CRONCĂNIT DE CORBI

Ioan  Marini, «Viaţa Creştină» nr. 39 / 24 sept. 1939, p. 5

Început de toamnă. Pe cerul azuriu, în fapt de seară ca şi în zori de dimineaţă, trec în stoluri negre cârduri de corbi. Croncănitul lor neplăcut indispune pe mulţi oameni, care cred că acest „cântec” ar fi aducător de nenorocire.
Aceasta este o credinţă superstiţioasă. Corbii nu ştiu nici viitorul, ca să anunţe nenorociri, şi nu sunt nici în măsură de a se amesteca în viaţa oamenilor ce umblă pe pământ.
Ei îşi fac „slujba” pe limba lor. Cântă şi se „înţeleg” laolaltă aşa cum li-e graiul şi nimic mai mult.
Sunt însă altfel de „corbi”, care nu zboară pe aripile vântului, ci umblă pe aici pe jos, pe pământ, şi se numesc oameni. Ca „pene” (haine), ei pot să difere: unii le au negre, alţii pestriţe, vărgate sau albe. Sufletul însă îl au la fel: negru, plin de răpire şi păcat.
Despre ei se vorbeşte în capitolul 23, versetele 27şi 28 ale Evangheliei de la Matei: „Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţenie. Tot aşa şi voi, pe dinafară vă arătaţi neprihăniţi oamenilor, dar pe dinăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi fărădelege”.
Ani de zile, aceşti corbi „neprihăniţi”, negri au croncănit în urma Mântuitorului cu tot felul de hule şi batjocuri, ba că e înşelător, ba că e rătăcit şi duce norodul în rătăcire, ba că strică biserica (templul) şi-i duce la prăpastie pe cei ce se încred în spusele Lui; şi nu s-au lăsat până nu L-au văzut pironit pe cruce.
Şi, fiindcă „limba” le-ar fi câteodată şi mieroasă şi ar putea înşela cu dulcele pe cei neîncercaţi, le-a spus ucenicilor: „Păziţi-vă de ei” (Mc 8, 15).
Cu soiul acesta de făpturi a avut de furcă şi Apostolul Pavel o viaţă întreagă… Cu multă invidie şi ură, l-au ciocănit neîncetat cu pliscurile lor ascuţite, vrând să strice bunul său nume şi să-l învenineze cu otrava răutăţii lor şi nu i-au dat pace până nu l-au văzut în lanţuri.
Faţă de aceşti primejdioşi inamici ai Evangheliei şi ai oamenilor credincioşi, apostolul are cuvinte foarte aspre, numindu-i: „apostoli mincinoşi”, „lucrători înşelători care se prefac în apostoli ai lui Hristos”, „slujitori ai satanei”, „câini”, „lucrători răi”, „scrâjilaţi” (II Cor 11, 13-15; Flp 3, 2). El le scrie ucenicilor să nu creadă în ceea ce le spun aceşti „vânduţi interesului”, care [lucrează] fie din neştiinţă – ce vine din împietrirea păcatului, fiind robiţi oamenilor sau pântecelui lor –, fie cu ştiinţă, lucrând din răutate; ci să se păzească de ei (Rom 16, 17-18; Gal 1, 6-10; Flp 3, 2).
Dar sămânţa acestor croncănitori răi n-a pierit. Puii vechilor farisei şi cărturari trăiesc şi azi în milioane de exemplare şi, desigur, mult mai mulţi se află azi în îngăduitoarea Biserică creştină decât în timpul asprei legi din Testamentul Vechi.
Şi să te ferească Domnul să nu ajungi pe „limba” lor, căci te „ciocănesc” zi şi noapte cu ascuţita lor limbă mincinoasă, fără nici o milă.
Pentru astfel de „limbi”, vorbeşte cu tăiş de sabie Psalmul 52: „Pentru ce te făleşti cu răutatea ta, asupritorule? Bunătatea lui Dumnezeu ţine în veci. Limba ta nu născoceşte decât răutate, viclean ce eşti! Tu iubeşti mai degrabă răul decât binele, mai degrabă minciuna decât adevărul. Tu iubeşti numai cuvinte nimicitoare, limbă înşelătoare” (Ps 52,1-4).
Câtă pagubă nu aduce sufletelor cântecul lor nenorocit! „Omul stricat pregăteşte nenorocire şi pe buzele lui este foc aprins. Omul neastâmpărat stârneşte certuri şi pârâtorul îi dezbină pe cei mai buni prieteni” (Prov 16, 27-28)
Dar „croncănitul” aduce mai mult rău corbului decât celui pe care-l ţinteşte. O zicătoare spune: „Toată pasărea pe limba ei piere”. Şi „Cine sapă groapa altuia cade el însuşi într-însa” (Ps 7, 14-16).
„Gura nebunului îi aduce pieire şi buzele îi sunt o cursă pentru suflet” (Prov 18, 7).
Mult a fost necăjit pentru aceste limbi viclene şi prorocul David. Psalmii sunt plini de rugăciuni şi plângeri, ca Domnul să-l izbăvească de cei care „nu se tem de Dumnezeu şi-şi calcă legământul, a căror gură este dulce ca smântâna, dar care în inimă poartă război, ale căror cuvinte sunt mai lunecoase decât untdelemnul, dar când ies din gură sunt săgeţi” (Ps 55, 20-21).
„Ai milă de mine, Dumnezeule. Căci nişte oameni mă hărţuiesc. Toată ziua îmi fac război şi mă chinuiesc. Toată ziua mă hărţuiesc potrivnicii mei, sunt mulţi şi se războiesc cu mine ca nişte trufaşi. Ori de câte ori mă tem, eu mă încred în Tine” (Ps. 56, 1-3)