi unde dragostea se bucură de adevărul pe care-l trăim în Biserica noastră. Astăzi ne-a adunat durerea sufletului şi frământările poporului ortodox de pretutindeni datorită marelui pericol care a apărut în faţa noastră de a deveni trădători ai sfintei noastre credinţe ortodoxe ori de a mărturisi adevărul sfânt care ne este dat de cea mai scumpă comoară. Noi ştim numai o Biserică pe care ne-a lăsat-o Iisus Hristos , Domnul nostru şi aceasta este una sfanta Biserică, apostolicească şi sobornicească şi drept măritoarea credinţă cu care vrem să ne întoarcem la scumpul nostru Mântuitor în veşnicie. Aceasta este biserica pe care nici porţile iadului nu o pot sfărâma , al cărui cap este Hristos.

Nu recunoaştem alte zise biserici surori, identice şi nici relaţiile Bisericii ortodoxe cu cealaltă lume creştină. Da, iubim pe toţi şi pe toată lumea de pe pământ, pentru că toţi suntem făptura lui Dumnezeu şi de aceea iubim şi îi chemăm pe toţi să se întoarcă la adevărata credinţă mântuitoare ortodoxă pe care a lăsat-o Domnul Iisus Hristos şi care este una şi el a răscumpărat-o cu sfânt sângele său şi nu cu ecumenismul blestemat , care este înainte mergător antihristului şi doreşte să distrugă din temelii pe una sfântă, sobornicească şi apostolesca Biserică a lui Hristos. | Continuare »

Buna-Vestire_5Traian Dorz,
din volumul
«Minune şi Taină»

Maică Preacurată, din inima toată,
de-a ta sărbătoare, ţi-nălţăm cântare.

Tu, ce-ai fost aleasă
Cerului Mireasă,
fii de lumea toată
binecuvântată,
Maică Preacurată;
fii de toţi cinstită,
Maică Fericită!

Mai presus de lună, stele te-ncunună,
soare te-nveşmântă, îngerii te cântă.

Fiul tău te ţine veşnic lângă Sine
şi pe tron de rază lângă El te-aşază.

Maică din Mărire, să dea mântuire,
Fiului te roagă, pentru lumea-ntreagă.

Maică Preacurată, omenirea toată
cântă şi te-adoară, Pururea Fecioară.

Omilie a Sfântului Luca al Crimeei la sărbătoarea Buneivestiri

„Astăzi este începătura mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac: Fiul lui Dumnezeu Fiu Fecioarei Se face şi Gavriil harul binevesteşte”.

Buna-Vestire_3Acum s-a împlinit taina cea mare a credinţei noastre creştineşti, s-a împlinit lucrul pe care cu şapte sute de ani înainte de Naşterea Domnului Iisus Hristos l-a prezis Sfântul Proroc Isaia: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu, şi vor chema numele Lui Emanuil, care înseamnă: „Cu noi este Dumnezeu”.
De ce spunea acest sfânt proroc că Domnul va fi numit Emanuel, dacă Arhanghelul Gavriil, care a heretisit-o acum pe Preasfânta Fecioară Maria, a zis că Ea îi va pune numele de Iisus? Ce să însemne acest lucru? El se lămureşte prin înţelesul numelui de Emanuel: „cu noi este Dumnezeu”.
Toate popoarele creştineşti, toţi cei ce au crezut în Domnul Iisus Hristos, îl numesc Mântuitor, Dumnezeu Adevărat, Care a trăit cu oamenii pe pământ. Prin aceasta s-a şi îndreptăţit numele de Emanuel, „cu noi este Dumnezeu”, despre care vorbea prorocul. Emanuel este Dumnezeu-Omul, Dumnezeu Care este cu noi, Dumnezeu în trup. S-a săvârşit taina cea neasemuită a mântuirii noastre, despre care citim la Sfântul Apostol Pavel: Cu adevărat, mare este taina bunei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup (l Tim. 3, 16). El spunea că sfinţii îngeri ar vrea să pătrundă această neobişnuită taină, însă nici lor nu le este dat să cunoască toate adâncurile ei. Şi atunci, noi, slabii şi neputincioşii, să încercăm a o pătrunde?
Noi ştim însă că dogmele privitoare la Dumnezeirea-Omenitatea Domnului Iisus Hristos – şi la întruparea Lui fără de sămânţă din Preasfânta Fecioară Maria alcătuiesc temeiul întregii noastre credinţe creştineşti: căci dacă nu am crede în faptul că Domnul Iisus Hristos este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, Care S-a întrupat din Preasfânta Fecioară Maria, zadarnică ar fi nădejdea noastră în mântuire. Însuşi Domnul Iisus Hristos spunea despre Sine că este Fiul lui Dumnezeu, Pâinea, cea Cerească, pogorâtă din Cer. Noi primim acest adevăr cu toată inima noastră şi nu încercăm a pătrunde adâncul fără fund al arătării lui Dumnezeu în trup. | Continuare »

Traian DORZ, din HRISTOS – MĂRTURIA MEA

… Dimineaţa, înainte de ora opt, eram iarăşi în biserică, îngenuncheat la picioarele Mântuitorului meu, Care mă izbăvise ieri şi Care mă va izbăvi şi astăzi. Din faţa lui Iisus, am mers din nou în faţa lor (a anchetatorilor), plin de încredere şi pace.
În această zi, a trebuit să răspund la alte întrebări, mai ales în legătură cu drumurile mele pe la fraţii din ţară. Cu frământările şi sfaturile noastre. Cu dezbinările şi cu luptele din mijlocul adunărilor.
– De ce te amesteci dumneata în credinţa altora? De ce nu laşi pe fiecare să creadă cum vrea şi să meargă cum îi place?
– Pentru că aceste dezbinări, e adevărat, sunt acum o problemă arzătoare numai pentru Oastea Domnului, dar, dacă astăzi nu se va lucra grabnic şi cu simţ de răspundere, nu numai de către noi, pentru rezolvarea lor, mâine dezbinările acestea vor fi o problemă pentru Biserică. Iar poimâine, o problemă gravă pentru naţiune.
– Pentru ce?
– Veţi vedea!
– Dar cu tineretul ce aveţi?
– Sunt copiii noştri, viitorul neamului şi al credinţei noastre şi avem răspundere pentru educaţia şi viaţa lor.
– De ce aveţi probleme cu ei, dacă i-aţi educat cum aţi vrut?
– Câtă vreme erau numai sub educaţia noastră nu aveam probleme. Problemele cu ei încep când trec sub educaţia altora.
– A cui?
– A şcolii, a străzii, a societăţii.
– Până când răspunde părintele de educaţia copilului său? | Continuare »

T-Dorz-070O, lacrimile-acestea vărsate pentru voi,
ce ard şi azi scăldându-mi obrajii trişti şi goi,

Ce ard în rugăciunea gemută în ascuns
ca-n voi să se trezească a-ntoarcerii răspuns

Şi ard în blânde-ndemnuri, mai dese şi fierbinţi
să nu călcaţi solia rămasă din părinţi,

Şi ard purtând mustrarea cu-ndurerat cuvânt
că v-aţi călcat iubirea şi primul legământ,

Şi ard în stăruinţa să nu vă dezbinaţi,
să nu-nlesniţi credinţe străine printre fraţi,

Să nu slăbiţi din râvnă, din post şi rugăciuni,
nici lumea să v-atragă spre vechile-i minciuni,

Nici să nu fiţi ocară Lucrării lui Hristos,
nici Sfintei Lui Biserici, povară şi ponos,

Nici fraţilor iscoade, nici nimănui vrăjmaşi,
ci sinceri şi statornici, şi-adevăraţi ostaşi… | Continuare »

Am aflat pe Domnul şi-acum cânt voios
o cântare nouă Domnului Hristos.

O viaţă-ntreagă eu L-am tot căutat,
plâng de bucurie că azi L-am aflat.

Când sunt lângă Domnul, traiul mi-e uşor,
El în orice clipă îmi dă ajutor.

Am aflat pe Domnul şi-acum cânt voios…
O, ce bucurie să-L ai pe Hristos!

Doamne, lângă Tine ţine-mă legat,
ca de-a Ta iubire să nu mă despart!…

Cartea de cântări a Oastei Domnului

Te ştiam

Rastignire-222Te ştiam din vremea anilor mei cruzi,
mi-era de Tine teamă
şi încă ţineam seamă
ca, din vina mea, să nu-Ţi văd ochii uzi.

Şi mă rugam, ca mamei în pruncie,
să mă-nsoţeşti pe cale,
să nu mă ia la vale
a veacului satanică furie.

Şi-Ţi mulţumeam în fiecare seară
şi Te slăveam în rugă,
dar vorbele în fugă
cu gura, doar, voiau ceva să-Ţi ceară.

Ci numai când Te-am întâlnit pe Tine
în iarna-ncrâncenată,
Te-am cunoscut în toată
iubirea Ta jertfită pentru mine.

De-atuncea lacrimi ard în rugăciune
când gura mea sărută,
de arşiţă durută,
a tălpii Tale urmă şi minune.

De-atuncea tac şi-ascult cum picuri rouă
pe-a dorului suspine
când îmi ridic spre Tine,
căuş întinse, mâinile-amândouă.

De-atunci îţi cânt, Iubire, numai Ţie,
că tot ce duc sub cruce
atât de drag străluce
învăluit în Tine pe vecie.

Şi nu-i de-atuncea zare să mă-mbie,
nici reazem, nici cărare,
ci am numai cântare
şi dragoste, să Ţi le dărui Ţie.

Lidia Hamza Blid de lut

Traian Dorz, HRISTOS — DUMNEZEUL NOSTRU (Meditaţii, rugăciuni şi cântări la Sfânta Evanghelie după Ioan  – Capitolul 1)

„Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: «Noi am găsit pe Acela despre Care a scris Moise în Lege şi proorocii: pe Iisus din Nazaret, fiul lui Iosif.»“

Mantuitorul_Filip-si-NatanaelFilip era şi înainte de a-L afla pe Domnul un om apropiat de cele sfinte. Iată, el citise Sfintele Scripturi şi cunoştea bine Cuvântul lui Dumnezeu. El trebuie să fi fost mereu în Templu şi trebuie să-L fi dorit mult pe Domnul. De aceea, când a auzit prima dată chemarea Domnului, el a şi venit îndată pe urmele Domnului Iisus.
Natanael era din Cana Galileii (Ioan 21, 2).
Şi se vede că între Filip şi Natanael era şi înainte o veche şi frumoasă prietenie; era o dulce frăţietate între ei, fiindcă cel dintâi pe care Filip l-a adus la Domnul a fost el, prietenul său apropiat. Iar apoi au fost nedespărţiţi. Pretutindeni sunt pomeniţi împreună.
O, ce minunat este când noi, dacă L-am aflat pe Domnul, căutăm îndată şi chemăm cu dragoste şi pe prietenii noştri la El. Pentru a fi şi ei mântuiţi şi fericiţi împreună cu noi.

Natanael înseamnă: «Dumnezeu a dat». Sau «darul Domnu-lui». Sau «Dumnezeu este dar». Sau «dat din Dumnezeu».
Oricum ar fi luat acest nume, el are un conţinut plin de frumoase înţelesuri şi arată că un suflet primitor de Dumnezeu şi păstrător al prieteniei va fi totdeauna binecuvântat, atât pentru el cât şi pentru alţii, ca un dar dumnezeiesc.
Natanael a mai fost numit şi Bartolomeu (Mat. 10, 3), adică «fiul lui Tolomeu». «Cel ce ridică apele». «Fiul luptelor»… Fiindcă el a fost un neobosit luptător pentru Dumnezeu. Şi multe ape binefăcătoare s-au revărsat şi din inima lui spre mântuirea sufletelor noastre.

Cel dintâi cuvânt cu care Filip a întâmpinat pe prietenul său Natanael a fost un strigăt fericit: Noi am găsit pe Hristos!…
Ce fericit trebuie să fi fost acest strigăt, izvorât din marea inimă a lui Filip, pe care prietenul său i-o cunoştea bine. Ce luminoasă trebuie să fi fost faţa lui Filip, ce strălucitori ochii lui, ce caldă şi vibrantă vocea, ce convingătoare toată înfăţi-şarea sa! | Continuare »

O Dumnezeule Slăvit,
privesc la tot ce mă-nconjoară,
– şi când văd tot ce-ai întocmit
în faţa Ta un duh smerit
de rugăciune mă-nfăşoară!

Uimit privesc şi-un răsărit
şi-un pururi nou apus de soare,
– Frumosul tot mai felurit
îmi umple sufletul uimit,
îngenunchindu-l spre-nchinare.

Cu sufletul adânc plecat
Te cânt şi nalţ în mii de feţe,
– cât de Frumos şi Minunat
eşti Tu, Cel Care-ai semănat
pe lume-atâta frumuseţe!

Traian Dorz, Cântarea anilor

Să crezi adânc în Dumnezeu Cel Veşnic
şi lui Hristos adânc să I te-apleci,
că nu-s mai mulţi mântuitori pe lume,
ci-i numai El – acum şi-n veci de veci!

Să crezi adânc, din inimă, Cuvântul
şi să-L asculţi prin orice-ar fi să treci,
că-n lume nu-s mai multe adevăruri,
ci-i numai El – acum şi-n veci de veci.

Să crezi adânc Iubirii Răstignite,
păcatul tău în lacrimi să-l îneci,
că-n lume nu-s răscumpărări mai multe,
ci-i una doar – acum şi-n veci de veci.

Să crezi adânc acestor adevăruri
şi-n ele stând viaţa să-ţi petreci,
că-n lume nu-i decât o mântuire,
o ai sau nu – acum şi-n veci de veci.

Să crezi adânc! – Credinţa să-ţi învie
spre-un veşnic rod a tale-ntinderi seci,
c-o viaţă doar şi-un suflet ai pe lume,
le scapi sau nu, – acum şi-n veci de veci!

Traian Dorz, Cântări de drum

Întoarcere

Rastig-30Traian DORZ

De sus, de pe ’nălţimea Crucii,
Iisus, Dumnezeiescul Miel,
ne cheamă ne-ncetat să-ntoarcem
în Sus, spre El,
în Sus, la El.

Şi voi, de vreţi s-aveţi viaţa,
să-ntoarceţi pân’ la Cruce sus,
să-ntoarceţi pe deplin,
să-ntoarceţi pân’ la Iisus,
pân’ la Iisus!

Voi, care spre-adâncimea morţii
atât de greu v-aţi prăbuşit,
voi, care-aţi mers pe căi pierdute
şi conştiinţa v-aţi robit,

Voi, toţi cei ce-aţi întors din lume
lăsând păcatul de-orice fel,
dar n-aţi ajuns pân’ la adânca
şi sfânta contopire-n El,

Întoarceţi la Hristos,
întoarceţi,
s-ajungeţi Chipul Său curat!
Să fiţi în El deplin…
…Aceasta-i
întoarcerea cu-adevărat!

1. Sfintele sărbători sunt anume rânduite de Dumnezeu, pentru ca să fie prilejuri şi mai alese de meditaţie duhovnicească, în care sufletele noastre să rămână cât mai mult în adâncimi şi pe înălţimi sfinte. Sf-Apostoli-ImpartasireSă petrecem împreună ceasuri şi mai fericite de rugăciune… şi să le avem ca prilejuri şi mai luminoase de bucurii şi de petreceri sfinte, spre slava lui Dumnezeu şi binecuvântarea noastră.

2. Oricând se apropie sfintele sărbători, mai ales cele ale Naşterii sau Învierii Domnului, nici unii dintre noi nu trebuie să uităm îndatorirea sfântă de a le întâmpina cu o pregătire cât mai cu grijă, spre curăţirea noastră şi cinstirea lui Dumnezeu. Orice sărbătoare este un prilej de sfinţire şi primenire sufletească. Să le folosim toate pentru a ne uni şi mai mult cu Dumnezeu.

3. Săptămânile de post aşezate înaintea marilor sărbători, tocmai cu acest scop au fost rânduite, ca, în tot timpul zilelor pregătirii, noi să avem trează mintea noastră, gândul şi inima noastră în duhul care să ne îndemne spre curăţire, pentru a ne putea în zilele sărbătoreşti să ne înfăţişăm în chip cât mai prielnic înaintea lui Dumnezeu…

4. Dar în zilele pregătirii, nu numai înfrânarea şi disciplina trupească – prin renunţări la îmbuibare de mâncare şi băutură sau la slobozenia necuviinţei – se cade să le avem noi în vedere, ci şi o atentă meditaţie asupra sfintelor învăţături, şi o mai smerită şi stăruitoare rugăciune, şi o mai evlavioasă purtare, şi o mai mare stăruinţă spre Casa Domnului şi spre iubire, iertare şi binefacere. | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, Sodoma şi Gomora

„Şi a zis Lot: ieşiţi din locul acesta, căci Domnul vrea să piardă cetatea. Dar ginerii lui credeau că glumeşte“ (Fac. 19, 14).

LotSodoma şi Gomora erau un putregai sufletesc. Totul era putred şi stricat în aceste cetăţi. Un singur om îşi păstrase legătura cu Dumnezeu. Acel om era Lot.
Dar nici acest Lot nu era ferit cu totul de stricăciune. E o mare deosebire între Noe, care trăia ferit cu totul de stricăciune, şi Lot, care se amestecase şi el, în parte, cu stricăciunea. Vom arăta în paginile următoare cum Lot a scăpat şi el numai aşa, „ca prin foc“ (I Cor. 3, 15).
Dar – aşa cum era – Lot era totuşi singurul om din Sodoma şi Gomora care mai ţinea legătura cu Dumnezeu. Venise de lângă Avraam, venise din Canaanul credinţei şi acum se îngro-zea de ceea ce vedea şi auzea în aceste cetăţi.
„Iar Lot era foarte întristat de viaţa destrăbălată a acestor stricaţi; îşi chinuia Lot în toate zilele sufletul lui neprihănit, din pricina celor ce vedea şi auzea din faptele lor nelegiuite“ (II Petru 2, 7-8). Ca şi Noe, plângea şi Lot de mila unei lumi putrede şi păcătoase. Ca şi Noe, va fi încercat, de bună seamă, şi Lot să abată pe oameni de la stricăciune.

„Oameni buni – va fi zis Lot – nu e bine ce faceţi… Lăsaţi-vă de răutăţi şi fărădelegi!…“. Dar toate chemările lui se izbeau de fărădelegile oamenilor, ca de un zid de fier. În loc de îndreptare, păcătoşii răspundeau cu ameninţări: „Ai venit aici ca un străin şi acum vrei să faci pe judecătorul?“ (Fac. 19, 9). „…vrei să faci pe dascălul nostru…, să-ţi tacă gura, căci altcum o păţeşti…“ „În toate zilele Lot îşi chinuia sufletul din pricina celor ce vedea şi auzea…“ În starea asta sunt şi azi cre¬dincioşii. Toţi cei ce l-am aflat pe Domnul şi trăim o viaţă cu El avem o mare bucurie sufletească, dar, pe de altă parte, avem şi o mare întristare sufletească. Suntem amărâţi şi întristaţi de cele ce vedem şi auzim în această lume păcătoasă.
O ceată de ostaşi din Oastea Domnului a fost întrebată odată de nişte oameni: | Continuare »

Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la botezul de la Ogeşti – decembrie 1980

„…Dumnezeu le-a zis: «Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul»” (Fac 2, 28).
„Femeii i-a zis: «Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copiii…» (Fac 3, 16).
„Omului i-a zis: «În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat…»” (Fac 3, 19).

Adam-si-EvaSlăvit să fie Domnul!
În seara aceasta noi sărbătorim două sărbători: suntem adunaţi aici cu prilejul unui nou-născut. Ziua naşterii este o sărbătoare pentru fiecare şi rămâne neuitată. Multe sunt sărbătorile de ziua naşterii, dar lumea – cum e lumea – şi le sărbătoreşte în felul său, ca să păcătuiască şi mai mult, să-L întristeze şi mai mult pe Dumnezeu, Care le-a dat viaţa, şi să se ducă şi mai departe din rău în mai rău.
Am zis: sărbătorim ziua naşterii unui nou venit. Acest nou venit pe pământ printre noi n-a fost. A venit din veşnicie. A venit de la Dumnezeu. Când a venit Fiul Său pe pământ, L-a încredinţat doar unei Fecioare. Pe ea a găsit-o Domnul; numai pe ea. Nu a mai găsit Domnul pe alta.
Când v-a trimis vouă în casă un copil, vi-l încredinţează vouă. Când a trimis în casa aceasta un copil, l-a încredinţat părinţilor lui.
Pe lângă naşterea lui, noi sărbătorim şi botezul lui. E un lucru foarte însemnat şi de aceea am zis că bucuria noastră trebuie să fie dublă. Îndoită ar trebui să fie. Să sărbătorim şi noi sărbătorile acestea în numele Aceluia care s a gândit la noi şi ne-a răscumpărat pe fiecare şi ne-a înfrăţit pe fiecare, şi ne a scos din mijlocul acestei lumi stricate, să fim un popor al lui Dumnezeu.
Dacă aşa este vorba şi, cu prilejul acesta, ne-am adunat aici, am vrut în câteva cuvinte să putem vorbi despre datoria părinţilor, despre datoria naşilor, căci este vorba şi despre Botez, nu numai despre naştere. Am fi vrut să vorbim şi despre naşterea de jos, şi despre naşterea de Sus.
Totdeauna timpul nostru care-i mai drag e aşa de scurt… Odată, în veşnicie, sufletele flămânde pe care le vezi mereu pe la biserică şi pe la adunare vor zice: „Doamne, de ce n-a fost timpul mai lung? Când o să stăm cu fraţii noştri, când o să ne săturăm?”.
Va veni şi clipa aceea. Încă puţină vreme mai este şi n-o să vă mai despărţiţi de fraţii voştri, nici de rugăciune, nici de locul cel sfânt.
Dumnezeu a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul”. Prin aceasta, Dumnezeu a vrut ca să fie viaţă pe pământ. Şi această datorie vă revine vouă, părinţilor. Fie tată, fie mamă. | Continuare »

ŞARPELE

Traian Dorz, CÂNTĂRILE ROADELOR

Adam-si-Eva-in-RaiZdrobeşte totdeauna capul la şarpele neascultării
c-acesta a făcut de-a pururi pe orice om nefericit,
răpindu-i Raiul scump,
adică frumseţea nevinovăţiei!

Zdrobeşte totdeauna capul la şarpele neascultării,
căci el înveninează viaţa întregii omeniri şi azi
şi nimiceşte frumuseţea lucrărilor lui Dumnezeu.

Zdrobeşte totdeauna capul la şarpele neascultării,
căci el a-mpiedicat pe-atâţia
din cei ce se-ndreptau spre Cer
şi prăbuşindu-i în Gheenă
i-a rupt pe veci de Dumnezeu.

Zdrobiţi-l, fraţii mei, oriunde pe şarpele neascultării,
să nu v-abată el din calea curată-a nevinovăţiei,
căci orişicine nu-l zdrobeşte ajunge-un trufaş
dezbinat.

Zdrobiţi-l când e gând în taină,
cât n-a ajuns dorinţă-n voi,
zdrobiţi-l chiar dacă-i dorinţă
ce încă n-a ajuns păcat,
căci mai târziu, când e balaur, zadarnic,
– vă zdrobeşte el! | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, Citiri şi tâlcuiri din Biblie

Imaginea de mai jos arată ce s-a întâmplat cu Adam şi cu Eva după ce şarpele i-a amăgit să mănânce din pomul cel oprit.

„Şi li s-au deschis ochii amândurora şi au cunoscut că erau goi; şi au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte din ele. Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu umblând în rai după amiază; şi s-au ascuns Adam şi femeia lui de la faţa Domnului Dumnezeu între pomii raiului. Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis lui: «Adame, unde eşti?» Iar el a zis: «Glasul Tău am auzit umblând prin rai şi m-am temut, căci gol sunt şi m-am ascuns». Şi a zis Dumnezeu lui: «Cine ţi-a spus ţie că eşti gol, nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit ţie să nu mănânci?» Şi a zis Adam: «Femeia care mi-ai dat să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom»; iar Eva a zis: «Şarpele m-a amăgit şi am mâncat…»” (Citiţi pe larg la Facere 3, 6-14.)

Izgonirea-lui-Adam-din-Rai-4

Grozave urmări a avut păcatul neascultării asupra celor dintâi doi oameni. Auzirăţi cum spuse Biblia: îndată ce au păcătuit, Adam şi Eva au încercat să se ascundă de la faţa lui Dumnezeu, Care pe toate le ştie şi le vede. Adică păcatul a întunecat puterile lor sufleteşti. Ei nu cunoşteau, ca mai înainte, puterea şi atotştiinţa lui Dumnezeu. Dar, ceva şi mai mult decât atât: Adam s-a apucat şi să mintă, încercând să tăinuiască păcatul şi spunând că s-a temut de vocea lui Dumnezeu şi de goliciunea sa, şi nu de conştiinţa păcatului. Era şi firesc să fie aşa, căci diavolul care-i înşelase este „tatăl minciunii” (Ioan 8, 44) şi minciuna era cel dintâi rod al înşelăciunii şi al căderii în păcat. Adică vedeţi, iubiţilor cititori, îndată ce au ascultat Adam şi Eva ispita vrăjmaşului diavol, păcatele şi răutăţile au început a curge ca dintr-un izvor din gura lor şi din viaţa lor. Aşa e şi azi. Ispita diavolului tot aşa şopteşte şi azi: „Gustă, omule, numai un pic, gustă numai o dată din atare patimă”. Dar, îndată ce ai gustat, nu te mai poţi opri; diavolul te-a prins în ghearele lui. | Continuare »

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de la Săucani – octombrie 1980

În Cartea Geneza, de la începutul Sfintei Scripturi, când Bunul Dumnezeu spune că a făcut începutul începutului, scrie acolo ce a făcut Dumnezeu în toate cele şase zile.
În prima zi a făcut lumina… Scrie în versetul 3 din capitolul 1 din Genesa că Dumnezeu a făcut lumina. „A zis: «Să fie lumină». Şi a fost lumină. Dumnezeu a văzut că lumina era bună”.
După aceea scrie într-un verset următor că Dumnezeu a despărţit întindea uscatului de întinderea apelor. Şi după aceea iar se spune: „Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun”.
După aceea Dumnezeu a făcut luminătorii de sus, luminătorul de zi şi luminătorul de noapte: a făcut soarele, luna, stelele. Şi apoi spune: „Dumnezeu a văzut că lucrul aceasta era bun”.
A făcut apoi Dumnezeu vieţuitoarele din aer şi din apă şi iar spune Cuvântul: „Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun”.
În ziua a şasea a făcut pe om, la urma tuturor acestor lucruri. Scrie că, după ce le-a întocmit şi le-a verificat, şi le-a cercetat, „Dumnezeu a văzut că erau bune”.

Crearea-lui-Adam

L-a făcut pe om, dar după această faptă a Lui nu mai este scris: „Şi Dumnezeu a văzut că omul era bun”. De ce oare după toate celelalte lucruri pe care le-a făcut Dumnezeu până la om este scris: „Dumnezeu a văzut că acestea erau bune”, dar după ce l-a făcut pe om, nu mai este scris în Cuvântul lui Dumnezeu că lucrul acesta e bun?
Pentru că Dumnezeu a făcut doar începutul omului, a făcut numai trupul său şi sufletul său, dar i-a dat omului voinţa liberă, ca să-şi aleagă şi calea: să fie bun sau să fie rău. La toate celelalte lucruri făcute de Dumnezeu înainte de om, Dumnezeu nu le-a dat voinţa liberă. Le-a dat porunca ascultării: „Voi aşa să fiţi!”. Şi ele aşa sunt. | Continuare »

Traian DORZ, Cântări Noi

EdenO, ce frumos era pământul în urma primei săptămâni,
în cea Dintâi Zi de Odihnă,
ieşit din a Iubirii Mâini,
în unduiri cereşti, lumina şi roua scânteiau pe crini
şi dragostea zâmbea din toate sub raza Ochilor Divini!

În pace şi-n îmbrăţişare se sărutau lumini şi zări,
în întâlniri şi-n despărţire erau bineţele-n cântări,
în întrebări
şi în răspunsuri erau priviri de ochi curaţi,
– ci numai şarpele şi omul erau munciţi
şi frământaţi…

Şi iată, şarpele şi omul s-au însoţit cu gând ascuns,
iar din păcatul lor, blestemul prin toţi şi-n toate a pătruns;
şi astăzi, din adânc şi până în înălţimi şi-ntind mereu
satan şi omul lui puterea, ameninţând pe Dumnezeu.

Gem celelalte toate-toate, strigând spre Cel ce le-a zidit,
să le răzbune chinuirea pe cei doi ce-au păcătuit
şi nu-i departe clipa-n care ce-şi pregătesc
aceştia doi,
le va aduce nimicirea…

…şi Raiul va fi-abia apoi…