La începutul cărții Regilor, Biblia ne arată cum Dumnezeu a ascultat-o pe Ana când se ruga din inimă, cu plâns amarnic și suflet întristat (I Regi 1, 10). Ana, soția lui Elcana, nu avea copii (v. 2). Faptul acesta îi provoca multă durere. Iar pe deasupra, pentru acest motiv, Penina, cealaltă soție a lui Elcana, „o amăra grozav, aţâţând-o ca să cârtească din pricină că nu i-a dat Domnul prunci. Aşa se întâmpla în fiecare an când mergea ea la casa Domnului: aceea o amăra, iar aceasta plângea şi se tânguia şi nu mânca” (v. 6-7).
Cu o astfel de stare sufletească a intrat ea în casa Domnului, să se roage. Rugăciunea Anei era o rugăciune a inimii. „Buzele ei numai se mişcau, dar glasul nu i se auzea” (v. 13). Rugăciunea ei era în duh. Ființa ei întreagă, până în străfundul ei, era implicată în această rugăciune. De fapt, întreaga ei atitudine, starea ei, simțirile ei, lacrimile ieșite din durerea ei, toate alcătuiau rugăciunea Anei. Ea venise la Șilo să-și aducă înaintea Domnului jertfa rânduită, dar pentru sufletul ei îndurerat doar împlinirea unui ritual nu era de ajuns. Simțea în adâncul ei nevoia unei descărcări lăuntrice. Oare în ce carte ar fi putut ea atunci să găsească textul unei rugăciuni cu care să se identifice, care să reflecte starea ei sufletească, un text consacrat care să-i exprime durerea personală, rugăciune pe care ea, citindu-o înaintea Domnului, să primească răspunsul aşteptat şi să-şi găsească alinarea? Şi dacă nu se găsea un astfel de text nicăieri, trebuia să nu se roage deloc, numai să nu cadă în „greşeala” de a se ruga cu cuvintele ieşite din durerea inimii ei?
Părintele Iosif ne învață că „Duhul Sfânt este Dascălul cel mare al rugăciunii. Rugăciunea cea adevărată se poate învăţa numai în şcoala Lui. Duhul Sfânt ne învaţă să ne rugăm nu numai din buze şi din cărţi, ci şi din prisosul nostru cel sufletesc”. («Oastea Domnului» nr. 15 / 6 apr. 1932, p. 2)
„Rugăciunea e arma cea tare, arma zilnică a creştinului. (…) Rugăciunea cea adevărată trebuie să aibă două lucruri mari: trebuie să-L aibă pe Domnul şi Jertfa Crucii şi pe Duhul Sfânt şi focul cel ceresc”. Și părintele continuă: „Vai, eu cât am stat prin cele şcoli nu mi-a spus nimeni cu apăs acest lucru: să mă rog în numele Domnului Iisus Hristos. (…) Pe Duhul Sfânt să-L rugăm să ne înveţe şi a ne ruga. Dascălul cel adevărat al rugăciunii nu este Catehismul, nici «regulile» rugăciunii, ci este Duhul Sfânt. Numai cei din şcoala Duhului Sfânt se ştiu ruga cu putere” («Isus Biruitorul» nr. 14 / 29 martie 1936, p. 4)
„Ostaşii Domnului trebuie să înveţe a se ruga nu numai din cărţile de rugăciuni, ci şi cu vorbele lor proprii. Rugăciunea cu cuvintele proprii este un semn al lucrării Duhului Sfânt. La o astfel de rugăciune lucrează şi Duhul Sfânt şi lucrează şi mintea omului” (Ce este Oastea Domnului, p. 195).
Din relatările Scripturii, vedem că Dumnezeu a ascultat o astfel de rugăciune „necitită”. Şi nu numai că a ascultat-o, dar a considerat-o parte comună a planului Său de izbăvire a întregului popor. A socotit-o pe Ana cea cu rugăciunea liberă, neformulată și scrisă de altcineva, împreună lucrătoare cu Sine la mântuirea lui Israel.
În această frământată rugăciune, Ana Îi promite lui Dumnezeu că, dacă va avea un copil de parte bărbătească, I-l va redărui, îl va consacra Lui (v. 11). Și așa a și făcut (v. 28).
Manifestarea Anei însă nu a trecut neobservată de preotul Eli, care „şedea atunci pe scaun la uşa cortului Domnului” (v. 9). Vedea la această femeie un alt fel de a sta în fața lui Dumnezeu decât cel practicat de el și poporul pe care-l păstorea. O stare în afara tipicului. Iar ceea ce vedea nu înțelegea; și socotea că „ea e beată” (v. 13). „De aceea i-a şi zis Eli: «Până când ai să stai aici beată? Trezeşte-te şi te du de la faţa Domnului!»” (v. 14). Ana însă îi destăinuie starea ei, că a venit să-și dezvăluie sufletul înaintea Domnului, să-I spună personal lui Dumnezeu durerea și întristarea inimii ei (v. 15-16). Și Eli pricepe acum ceea ce la început nu înțelegea. Deşi era ceva nou în felul de manifestare al Anei, totuși preotul Eli nu se împotrivește Duhului și o „binecuvântează”: „Mergi în pace şi Dumnezeul lui Israel să-ţi plinească cererea pe care I-ai făcut-o!” (v. 17).
În urma celor petrecute, inima Anei a fost învăluită de o liniştită împăcare. Ea deja primise confirmarea că rugăciunea i-a fost ascultată și „faţa nu-i mai era tristă ca mai înainte” (v. 18).
„După câtva timp a zămislit Ana şi a născut un fiu şi i-a pus numele Samuel, căci îşi zicea ea: «De la Domnul Dumnezeul Savaot l-am cerut!»” (v. 20); iar la vremea cuvenită şi-a dus copilul la Șilo şi l-a lăsat sub povața preotului Eli, ca să-I slujească numai lui Dumnezeu (I Regi 2, 11).
„Iar copilul Samuel slujea înaintea Domnului îmbrăcat cu efod de in. Copilul Samuel creştea mereu cu vârsta şi era iubit şi de Dumnezeu, şi de oameni” (v. 18, 26).
În contrast cu Ana – care prin trăirea ei curată și disponibilitatea ei s-a înscris în planul lui Dumnezeu de salvare a poporului ales – erau cei doi preoţi, Ofni şi Finees, copiii preotului Eli. Pe aceștia „Domnul hotărâse să-i dea morţii” (v. 25), deoarece, prin gravitatea comportamentul lor răzvrăteau poporul Domnului (v. 24). Căci „fiii lui Eli erau oameni netrebnici. Ei nu ştiau de Domnul, nici de datoria preoţească faţă de popor” (v. 12, 13); „păcatul acestor tineri era foarte mare înaintea Domnului, căci ei depărtau lumea de a mai aduce jertfă Domnului” (v. 17). Şi tocmai ei erau cei care, de drept, ar fi trebuit să îndrume poporul pe calea mântuirii; fiindcă ei fuseseră aleşi pentru slujba de a chema poporul la Dumnezeu. Dar prin faptele lor lucrau tocmai contrariul. Oamenii, văzând destrăbălarea și obrăznicia acestora, se scârbeau și părăseau calea Domnului (v. 13-17).
Dar Dumnezeu, Care iubea poporul și Care nu Se lasă batjocorit (Gal 6, 7), intervine direct, printr-o schimbare categorică, așa cum vedem relatat în versetele de la 27 la 30. „În vremea aceea a venit la Eli un om al lui Dumnezeu şi i-a zis: «Aşa grăieşte Domnul: Nu M-am arătat Eu oare casei tatălui tău când erau ei încă în Egipt, în casa lui Faraon? Şi nu l-am ales Eu oare din toate seminţiile lui Israel să-Mi fie preot, ca să aprindă tămâie şi să poarte efod înaintea Mea? Şi nu am dat Eu oare casei tatălui tău din toate jertfele ce se frig pe foc de fiii lui Israel? Pentru ce dar voi călcaţi în picioare jertfele Mele şi prinoasele Mele de pâine pe care le-am poruncit Eu pentru locaşul Meu şi pentru ce tu ţii mai mult la fiii tăi decât la Mine, îngrăşându-i pe ei cu toată pârga poporului Meu Israel? De aceea aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: Eu am zis odinioară: Casa ta şi casa tatălui tău va umbla nestrămutat înaintea feţei Mele în veac; dar acum Domnul zice: Să nu mai fie aşa (s.n.), căci Eu preamăresc pe cei ce Mă preaslăvesc pe Mine, iar cei ce Mă necinstesc vor fi ruşinaţi»”.
Biblia ne arată mai departe că: „În zilele acelea cuvântul Domnului era rar şi nici vedeniile nu erau dese” (I Regi 3, 1). Câtă legătură este între comportamentul celor „aleși” și lipsa cuvântului Domnului nu putem preciza, dar, în schimb, se vede foarte limpede că Dumnezeu, în urma rugăciunii stăruitoare a Anei, Şi-a găsit corespondent în copilul ei, pentru a relua legătura cu cei care-I simțeau lipsa: „Şi a urmat Domnul a Se arăta în Şilo după ce Se arătase lui Samuel acolo prin cuvântul Său. Şi s-au încredinţat toţi, în tot Israelul, de la o margine până la cealaltă margine a ţării, că Samuel este proorocul Domnului”. Iar toate aceasta se petreceau în timp ce „feciorii lui Eli stăruiau pe calea lor [rea] înaintea Domnului” (v. 21). Dumnezeu Îşi ducea acum la îndeplinire planul Său de salvare a poporului prin profetul Samuel, noul ales. Datorită faptului că cei prin care Dumnezeu intenţiona să lucreze în mijlocul poporului şi-au abandonat misiunea, Dumnezeu a fost nevoit să facă o nouă alegere. Deci această schimbare apare ca o consecinţă imperativă, de neocolit, în asemenea situaţii.
„Iar Samuel a zis către toată casa lui Israel: «De vă întoarceţi cu toată inima voastră la Domnul, atunci depărtaţi din mijlocul vostru dumnezeii străini şi astartele şi vă lipiţi inimile voastre de Domnul şi-I slujiţi numai Lui, şi El vă va izbăvi din mâinile Filistenilor!». Şi au depărtat fiii lui Israel baalii şi astartele şi au început să slujească numai Domnului” (I Regi 7, 3-4).
Dacă decăderea apare treptat şi apariţia idolilor are loc progresiv în timp, îndepărtarea lor nu poate fi decât categorică şi bruscă. Altfel nu se poate realiza niciodată. Fiindcă nu poate coexista răul cu binele în creaţia lui Dumnezeu şi aceasta să dureze, să aibă viaţă. „Ce înţelegere este între templul lui Dumnezeu şi idoli?” (II Cor 6, 16).
Aşadar felul în care profetul Samuel chema poporul să-L urmeze pe Domnul era ceva nou? Sigur că nu era! Sau chemarea făcută de Samuel la o renunţare categorică şi imediată la dumnezeii străini cărora, contrar adevărului lui Dumnezeu, poporul ajunsese să se închine de cu mulţi ani în urmă, era ceva nou? Nu era aceasta voia şi porunca lui Dumnezeu de la început? Bineînţeles că nu era o noutate! Profetul chema hotărât la nașterea din nou. La întoarcerea cu toată inima la Domnul și la a-I sluji numai Lui. Şi poporul a ascultat; avea toată deschiderea să-l urmeze pe unul prin care vedea că lucrează Duhul lui Dumnezeu. Pe unul care făcea el însuşi mai întâi ceea ce le cerea altora. „Şi Samuel, mai înainte de vremea adormirii sale, a mărturisit înaintea Domnului şi a unsului Lui: «Nici bani, nici măcar încălţăminte de la nimeni n-am luat», şi nu l-a învinovăţit pe el nici un om” (Ecl 46, 22).
Poate se vor găsi şi dintre aceia care se vor grăbi să eticheteze tratarea unui astfel de subiect ca fiind pornită dintr-un duh anticlerical sau de la unul care este împotriva rugăciunii scrise. Nu este aşa! Dar cine are o astfel de interpretare, mâine ne va porunci să nu mai citim nici Biblia…
Dacă noi, cei din Oastea Domnului, vom asculta de sfinţii noştri înaintaşi aşa cum oarecând poporul ascultase de Samuel, putem avea nădejde că Dumnezeu Îşi va întoarce iarăşi Faţa către noi. Ni se cere însă, precum acelora de atunci, să ne întoarcem şi noi cu toată inima la Domnul și să depărtăm din viaţa noastră mai întâi, apoi din mijlocul nostru dumnezeii străini oriunde s-ar afla aceștia; şi oricât de aproape de locul Preasfânt ar fi ajuns ei (IV Regi 23, 4-15).
Trăim vremea lepădării de credinţă, de legămintele făcute cu Domnul, vremea lepădării de specificul ostăşiei Domnului şi a batjocoririi identităţii acestei Lucrări prin acceptarea duhurilor care vin să amestece tot ceea ce a fost bun şi sfânt în ea cu răul şi cu păcatul. Să-L rugăm pe Domnul, care nu-i uită pe ai Săi (Isaia 49, 15), ca, în vremea aceasta, să trimită din nou un profet al Său, care să vorbească desluşit, pe limba poporului. Care să îndrume iarăşi spre începuturi.
Iosif C.