p_bogat_lazarde Traian Dorz, din vol. «Cântarea Viitoare»

Ce-i foloseşte unui om să aibă lumea-ntreagă,
când sufletul în iad pe veci şi-l duce şi şi-l leagă?
Tot mai spre lume lăcomind cu patimă nebună,
pe ne-aşteptate-l duce-n iad a focului furtună…

Ce-i foloseşte-atunci c-a fost tiran şi hoţ, şi rege,
când toţi de-a valma ard în iad? – satana nu-i alege.
La ce folos au înşelat şi-au chinuit o lume,
când astea conştiinţa lor în veci au s-o sugrume?

Ce-i foloseşte chiar şi azi desfrâul şi-mbuibarea,
când îl pândeşte pe cel rău, din orice loc, pierzarea,
când strigă banul său furat şi stors prin nedreptate
şi conştiinţa-i arde-n el, mustrându-l pentru toate?

Ce-i foloseşte-orice belşug şi slavă-n lumea asta,
când simte atârnând de-un fir asupra lui năpasta
şi dincolo de vorba lui trufaşă şi-ngâmfată,
o groază-ascunsă-i spune grav: Există Judecată!

Ce-ţi foloseşte, dragul meu, tot ce-ai acum – şi ţie,
când fără veste poţi s-ajungi chiar azi în Veşnicie?
Şi ce-ai să dai atunci în schimb, când sufletu-ţi vor cere?
– N-o să mai ai decât un drum: la veşnica durere…

Traian DORZ

Ce rost mai ai tu-n lume oare,
nedând nimic din tot ce-adui,
ţi-e plin adâncul de izvoare,
dar n-alini setea nimănui;
în nesătulele-ţi hambare
tot strângi nesăţios şi pui,
dar din zgârcita lor strânsoare
n-astâmperi foamea nimănui.

Ce rost puteai avea sub soare
şi-n ce frumseţi puteai s-apui,
dar mergi în veşnica-nchisoare,
tu n-ai fost frate nimănui.

În largi dulapuri, sub zăvoare,
grămadă avuţia-ţi pui,
dar, rob al ei ca-ntr-o-nchisoare,
tu nu-mbraci frigul nimănui;
ştii calea cea mântuitoare,
ştii adevărul cum să-l spui,
vezi câtă lume-n beznă moare,
dar n-arăţi calea nimănui…

Vezi câţi se frâng sub cruci amare,
căutând odihna unde nu-i,
tu, cu priviri nepăsătoare,
n-ajuţi poverii nimănui;
de-a semenilor tăi sudoare,
în tine nici o milă nu-i,
vei geme şi tu-n stări amare,
dar n-o să-i pese nimănui.

bogaul nemilostiv

„…Ca să nu vină şi ei în acest loc de chin” (Luca 16,28)

EXISTĂ O ALTĂ LUME? Iată, iubiţii mei, uriaşa întrebare pe care o pune astăzi Sfânta Evanghelie. M-am dus odată într-un sat şi acolo m-au întrebat: Cine a venit din lumea cealaltă? Oare a înviat cineva, ca să ne spună ce se întâmplă dincolo?… Dar ce credeţi, cei care cer să vadă un mort înviind, şi dacă acesta va învia, îl vor crede? Mă îndoiesc. Nu neg faptul că nu este o mică dovadă învierea unui mort. Dar există alta şi mai puternică. Şi mii de morţi să învieze din mormânt, nu sunt dovezi care să-ţi închidă gura. Pentru că sunt oameni. Eu o singură dovadă o consider de necombătut. Pe cea amintită astăzi de Evanghelie şi mai presus de orice altă dovadă şi argument şi document. Şi aceasta este Sfânta Scriptură.
Sfânta Scriptură nu a spus niciodată vreo minciună; nu s-a găsit în paginile ei vreo greşeală. Cuprinde cuvintele lui Dumnezeu. A spus-o Hristos: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”(Matei 24,35). Eu aşadar, fraţii mei, nu aştept să învieze un mort din mormânt, nici să-mi întărească credinţa omul de ştiinţă X sau Y. Îmi este suficient şi binecuvintez pe Sfânta Treime pentru că ne-a dat această carte mică, Evanghelia, ca să o avem povăţuitoare în viaţa noastră, far în întunecimile sufletului. De aceea, este un nefericit acela care nu citeşte Evanghelia şi mai nefericit acela care o citeşte, dar nu încearcă să o împlinească. Aşadar, sfătuiesc şi rog: nici o casă fără Evanghelie! Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Unde este Evanghelia, diavolul nu se apropie!”. | Continuare »

Traian Dorz, Săgeţile biruitoare

1. Adevăratul credincios caută întâi foloasele Domnului, apoi pe ale semenului său, dar falsul credincios umblă numai după foloasele lui (Flp 2, 21), se gândeşte numai la sine, îi pasă numai de el însuşi, nici nu se gândeşte la voia lui Dumnezeu şi nici nu-şi aduce aminte de sufletul şi de bucuria de-aproapelui său.

2. Ce crudă fiinţă este omul egoist, omul iubitor de sine! Omul care nu-şi vede decât foloasele lui şi care mereu umblă iritat, supărat, nervos, când [ceva] nu-i reuşeşte aşa cum vrea el. Nu există o mai mare nenorocire decât să fie cineva într-o astfel de stare. Şi să ai a face cu el.

3. Un om egoist şi fals, dacă este fiu, nu-i pasă de părinţii lui. Dispreţuieşte sfaturile lor. Cheltuieşte banii lor. Risipeşte averea lor. Râde de lacrimile lor. Înnegreşte zilele bătrâneţii lor.

4. Sufletul fals, dacă este soţie, îşi chinuieşte soţul. Îl înşală. Îl dispreţuieşte, îl bate, îl fură, îl minte şi îl părăseşte. Dacă este părinte, bea banii copiilor săi. Îi chinuieşte, îi poartă goi, flămânzi şi murdari. Îi alungă sau îi ucide. O, ce nenorocire este un om fals şi egoist!

5. Linguşitorul este totdeauna un făţarnic. Tot ce vorbeşte cu gura lui este numai spre a avea un câştig trupesc de la cel pe care îl laudă, pentru sine, care mereu se laudă. Oriunde este un suflet linguşitor, el niciodată nu este vrednic de încredere. Înţeleptul îl alungă totdeauna din preajma lui.

6. Cel fals şi egoist, dacă este negustor, umblă numai să înşele; dacă este medic, caută numai banii bolnavului, şi nu sănătatea lui; dacă este judecător, aşteaptă numai mită; iar dacă este meseriaş, vrea numai bacşiş şi plată înainte, ca să nu-şi ţină niciodată promisiunile. | Continuare »

Bogatul-nemilostiv-saracul-LazarSuflet frământat de gânduri,
ce alergi şi ce te zbaţi,
ce doreşti să afli-n lume
– şi ce caţi?

Cauţi în lume bogăţie,
ochii ţi-s de ea robiţi?
– mulţi o au, dar câţi sunt oare
fericiţi?

Cauţi în lumea asta slavă,
cauţi laude – tumult –
câţi le au – şi nu vor oare
şi mai mult?

Desfătări doreşti în lume
şi paharul lor să-nghiţi?
– mulţi le au, dar câţi sunt oare
fericiţi?

Poţi afla în lume totul,
tot ce vrei şi ce cauţi tu,
fericire-adevărată
însă nu!

Doar când pe Iisus Îl cauţi
şi pe El când L-ai găsit,
doar atunci eşti, – doar atunci eşti
fericit!…

Traian Dorz, Cântări uitate

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Căci în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nici netăierea împrejur nu sunt nimic, ci a fi o făptură nouă. (Galateni 6, 15)

Taierea-imprejur-a-DomnuluiIată unicul lucru care are preţ în faţa lui Dumnezeu. Iată marea condiţie a mântuirii. Iată singurul fel în care putem deveni oameni din casa lui Dumnezeu, fii ai Lui, moştenitori ai Lui, plăcuţi şi iubiţi ai Lui. Făptura cea nouă, omul cel nou.
Tăierea împrejur era în Vechiul Testament ceea ce este botezul în Noul Testament. Era poarta de intrare în poporul lui Dumnezeu. Era actul prin care omul devenea membru de drept al poporului ales înaintea Domnului.
Tăierea împrejur era un act cerut de Dumnezeu, şi, la locul său şi la vremea sa, el a avut o mare valoare înaintea Domnului, fiindcă dacă n-ar fi avut această valoare Cuvântul Domnului nu l-ar fi cerut.
Totuşi pe măsură ce dragostea lui Dumnezeu şi harul Său faţă de noi au făcut şi fac mereu noi lucrări tot mai mari, tot aşa şi dragostea noastră faţă de El trebuie să depăşească mereu faptele noastre din trecut.
Şi, după cum cele aduse de către Avraam sau Moise au fost depăşite de cele aduse de Hristos, tot aşa condiţiile primirii şi ale păstrării acelora au fost depăşite de condiţiile mai noi cerute de harul mântuirii aduse de Hristos Iisus Domnul nostru…
Şi, după cum tăierea sau netăierea împrejur era depăşită în importanţa ei de condiţia făpturii celei noi, tot aşa şi forma văzută a botezului în sine nu-i de-ajuns pentru mântuirea sufletului, ci condiţia neapărat trebuincioasă rămâne tot aceeaşi pentru fiecare suflet care doreşte cu adevărat mântuirea sa, şi anume: făptura cea nouă, omul cel nou, omul cel duhovnicesc ieşit din naşterea din nou. Taina şi esenţa creştinismului viu şi adevărat sunt şi rămân naşterea din nou. Renaşterea sufletească. Convertirea sau naşterea de Sus. Predarea şi legământul cu Hristos.
Pe toţi pereţii tuturor bisericilor şi ai adunărilor creştine ar trebui să fie scrise cu litere de foc, mereu, marea şi veşnica poruncă dumnezeiască: Trebuie să vă naşteţi din nou (In 3, 7).
Această condiţie pusă de Mântuitorul oricărui suflet care doreşte mântuirea Sa trece prin toate cărţile Sfintei Scripturi şi prin toate scrierile şi cuvintele trimişilor lui Hristos. | Continuare »

Sfantul Chiril al Alexandriei

VindecareaDemonizatuluiLuca 8, 26: „Au sosit cu luntrea în ţinutul gadarenilor.“
Mântuitorul împreună cu sfinţii ucenici au mers în ţinutul gadarenilor şi aici le-a ieşit înainte un om care se făcuse sălaş al multor duhuri necurate, fiind ieşit din minţi şi din dreapta cugetare şi care nu era deloc lipsit de asemănare cu cei morţi şi aşezat în pământ.
Ba chiar, era poate într-o stare mai rea decît ei. Căci el umbla gol printre mormintele celor repausaţi şi era o dovadă şi o probă a lipsei de omenie şi a cruzimii demonilor.
Căci Dumnezeul tuturor cu bună chibzuinţă a lăsat ca unii oameni să fie supuşi şi stăpâniţi de demoni, nu pentru ca ei să pătimească, ci pentru ca noi să învăţăm prin ei, în ce fel sînt duhurile rele şi cum se poartă cu noi şi astfel să ne dăm în lături de la dorinţa de a ne supune lor.
Căci un singur om pătimeşte şi suferă de stăpînirea demonilor, dar mulţi se zidesc şi se întăresc.
Iar gadareanul (în textul Sf. Chiril este = o gerghesinos) sau cetatea demonilor care se ascundeau în el, a căzut înaintea lui Hristos şi a strigat următoarele: „Cei ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?”
Dar te rog, priveşte la aceste vorbe, că sunt arătătoare a unei temeri amestecate cu multă cutezare şi prostie. Căci este o probă a prostiei celei diavoleşti această îndrăzneală de a spune: „Ce ai cu mine, Fiul lui Dumnezeu?” Şi este o dovadă de înfricoşare, faptul că roagă să nu-l chinuiască. | Continuare »

SIisus si demonizatul din gadarafântul Teofan Zăvorâtul
Editura Sophia, Bucureşti, 2006

Îndrăcitul gadarean, după tămăduirea sa, se lipeşte de Domnul şi doreşte să rămână cu El pentru totdeauna; după aceea însă, auzind voia Lui, merge şi propovăduieşte în întreaga cetate facerea de bine pe care a primit-o. Binefăcătorul atrage la Sine, voia Lui devine lege pentru cel miluit, iar limba acestuia nu se poate stăpâni să nu vestească ceea ce a primit de la El. Dacă am avea în minte toate bunătăţile pe care le-am primit şi le primim de la Domnul, n-ar mai fi printre noi nerecunoscători, n-ar mai fi călcători ai sfintei Lui voi, n-ar mai fi oameni care să nu-L iubească mai mult decât pe orişice. Prin botez, ne izbăvim de păcatul strămoşesc şi de pierzania pe care el o aduce; prin pocăinţă, ne curăţăm mereu de păcatele care se lipesc neîncetat de noi.
Dumnezeiasca Pronie ne apără de rele – pe care de multe ori nu le vedem – si ne îndreaptă paşii pe calea cea mai puţin lipsită de primejdii pentru noi si mai prielnică ţelurilor noastre; şi, până la urmă, tot ce avem este de la Domnul. De aceea, se cuvine să ne dăruim Domnului din tot sufletul, să plinim întru toate voia Lui şi să proslăvim numele Lui cel preasfânt, mai ales cu viaţa si cu faptele, ca să nu fim mai prejos decât îndrăcitul gadarean, care dintr-o dată s-a arătat atât de înţelept, încât a devenit pildă vrednică de urmat pentru toţi.

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.” ( Efeseni 2, 8 )

Când vii la Domnul Iisus cu lacrimile pocăinţei, cu credinţa în Sângele şi Jertfa Lui răscumpărătoare, cu cererea iertării şi cu legământul cutremurător al ascultării până la moarte, primeşti în clipa aceea iertare pentru tot trecutul tău păcătos. Şi primeşti putere pentru tot viitorul tău curat.
Cel dintâi şi cel mai mare dar al lui Dumnezeu făcut nouă este iertarea păcatelor noastre din trecut.
Iar cel de al doilea este puterea de biruinţă în luptele viitoare cu aceste păcate.
Amândouă acestea le primim în clipa naşterii din nou, ca dar minunat al Tatălui nostru cel ceresc, în ziua întoarcerii noastre acasă, din ţara rătăcirii în care trăisem până atunci departe de El.

Chiar şi înainte de a ne întoarce la Dumnezeu prin actul fericit al naşterii din nou, bunătatea Tatălui Ceresc n-a fost străină de noi. Dragostea Lui ne-a trimis mereu daruri şi binecuvântări, ca noi să vedem că El ne iubeşte şi doreşte să venim la El, să refacem legătura noastră cu El, să intrăm în adevărata şi sfânta părtăşie părintească şi fiască.
Omule – spune glasul Domnului – nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă să te întorci la El? (Rom 2, 4-8).
Dar împietrirea inimii omului îl ţine mereu departe de Tatăl Ceresc. Primeşte darurile Lui, se bucură de ele, trăieşte prin ele, se desfătează în ele, dar faţă de Cel care i le trimite nu crede că are vreo datorie, nu-I arată nici un fel de recunoştinţă. Şi nu-i este nici ruşine, nici teamă de această stare a sa. | Continuare »

Sfântul IOAN GURĂ DE AUR

„ Puţin şi nu mă veţi vedea, şi iarăşi puţin şi mă veţi vedea. Că eu merg la Tatăl meu” (Ioan XVI, 16).

Fiţi cu luare aminte, fraţilor, pentru ca vorba mea cea potrivită cu acest timp şi, de folos, să nu treacă fără urme! Când cineva suferă de o boală mai grea, atunci mai mult are trebuinţă de doctorie, şi când ochiul suferă o durere mare, atunci i se aplică unsori de ochi.
Iar dacă cineva în acest moment este sănătos, totuşi să voiască a asculta, căci este de folos pentru viitor a cunoaşte doctoria cea vindecătoare. Dimpotrivă acela, al cărui ochi sufletesc este bolnav şi suferă durere prin jălania (despre moartea unui prieten ş.a.), acela, zic, trebuie să fie cu atâta mai luător aminte, a deschide ochiul său la unsoarea cea vindecătoare a cuvântului celui Dumnezeiesc.

Cine nu face aceasta, durerile lui pururea se vor mări, şi la el se împlineşte cuvântul Sfintei Scripturi: „că întristarea lumii moarte lucrează” (II Cor. VII, 10). Sfântul Apostol Pavel, acest Dascăl al credincioşilor, acest Doctor ales, ne învaţă, că sunt două feluri de întristare.
Una este bună, alta rea, una folositoare, alta nefolositoare, una aduce mântuire, alta pieire. El zice anume: „întristarea, care este după Dumnezeu, pocăinţă spre mântuire fără părere de rău” (II Cor. VII, 10). Aceasta este întristarea cea bună. După aceea adaugă el: „întristarea lumii moarte aduce”.

Să socotim acum, fraţilor, dacă întristarea, ce arătăm noi pentru moartea celor de aproape ai noştri, este folositoare sau nefolositoare, mântuitoare sau vătămătoare. lată trupul unui prieten zace acum fără suflare; zace acolo un om, fără a mai fi om, sunt numai mădularele fără duh. Îl strigă, şi el nu răspunde, i se vorbeşte, şi el nu aude; zace acolo o figură palidă cu chipul schimbat, este chiar icoana morţii. | Continuare »

Invierea_fiului_vaduvei_nain-9Traian DORZ

Mare plâns şi tânguire,
şi suspin, şi vaiet greu
este despărţirea morţii
celui fără Dumnezeu
– dar cântare şi iubire,
şi-adormire-n somn frumos,
şi-o trezire-n rai e moartea
celui ce-are pe Hristos!

Ce folos de tot ce-i jos,
dacă mori fără Hristos,
ce folos de tot ce-ai strâns,
dacă mergi în chin şi-n plâns?

Iad şi pierdere e viaţa
celui fără Dumnezeu,
după el rămân la moarte
numai chin şi blestem greu.
– Însă rai şi roadă-i viaţa
celui ce-are pe Hristos,
după el rămâne-n lume
drum curat şi chip frumos. | Continuare »

Sfântul Luca al Crimeei, predică la Duminica a XX-a după Rusalii

Aţi auzit astăzi, în citirea Evangheliei, cum Domnul Iisus Hristos l-a înviat în mod minunat pe fiul văduvei din oraşul Nain. Ştiţi că Domnul i-a înviat şi pe fiica lui Iair, şi pe Lazăr cel aflat în mormânt de patru zile. Oamenii necredincioşi râd pe seama credinţei noastre în învierea morţilor, considerând-o basm, legendă. Dar straniu, cu toate acestea ei cred cu naivitate că morţii pot fi înviaţi prin metode ştiinţifice.
În oraşul Taşkent, odată, s-a crezut într-adevăr că poate fi înviat un copil mort deja de doi ani, al cărui trup fusese îmbibat cu acid azotic… Noi, creştinii, nu credem în asemenea „minuni” ştiinţifice, dar credem că la Dumnezeu toate sunt cu putinţă.
Pilda spune că într-un orăşel mic, Nain, era dus spre înmormântare singurului fiu al unei văduve nefericite. Domnului Iisus Hristos i S-a făcut milă de ea, i-a oprit pe cei care purtau sicriul şi a spus: Tinere, ţie-ţi spun scoală-te! Şi s-a sculat mortul şi s-a ridicat, privind cu uimire împrejur.
Cu frică şi cu evlavie citim despre învierea fiicei lui Iair, ascultăm cu frică şi cu cutremur cum a fost înviat Lazăr, citim în Faptele Apostolilor că Sfântul Petru a înviat-o pe creştină Tăviţa. El i-a scos pe toţi din cameră, s-a rugat şi a spus:
Tavita, scoală-te! Iar ea şi-a deschis ochii şi, văzându-l pe Petru, a şezut. El, dându-i mâna, a ridicat-o şi, chemând pe sfinţi şi pe văduve, le-a dat-o vie (Fapte 9, 36-41).
Noi credem din toată inima în faptul că, cu ajutorul numelui Domnului Iisus Hristos, putem face totul, că toate sunt în puterea Lui, totul este posibil, totul e realizabil. Aşadar nimeni dintre noi să nu se îndoiască despre veridicitatea acestor învieri minunate!
Dar să ne gândim: de ce Domnul Iisus Hristos învia morţii? Ce L-a determinat la aşa ceva? Dragostea şi compătimirea pentru omul cel căzut, condamnat la moarte, Îl îndeamnă spre aceasta. Citim în Evanghelie că, înaintea învierii lui Lazăr, Hristos era emoţionat şi I-au curs lacrimi din ochii sfinţi… nu putea să privească cum se sfâşiau de durere Marta şi Maria, surorile lui Lazăr. Milă şi dragostea Îl călăuzeau atunci. | Continuare »

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de la Ogeşti – octombrie 1981

semanatorulDomnul binecuvântează fiecare cuvânt, căci este o sămânţă care, dacă este primită într-un pământ bun, într-o inimă ascultătoare şi credincioasă, aduce întotdeauna rod binecuvântat. Nu totdeauna acelaşi sută la sută. Uneori, rod de 30, alteori de 60, depinde de osteneala şi de jertfa, şi de stăruinţa pe care şi-o dă fiecare pentru ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu.
Astăzi am avut în toate bisericile noastre Evanghelia cu pilda semănătorului. E vremea semănatului, e vremea când pământul aşteaptă sămânţa şi sămânţa caută pământul. Da, în timpul existenţei noastre, al unui an din viaţa noastră, toamna este anotimpul semănatului de grâu.
Dar în cuprinsul vieţii noastre duhovniceşti, vremea semănatului nu ţine numai un anotimp, numai o lună, numai o săptămână, numai o zi. Vremea semănatului duhovnicesc ţine toată viaţa noastră şi pentru primirea Cuvântului, şi pentru semănat. Dumnezeu ne-a făcut în aşa fel, încât fiecare dintre noi să fim şi semănători, şi primitori ai Cuvântului Sfânt.
Fiecare avem şi o inimă în care să primim Cuvântul, şi o gură cu care să-l semănăm. Cuvântul lui Dumnezeu ne face pe noi plini de datorii şi de obligaţii şi de a-l primi, şi de a-l semăna.
Nu numai cei care se pot ridica în fruntea altora, care pot mărturisi cu glas puternic în mijlocul mulţimii Evanghelia sunt semănătorii… Ci fiecare dintre noi, toţi cei care am fost chemaţi la El suntem semănători. De la cel mai mic până la cel mai mare, de la cel dintâi până la cel din urmă.
Îmi aduc aminte, când m-am întors la Domnul eram un copil de 15 ani. Alţii s-au întors la Domnul la vârste şi mai fragede decât mine. Dar ştiu cu câtă râvnă Îl mărturiseam atunci pe Domnul. Veneam de acasă, că aşa era atunci obiceiul, să mergem dimineaţa cu câte o ulcică de lapte la Beiuş, să vindem şi să cumpărăm ceva de mâncare. Aveam prieteni cu care mergeam de acasă, sau mai mari, sau mai tineri, mai bătrâni sau femei mai tinere sau bătrâne cu care mergeam de acasă. Mergeam cu grămada pe drum de acasă până la oraş şi de oraş până acasă. Mi-aduc aminte cu câtă râvnă mărturiseam Cuvântul Domnului… Ce ştiam eu la 15 ani să spun în mijlocul celor cu care mergeam? | Continuare »

Preot Iosif Trifa, din «Ce este Oastea Domnului»

Plângând la picioarele Crucii: aici este începutul şi sfârşitul mântuirii noastre
Despre împăratul Constantin cel Mare spune istoria că, plecând cu oştire împotriva lui Maxenţiu, care persecuta pe creştini, era foarte îngândurat şi abătut. Maxenţiu avea o armată de patru ori mai mare decât el. Pe drum, Constantin cel Mare se ruga lui Dumnezeu să-l ajute. Atunci s-a ivit pe cer o cruce minunată, împletită cu raze de soare, având în jurul ei cuvintele: „În acest semn vei învinge“. Împăratul şi-a însemnat atunci toate steagurile cu semul Crucii şi, pornind împotriva lui Maxenţiu, l-a biruit.

Şi Oastea Domnului este o armată strânsă la luptă împotriva vrăjmaşului diavol. Taina biruinţei noastre este semnul ce i s-a arătat oarecând lui Constantin împăratul: Crucea. Medalia noastră şi steagurile noastre poartă semnul Crucii, arătând prin aceasta că lupta noastră se reazemă pe puterea Crucii.
Ţin însă îndată să spun cu apăs că semnul gol al Crucii încă nu înseamnă o putere. Îţi poţi încărca pieptul, hainele şi casa cu semnul Crucii, dacă n-ai o înţelegere adevărată pentru Crucea Mântuitorului, dacă n-ai primit cu adevărat Jertfa Crucii şi darurile ei, la nici o izbândă nu poţi ajunge.
O carte întreagă mi-ar trebui să spun tot ceea ce ar fi de spus despre Jertfa Crucii. Voi spune aici, pe scurt, numai următoarele: | Continuare »

Vorbirea fratelui Traian Dorz de la nunta de la Cricău – 14 septembrie 1985

inaltarea-sfintei-cruciÎn Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Slăvit să fie Domnul.
Am ascultat cu ochii-nlăcrimaţi mesajul minunat pe care Domnul Dumnezeul nostru S-a îndurat să ni-l trimită în astă seară tuturor celor care, prin Duhul Său cel Sfânt, am fost adunaţi aici, potrivind pentru starea fiecăruia dintre noi câte un adevăr din cele ce s-au spus fie în poezie, fie în cântare, fie în rugăciune, fie în cuvânt.
Trăim într-adevăr, prin harul lui Dumnezeu, astăzi un moment cu totul deosebit. Nimic este întâmplător. Totul este rânduit de puterea şi de harul lui Dumnezeu. Înţelepciunea lui Dumnezeu a rânduit ca, în această seară, acest eveniment să se petreacă tocmai aici şi tocmai cu aceste suflete, şi tocmai cu noi, într-o zi cu totul deosebită, cum a fost ziua de astăzi. Toate cuvintele care s-au rostit şi se vor mai rosti aici sunt cuvintele lui Dumnezeu, rânduite anume pentru starea fiecăruia dintre cei pe care Dumnezeu [îi] ştie; şi în planul Lui a fost să ne cheme şi să ne aducă să ascultăm astfel de cuvinte.
Astăzi am sărbătorit, cum s-a spus, Ziua Crucii. O zi deosebită în creştinism. Părinţii noştri, Sfinţii Părinţi, şi învăţătura sfintei noastre credinţe şi Biserici a ales această sărbătoare sfântă cu un înţeles deosebit şi a însemnat-o cu o importanţă deosebită în viaţa noastră de creştini.
S-au spus aici nişte cuvinte minunate din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, cum marii oameni ai lui Dumnezeu, printre care Sfântul Apostol Pavel, au înţeles aşa de tainic şi aşa de înalt sensul minunat al tainei Crucii şi au căutat s-o înalţe. Şi-n atâtea locuri din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu scris prin [acest apostol] e amintită taina aceasta printre cele mai însemnate taine. El vorbeşte despre o taină a Crucii, cum vorbeşte despre o taină a Evangheliei, cum vorbeşte despre o taină a dragostei, despre o taină a jertfei. | Continuare »

Fragment din vorbirea fratelui Ioan Opriş la o adunare de revelion – 1972

DCrucea-002ragii mei, Dumnezeu a făcut minuni cu toţi omenii şi face cu fiecare… Şi a făcut şi cu mine. Numai de la închisoare, de şase ori m-a scăpat. Şi iată, sunt doisprezece ani de când am venit de la închisoare. Am mai fost hărţuit, dus ici-co­lea şi întrebat câte ceva. Dar încolo nu mi-au avut baiul. Şi când mă gândesc că atâţia oameni ca brazii îşi dorm somnul de veci acolo, unii chiar fără cruce la cap, cum era unul din Şard, din comuna vecină; şi cum era unul, preotul Tomescu din Orăştie, care era preot în Balşa. De când sunt acolo… Eu m-am întors de doisprezece ani… şi ei, înainte cu trei, patru ani de zile, au murit acolo. Unul pe Canal şi altul în altă parte. Şi din ăştia au fost cu miile… Douăzeci şi cinci de mii au rămas numai pe Canal, morţi acolo.

„Toţi care, în viaţă, crucea ca jugul aţi purtat şi Mie Mi-aţi urmat cu credinţă”… Nu numai să iei crucea s-o porţi ca un jug. Că foarte mulţi poartă crucea ca jugul, dar nu-I urmează Lui cu credinţă. Cum zicea Părintele Iosif, arătându-L pe Domnul Iisus, [Care spunea]: „Cu crucea după Mine, fiule! După Mine, fiule, cu crucea! După Mine, şi nu după tine”. Nu tăia din cruce, nu scurta din cruce! Nu te duce în dreapta sau în stânga, sau în sus, sau în jos! N-o pune jos de câte ori ţi se pare grea, ci fă-ţi din ea jug. Ia-o după cap şi du-o înainte. „Toţi care, în viaţă, crucea ca jugul aţi purtat şi Mie Mi-aţi urmat cu credinţă, veniţi de luaţi darurile ce am pregătit Eu vouă şi cununile cereşti”. Către aceştia va zice: către cei obosiţi. „…Că jugul Meu e bun şi sarcina Mea e uşoară.” | Continuare »

După obişnuitul început, se zice:

Condacul 1:

Însoţirii celei de Dumnezeu alese, dumnezeieştilor părinţi Ioachim şi Ana, că celor ce aţi născut pe Maica Vieţii noastre, binecuvântată de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea Fecioara Maria, cântări de laudă aducem vouă noi, rugătorii voştri; iar voi, că cei ce aveţi îndrăzneală către Dumnezeu, păziţi-ne cu rugăciunile voastre de toate primejdiile pe noi, cei ce cântăm : bucuraţi-vă, părinţi de trei ori fericiţi!

Icosul 1 :

Îngerul cel mai întâistătător din cer a fost trimis să spună vestirea de bucurie dreptului Ioachim, zicând : Ioachime, Ioachime, auzitu-s-a rugăciunea ta; şi iată, femeia ta va naşte ţie o fiică de care cerul şi pământul se vor bucura, lăudându-te pe tine şi zicând :
Bucură-te, Ioachime, mângâierea lui Adam celui căzut;
Bucură-te, mijlocitorul iertării celui greşit;
Bucură-te, că rugăciunile tale au străbătut cerurile;
Bucură-te, că darul cel mai presus de lume ai dobândit;
Bucură-te, că de aceasta Anei grăbindu-te ai vestit;
Bucură-te, că şi acesteia de asemenea i s-au descoperit;
Bucură-te, luminătorul cel cu raze veselitoare; | Continuare »

nasterea-maicii-domnuluiSinaxar 8 Septembrie

Tatăl Sfintei Fecioare, Ioachim, se tragea din neam împărătesc. Acesta cu toate că-si ducea la Dumnezeu darurile îndoite, ca un iubitor de Dumnezeu şi bogat ce era; dar pentru nerodire era defăimat căci erau sterpi şi nu aveau copii. De aceea mâhnindu-se la inima, el în munte, iar femeia lui Ana în grădină, se rugau cu lacrimi lui Dumnezeu, Care ascultându-i, le-a dat rod sfânt pântecelui, pe Preasfânta Născatoare de Dumnezeu.
Iar Sfânta Ana se trăgea din Matan al douăzeci şi treilea din neamul lui David şi al lui Solomon; acesta a luat pe Maria din neamul lui Iuda, şi a născut pe Iacov tatăl lui Iosif teslarul, şi trei fete: pe Maria, Sovi şi pe Ana. Maria a născut pe Salomi moaşa; Sovi a născut pe Elisabeta, iar Ana a născut pe Născătoarea de Dumnezeu.
Deci Preasfânta este nepoată lui Matan şi a Mariei femeia sa. Iar Elisabeta şi Salomi erau nepoate ale Anei de surori, şi verişoare cu Născătoarea de Dumnezeu.

Nasterea-maicii-domnului (1)Cinstim în tăcere Minunea şi Taina
pe care-o respectă profeţii şi sfinţii,
pe care Lumina şi-nfăşură haina,
tăcând-o ştiinţei, lăsând-o credinţii.

Privim în tăcere uimirea şi teama
cu care cerescul Arhanghel grăieşte
Minunea şi Taina, Fecioara şi Mama,
când Crucea şi Slava smerit le vesteşte.

Simţim în tăcere cum magii şi-apleacă
genunchii şi darul, căzând rugăciunii,
când toată ştiinţa făcându-şi să tacă,
cu toată credinţa se-nchină Minunii.

Gândim în tăcere cum neamuri şi neamuri
de veacuri Te nalţă cu drag şi cu teamă,
pe cruci şi altare, pe steme şi flamuri,
Minune şi Taină, Fecioară şi Mamă.

Slăvim în tăcere Eterna Minune
cu-ntreg înţelesul păstrat veşniciei;
şi dragostea noastră alăturea pune
Hristos Împăratul cu Pruncul Mariei.

Traian Dorz, Minune și Taină

Sursa: Sfântul Ioan Maximovici, Predici şi Îndrumări DuhovniceştiEd. Sophia, Bucureşti, 2006

Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! (Ps. 103, 25) exclama încă în vechime Psalmistul. Ce este, aşadar, acea înţelepciune (sau, pe greceşte, sophia), prin care s-au făcut toate? În alt psalm se spune: Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor (Ps. 32, 6). Iar Sfântul Evanghelist Ioan Teologul glăsuieşte: La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut (In. l, 1-3).

Înţelepciunea lui Dumnezeu sau Cuvântul lui Dumnezeu, prin care toate s-au făcut de Dumnezeu nu este doar un concept abstract al unei însuşiri a lui Dumnezeu. Acelaşi evanghelist glăsuieşte mai departe: Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl (In. l, 14). Aşadar, Cuvântul prin Care toate s-au făcut este Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi. El se mai numeşte şi „înţelepciunea lui Dumnezeu”, aşa cum spune în epistola sa Sfântul Apostol Pavel: Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit… puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu (I Cor. l, 22-24).

Fiul lui Dumnezeu Se numeşte Cuvântul şi înţelepciunea lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu-Tatăl pe toate le săvârşeşte prin Fiul Său. În acest fel, prin Fiul lui Dumnezeu, Tatăl ni Se vesteşte prin faptele Sale şi prin El [Fiul] s-a arătat în diversitatea ei înţelepciunea lui Dumnezeu. | Continuare »

REGĂSIRE

MaicaDomnuluimica

S-a născut… Şi inima, în ritmul său, salută cu respect pământul: „Acum voi locui aici!”.
Minunea s-a săvârşit şi braţele unei mame strâng la piept darul pe care l-a primit.
Este o fetiţă…
În ochii ei stăluceşte albastrul cerului din zorii unei dimineţi pe care o caută cu privirea şi în lumina căreia îi vede pe mama şi apoi pe tata.
Dragostea părintească a vegheat un timp, îndreptând paşii stângaci pe drumul marilor întrebări. Dar… totul a durat atât de puţin: tatăl a plecat, iar mama s-a recăsătorit.
Şi, de-atunci singurătatea se cobora neîncetat, învăluind fiinţa plăpândă a unui copil de numai cinci anişori.
Mâna mamei nu se mai pleca mângâind, ci lovind, şi glasul blând care-i striga numele nu mai răsuna ca altădată.
Lacrimile, tot mai des, brăzdează obrăjorii loviţi de atâtea ori şi, în noaptea fără stele un glas plin de durere se înalţă în vazduh:
– Mamă! Mama mea, vino lângă mine!…
Uşa camerei se deschide cu nepăsare:
– Ce vrei? De ce m-ai chemat?
Parcă venind din altă lume, răspunsul fetiţei cade dureros de blând:
– Nu pe tine te strig! Eu am acolo sus în cer, o Mamă adevărată!
Speriată, mama a ieşit din cameră, neîndrăznind să privească chipul scăldat în lacrimi, care stălucea în lumina divină.
Şi, Unica Mamă s-a coborât în clipele acelea, culegând din ochii fetiţei ultimele lacrimi. Strâgându-le în mâinile sale făcute căuş, le-a purtat până la tronul de Slavă al Unicului său Fiu.

Chiar dacă voi, mame, nu aţi unit mânuţele copiilor voştri la rugăciune şi nu aţi vrut să trăiţi frumos, privind la viaţa Maicii Domnului, totuşi, ei vor putea afla Adevărul şi fără voi şi atunci vor merge negreşit, pe Calea care duce la Viaţă, ascultând de glasul Celei care zice: „Să faceţi tot ce vă va spune El!”.

Săndica Afteni

Tânărul avut

Preot Iosif TRIFA, Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

tanarul-bogatDuminică avem la rând Evanghelia cu tânărul cel bogat care s-a apropiat de Iisus cu întrebarea: Învăţătorule bune, ce voi face să moştenesc viaţa de veci? Păzeşte poruncile, i-a zis Domnul. Le am păzit, a răspuns tânărul. Şi i-a zis Iisus lui: Încă una îţi lipseşte: împarte-ţi averile la săraci şi vino după Mine. Iar tânărul, auzind acestea, s-a întristat, căci era bogat foar¬te. Şi a zis Iisus: Cât de anevoie vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu cei avuţi!
Să cercetăm înţelesul acestei evanghelii. Întâi să ne întrebăm: de ce a venit tânărul la Iisus? Ce l-a adus la Iisus, căci avea şi avere şi avea şi paza Poruncilor? A venit la Iisus, pentru că nici una, nici alta nu-i dădeau liniştea şi pacea sufletească. Sufletul nostru se doreşte spre izvorul păcii şi fericirii: spre Iisus Mântuitorul. Tânărul din evanghelie plecase spre acest izvor pentru a veni la El, dar, vai, nu L-a aflat. El îi adresează Domnului cuvintele: „Învăţătorule bune“; el venise la Domnul ca la un mare cărturar, ca la un rabin învăţat; de aceea Mântuitorul îi răspunde: „Ce Mă numeşti bun?“
Mântuitorul vede îndată sufletul acestui tânăr; îl vede stăpânit de patima iubirii de avuţii, vede înlăuntrul lui idolul iubirii de avuţii. „Încă una îţi lipseşte – îi zice Domnul: leapădă-te de avuţiile tale şi vino după Mine“. Adică Mântuitorul zicea: „Tu, tânărule, ţi-ai făcut un idol din bani şi din averi… până când pe acest idol îl iubeşti mai mult decât pe Dumnezeu şi pe sufletul tău, nu poţi dobândi fericirea“. | Continuare »

Recunoştinţă, Doamne, pentru Lumina Ta
şi pentru ochii care mi i-ai deschis s-o vadă,
pentru mereu aceeaşi dintâi iubirea mea
şi Adevărul Unic ce inima să-l creadă.

Recunoştinţă pentru Cuvântul Tău cel Sfânt
şi pentru mintea care curat să-l înţeleagă,
şi pentru ziua care am pus-o legământ,
şi pentru tot ce viaţa adânc, din ea, mi-o leagă.

Recunoştinţă, Doamne, de prietenii iubiţi,
de fericirea care, prin ei, dai vieţii mele,
de visele-mplinite, de fiii dăruiţi,
de lacrimile care mi le-ai schimbat în stele.

Recunoştinţă, Doamne, de-un sfinţitor calvar,
de toată mângâierea nădejdii luminoase,
de-apropierea Ţintei cu tot mai noul har,
de roada tot mai dulce a crengilor frumoase.

Recunoştinţă, Doamne, de tot ce ne-a durut
aducător de largă comoară nesecată,
de rodul tot mai tainic, mai dulce, mai tăcut,
ce-l gustă rugăciunea de fiecare dată!…

1 Craciunul-in-inchisorile-comuniste-Sfintii-InchisorilorCât am pierdut noi pentru Tine
e tot ce-n lume-aveam senin
– ce mult e pentru noi, Iisuse,
dar pentru Tine, ce puţin!

Copiii, soarele şi casa
ce-n lume numai una ai
iubirea, libertatea, visul
şi tot ce-i unic într-un grai,

Pe toate le-am pierdut, căci anii
trecuţi cu ele nu mai vin,
nu mai revine viaţa dusă
şi tot ce-a fost a fi senin…

Pierduţi sunt anii când mânuţa
copiilor ne-ar fi-alintat
şi ziua când părinţii noştri
nemângâiaţi s-au ’mormântat!

Pierdutu-s-a prietenia
cu bucuriile din ea
şi tot ce fiecare-n lume
o dată numai poate-avea. | Continuare »