Sărbătorim astăzi ziua în care mai mulţi mărturisitori români au plătit cu viaţă mucenicească pentru dreapta credinţă. Vrednici sunt!…
În însăşi rugăciunea de canonizare a acestor Sfinţi: Visarion şi Sofronie, Oprea, Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel, Biserica noastră cea strămoşească şi în veci drept-măritoare aduce laude astfel:
„Cu inima smerită şi cu grai de laudă cutezăm a preamări astăzi pe Hristos, Cel ce v-a arătat pe voi, preafericiţi mărturisitori ai dreptei credinţe, slava Bisericii noastre! Şi început cinstirii voastre de obşte făcând, ne plecăm genunchii cu umilinţă şi negrăită dragoste şi rugăciune înălţăm vouă, celor ce aţi pus mai presus de toate cele vremelmce, credinţa cea drept-măritoare…“
Aceasta este Biserica cea Ortodoxă pe care o cunoştem şi recunoaştem noi, cei umili şi mulţi, mult mai mulţi decât ne ştie conducerea ecumenistă a Bisericii de astăzi, care semnează eretic în Creta.
Dacă cei care îşi dădeau viaţa pentru apărarea credinţei împotriva samavolnicei papistăşii, au fost numiţi „slava“ Bisericii noastre chiar de Patriarhia Ortodoxă Română care i-a canonizat, ceea ce se face astăzi în fruntea aceleiaşi Patriarhii e „ruşinea“ Bisericii noastre.
Am putea fi numiţi noi, cei mulţi mărturisitori ai dreptei credinţe, că învinuim pe nedrept conducerea Bisericii de unitate cu papistaşii, că nimeni nu a propus unirea cu aceştia. Nu încă… zicem noi.
Unirea aceasta nu se proclamă, ci se pune în practică pe teren. Şi atât. Nu se flutură încă steagul unirii cu papistaşii, dar unitatea este un „deziderat“ rostit tot mai des de către mai-marii Bisericii.
Am putea spune că se trage la indigo o „unitate“ despre care fraţii ostaşi au dureroasă cunoştinţă. Câtă ruptură a făcut această dorinţă de „unitate“, Oastea Domnului a simţit din plin.
Încă din 1998, frământările tot mai grele ale aşa-zisei „unităţi“ au săpat adânc şanţ de despărţire – nu între Simeria şi Sibiu, ci între dreapta ostăşie şi amestecătura de tot felul. Atunci nu ştiam noi s-o numim ecumenism. Îi spuneam simplu, cum am găsit-o în vocabularul înaintaşilor Oastei: amestecătură…
În urma unor astfel de dezbinătoare încercări de unire, am scris o poezie al cărei titlu l-am tot schimbat de-a lungul anilor, zicându-i când Corbii „unităţii“, când Corbii dezbinării. O redau mai jos:
Corbii dezbinării
Vârtej de vorbe bat la poarta minţii
În haos să scufunde-a păcii stea.
Se-ntrec să nege ce lăsară sfinţii
Mai valoros şi drept în lumea rea.
Corbi fioroşi se-nvârt în jur să-nşface
Când nu-i nici încă stârv durerea grea,
Cu ochi vicleni pândesc cum se desface
Izvorul rănii mute, ca s-o bea.
În zbaterile dezbinării crunte,
Nici nu se-aşteaptă să se-ajungă scrum,
Se scuipă glod pe pletele cărunte,
Să nu existe-ntoarcere din drum.
Cu colţii sfârtecă meniri şi soarte,
Sub gheare negre flamurii zdrobesc,
Te zgribulesc fiorii grei de moarte
Când, stoluri, corbii peste răni rotesc.
Se tem să nu răzbească vreo lumină
Şi rana grea să se prefacă-n crin?
Şi-ale durerii braţe să devină
Spre izbăvire-al crucii preţ deplin?
De-aceea se grăbesc să strice-o lege!
De-aceea să îngroape rosturi vor:
Să nu mai fie vreme de-a alege
Ce e viaţă dintre câte mor!
Numai ce-i azi statornică sfinţire
Şi rădăcină-adâncă în Hristos
Mai scapă din amara-nvârtojire
A veacului infam şi mincinos.
Numai ce-i azi lumină de la Cruce
Discerne-n lume ce mai este bun
Când adevărului amendament s-aduce
Şi dezbinării masca păcii pun.
Veghează dar, cu candela ta plină
Şi lui Hristos slujeşte-i drept şi sfânt,
C-adeseori în haine de lumină
Se-mbracă Anticristul pe pământ.
Mai mult, după Sinodul din Creta, în periodicele Oastei întâlneşti un paradox la care numai satana se putea gândi: că fratele Traian Dorz a fost ecumenist! Şi că Oastea Domnului, fiind o fiică a Bisericii trebuie să o urmeze. Da! Adevărat! Să o urmeze întocmai, după canoanele şi dogmele lăsate de Sfinţii Părinţi, nu după amendamentele aduse la dogme de către conducerea ierarhică de azi, ierarhie care induce ideea că ea ar fi Biserica. Nu! Ierarhul depide de Biserică, nu invers. Ierarhia nu înseamnă Biserica! Ci Biserica este Învăţătura ei! Al cărei Cap este Hristos! Pe aceasta să o urmeze Oastea până la capăt, ca fiică a Bisericii! Împreună şi pe ierarhii ei, care drept învaţă Cuvântul Adevărului.
Dacă fratele Traian ar fi fost ecumenist, atunci cui se adresează întregul volum de Cântări luptătoare? Despre cine vorbeşte fratele Traian când zice:
„Cine va primi-n Lucrare
Cine va primi-n Lucrare
prea grăbit pe toţi câţi vin,
ori ne va deschide uşa
largă pentru duh străin,
ori va mai răbda pe-acela
care tulbură pe fraţi,
ori pe-acei care dezbină,
ori pe-acei necumpătaţi,
ori va coperi pe-acela
vinovat şi necinstit,
ori va mai băga-n Lucrare
ajutor nelegiuit,
ori va ocroti pe-acela
purtător de gând străin,
ori va-mparte-nvăţătură
care duce la dezbin,
ori va încălzi la sânu-i
sufletul linguşitor,
ori, primind străine duhuri,
se va face sluga lor,
ori va fi cu neascultarea
mai milos ca Dumnezeu,
ori nu va goni pe-acela
care tulbură mereu,
ori nu va-nvăţa nimica
după tot ce-am îndurat,
săvârşind cu ştirea răul,
– fie anatemizat!
(Traian Dorz, Cântări luptătoare)
Să se cutremure din străfundul fiinţei toţi aceia care-l răstălmăcesc pe psalmistul Oastei Domnului, îmbrăcându-l cu haine străine şi strâmbându-i învăţătura. Anatema de mai sus nu este pentru cei care aduc duhurile străine în Lucrare, ci pentru acela care deschide ușa acestora și se face sluga lor.
Şi Părintele Iosif a fost ecumenist? Înseamnă că urmaşul său nu l-a urmat întocmai dacă întemeietorul nu a fost ecumenist, dar continuatorul da?
Mi-aş dori să afirme cineva asemenea blasfemie în faţa mea. Eu aduc dovezi zdrobitoare de la cele nouă Sărbători literare şi de la însăşi opera şi fiinţa fratelui Traian, pe care chiar l-am cunoscut, că nu a fost ecumenist. La picioarele lui am învăţat să nu acceptăm amestecătura. Cine afirmă contrariul nici nu l-a cunoscut pe fratele Traian, nici nu-i ostaş advărat, ci lup în haine de oaie, care-a rupt şi furat fronturile Oastei. Iar cine afirmă ecumenismul fratelui Traian bazat pe acceptarea în cadrul Oastei a 2-3 greco-catolici, într-un anumit context istoric, din cu totul alte considerente, se înşală amarnic. Nu numai că nu cunoaşte învăţătura Oastei Domnului, dar nici semantica acestui termen: ecumenism înseamnă cu totul altceva. La Sfatul Frăţesc de la Cărpiniş din anul 1956, fratele Traian împreună cu ceilalţi fraţi au ajuns la concluzia că cine vrea să fie ostaş, trebuie neapărat să fie ortodox, să aibă învățătura cea dreaptă.
Astăzi Biserica Ortodoxă trece prin aceleaşi frământări prin care trece Oastea Domnului, începând încă de acum aproape douăzeci de ani.
Şi tot la fel ca în cadrul Oastei, frământările, în loc să întărească mănunchiul de păstrători ai ostăşiei, au dezbinat dinăuntrul lui, şi în mănunchiul de mărturisitori împotriva Sinodului tâlhăresc din Creta, frământările dezbină tot din mijlocul nostru…
Faptul că aceste dureroase frământări se petrec şi în Biserică acum, la fel ca de atâta vreme în sânul Oastei, îmi conferă certitudinea că lupta și alegerea noatră de atunci au fost după voia lui Dumnezeu şi după învăţătura Sfinţilor Părinţi şi a înaintaşilor dragi ai Oastei. Dar cine nu a cunoscut atunci drumul cel drept, nu va face nici azi deosebirea. Pentru că durerile Oastei sunt aceleași ca ale mamei sale, Biserica. Decât dacă va face întoarcerea cu pocăință exact până la punctul de cotitură și de alunecuș.
Să ne ajute Dumnezeu, pentru rugăciunile şi martiriul sfinţilor mărturisitori ai dreptei credinţe din Ardeal, ca valul apostaziei să nu ne slăbească lupta, ci să ne întărească sub steagul biruințelor Lui.
Vlad Gheorghiu