Pr. Iosif TRIFA, «Oastea Domnului» nr. 39 / 25 sept. 1932, p. 3
Mă grăbesc să trec cu aceste învăţături la legătura dintre credinţă şi faptele bune, pentru că la noi, cât ce vorbeşti mai apăsat despre credinţă şi mântuire, cazi sub bănuială. Cică aceasta ar fi o învăţătură „sectară”.
S-a discutat mult învăţătura despre credinţă şi faptele cele bune. Protestanţii şi sectarii trec hotarul dreptei învăţături, apăsând totul asupra credinţei şi prea puţin asupra faptelor bune.
Iar unii dintre ai noştri trec în celălalt extrem, apăsând prea mult asupra faptelor, în detrimentul credinţei.
Biserica noastră Ortodoxă ţine calea de mijloc, calea cea adevărată: omul se mântuieşte prin credinţa sa şi prin faptele sale.
Aici este însă punctul care trebuie lămurit. Ce legătură este între credinţă şi faptele cele bune? Care este legătura cea adevărată între credinţă şi faptele cele bune?
Întrebarea aceasta a lămurit-o în chip desăvârşit, în chip minunat însuşi Mântuitorul, prin cuvintele de la Ioan capitolul 15: „Eu sunt buciumul viţei şi voi ramurile. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu întru el aduce roadă multă; căci fără de Mine nu puteţi face nimic” (In 15, 1-6). „După roadele lor îi veţi cunoaşte pe ei” (Mt 7, 16). „Că nu poate pomul cel bun să facă poame rele, nici pomul cel rău să facă poame bune” (Mt 7, 18).
Ce limpede! Ce clar! E de mirare cum oamenii s-au putut încurca într-o învăţătură spusă atât de limpede şi lămurită. Taina dintre credinţa şi faptele bune aici este, la Ioan capitolul 15. Faptele cele bune purced, cresc din „buciumul viţei”, din legătura noastră cu Mântuitorul, din legătura noastră cea vie pe care ne-am făcut-o – prin credinţă, fireşte – cu „buciumul vieţii”.
Când avem cu adevărat această legătură – atunci faptele cele bune urmează negreşit şi ele. Urmează în chip firesc, aşa cum pomul cel bun, pomul cel altoit, îşi dă în chip firesc roadele sale.
Când ai cu adevărat această legătură, când eşti altoit cu adevărat în buciumul vieţii – atunci în chip firesc ajungi în cuvintele Domnului: „Că nu poate pomul cel bun să facă poame rele”.
Faptele cele bune sunt rodul firesc al credinţei. „După roadele lor îi veţi cunoaşte pe dânşii”. O credinţă nedovedită prin fapte nici nu se poate spune că e credinţă. O credinţă neînsoţită de fapte este o minciună.
„Credinţa fără de fapte moartă este” (Iac 2, 26). Este acesta un adevăr ce nu mai trebuie discutat.
Eu mă mir însă de un lucru. De ce nu se spune acest adevăr şi întors? Dacă credinţa fără de fapte moartă este – de ce n-am spune şi întors, că şi faptele cele bune fără de credinţă moarte sunt?
Căci este şi acesta un adevăr tot atât de mare ca şi cel dintâi. Orice faptă bună care nu creşte şi nu rodeşte din „buciumul viţei” este o faptă moartă, care n-ajută nimic.
Sunt şi astfel de fapte bune moarte! Sunt destule. V-aş putea înşira cu duiumul. Amintesc numai câteva pilde.
A sluji „scopuri filantropice”, aranjând petreceri şi jocuri, este o faptă bună moartă.
Părintele Scriban scria într-o revistă bisericească («Viitorul») despre o biserică trăsnită din jud. Ilfov, pentru refacerea căreia s-a aranjat… un bal mascat la Bucureşti. Oare nu era şi aceasta o faptă bună moartă?
Am cunoscut o femeie care mi-a pus la dispoziţie 3000 de lei pentru cumpărarea unui sf. potir, dar cu condiţia ca numele ei să fie săpat cu litere citeţe pe marginea de sus a sf. potir, ca toţi cei ce se apropie de sângele Domnului… să-i vadă numele ei. Abia şi abia s-a învoit să-i fie scris numele în partea de jos a potirului.
O alta donă o icoană, cu condiţia să i se scrie toată familia pe ea.
La ţară am cunoscut un bogătan care îi ajuta, iarna, foarte mult pe cei săraci. Ispitind taina acestor milostenii, am aflat că, pentru milosteniile mărunte ce le făcea iarna, bogatul îi exploata pe cei săraci vara, pe vremea lucrului. Îşi scotea milostenia împătrit.
Ce să mai zic apoi de cei ce pleacă pe la judecătorii să se pârască, cu mâncare de post în traistă?
O faptă bună fără credinţă şi întoarcere la Dumnezeu este moartă… nu trage nimic în cumpăna iertării păcatelor şi mântuirii… În faţa lui Dumnezeu este o „cârpă murdară”, cum îi zice prorocul.
Nu spun de la mine aceste lucruri. Le spune Sf. Scriptură şi le spune atât de frumos şi Sf. Ioan Gură de Aur.
„Acei care au fapte bune şi credinţă la Dumnezeu n-au – zice Sf. Ioan Gură de Aur – se aseamănă cu trupurile cele moarte care sunt îmbrăcate cu haine bune şi înfăşurate cu giulgiuri, dar n-au simţirea bunătăţilor. Pentru că ce folos este omului să aibă suflet mort şi nesimţitor şi cu faptele cele bune să fie îmbrăcat? Faptele se fac întru nădejde de răsplătire a cununilor. Dar, de vreme ce pe Poruncitorul ostenelii nu-L ştii, pentru cine te osteneşti şi te trudeşti? Că precum la oameni: întâi grijesc pentru viaţa lor şi mai spre urmă socotesc de hrana lor, într-acest chip dar se cade să avem nădejdea vieţii la Hristos şi apoi să ne hrănim întru bunele fapte, pentru că cei ce nu se hrănesc nu pot să trăiască. Asemenea şi cel ce nu este viu nu se poate hrăni. Într-acest chip, cel ce lucrează fără de credinţă şi dreptate nu poate să trăiască. Şi fără de faptele credinţei, de Împărăţia lui Dumnezeu nu se va putea învrednici. Iar tâlharul, crezând, s-a îndreptat.
Drept aceea, nu-mi zice că n-am luat vreme să mă pocăiesc, că am trăit cu credinţa faptelor celor bune [şi], lenevindu-mă, m-am scăpat de spăşenie.
Mărturisitu-s-a şi Cornelie întru milostenii şi rugăciuni, dar pe Hristos nu-L cunoştea. Ci, de vreme ce a văzut pe dânsul ochiul adevărului, adică marele Judecător şi Cel ce ştie toate, Hristos, pentru că bune erau faptele lui, iar credinţă neavând, pentru aceea erau moarte. Iar Domnul trimise înger către el ca să laude întru fapte pe cel ce bine se ostenea şi să-l cunune cu credinţa. Şi zice către el îngerul: „Cornelie, rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu. Ci trimite la Iope şi cheamă pe Simon care se cheamă Petru şi, dacă va veni, îţi va spune cuvinte dumnezeieşti, pentru care cuvinte te vei spăşi şi tu, şi toată casa ta”. Pentru că încă nu avea mântuirea pentru faptele cele bune, până ce a intrat la mijlocul faptelor credinţa.