Părintele Constantin Galeriu

Vindecarea-orbului-17În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Binecuvântaţi creştini în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos! Neîncetat să avem acest gând în sufletul nostru, atunci când ne rugăm, când citim, când ne împărtăşim: să simţim că trăim timpul lui Dumnezeu ca acum, ca un astăzi neîncetat.

Altfel spus, ascultând acum dumnezeiasca Evanghelie să simţim pe Mântuitorul, Care este izvorul ei, iar cuvintele Lui sunt rostite pentru noi, acum, în acest ceas, în acest loc. Să simţim aşa cum simţeau cei care Îl ascultau cu adevărat; căci nu toţi cei care au fost în preajma Mântuitorului s-au curăţat; dar toţi cei care au fost cuprinşi în inimile lor de cuvintele Lui s-au curăţat de patimi. Pentru că este cu putinţă ca cineva să fie lângă tine dar cu sufletul în altă parte; deci puteau sta lângă Hristos fără să fie cu El. Noi aşa să ascultăm cu adevărat dumnezeiescul cuvânt al Evangheliei, rostit pentru noi în ceasul acesta. Şi numai aşa noi îl simţim, îl trăim. Suntem cu Hristos şi în Hristos e viaţa noastră, şi altă viaţă mai scumpă nu există decât a lui Hristos în noi, cum simţea Sfântul Apostol Pavel: “Hristos în noi, nădejdea măririi”.
A fost rânduită de Biserică Evanghelia vindecării orbului Bartimeu. Era, iubiţilor, timpul apropierii jertfei Mântuitorului, timpul crucii şi al învierii Lui. Cobora din Galileea, din nordul Israelului, către Ierusalim, iar drumul trecea prin Ierihon, un oraş care este şi astăzi un important centru comercial. În vremea veche se făcea comerţ mai ales cu mirodenii şi cu plante medicinale. S-a apropiat Iisus de Ierihon şi un om şedea lângă drum, cerşind. Auzind că mulţimea trece, a întrebat orbul: “Cine este Acesta?”. | Continuare »

Traian Dorz, versificarea

Mahrama_9 1. Cumpăna înşelătoare Domnului nesuferită-i,
însă cântărirea dreaptă Lui plăcută şi iubită-i.

2. Când mândria-i vine cuiva – şi ruşinea o-nsoţeşte,
dar înţelepciunea,-ntruna, cu smerenia trăieşte.

3. Pe cei drepţi neprihănirea fără teamă îi conduce,
dar pe cei răi viclenia la pierzarea lor îi duce.

4. Bogăţia,-n ziua morţii, la nimic nu foloseşte,
dar neprihănirea vieţii de la moarte izbăveşte.

5. Curăţia netezeşte calea celui fără vină,
dar cel rău cade prin însăşi răutatea lui deplină.

6. Nevinovăţia-i scapă pe cei fără de prihană,
dar cei răi sunt prinşi de-a însăşi răutăţii lor capcană.

7. Celui rău, la moarte,-i piere şi nădejdea ce-o mai are,
celor răi li-e nimicită amăgita aşteptare.

8. Cel neprihănit, în ziua strâmtorării, pururi scapă
şi cel rău o să-i ia locul – groapa lui curând se sapă. | Continuare »

cei_10_leprosi_16_03Tu, Cel Atotputernic, Doamne,
ce-ai ocrotit poporul Tău,
eşti Cel ce şi pe noi ne aperi
de toţi cei ce ne-ar face rău.

O, fii cu noi, o, fii cu noi
oricând vom trece prin nevoi.

Tu, Cel ce-ai rupt în două marea,
făcând la-ai Tăi un drum uşor,
eşti Cel ce-ai să ne faci şi nouă
prin luptă drum biruitor.

Tu, Cel ce-ai liniştit furtuna
şi-ai izbăvit pe-ai Tăi urmaşi,
eşti Cel ce ne vei fi şi nouă
scăpare de la cei vrăjmaşi.

Tu, Cel ce-ai înviat pe Lazăr
şi plânsu-n cântec l-ai schimbat,
eşti Cel ce-ai să ne-nvii şi nouă
tot ce-am iubit şi-am îngropat.

Tu, Cel ce-ai vindecat pe-atâţia
câţi Te-au chemat în ceasul greu,
eşti Cel ce-i poţi scăpa şi astăzi
pe-acei ce Te rugăm mereu. | Continuare »

cei_10_leprosi_16_04Părintele Arsenie Boca

Lepra este o boală molipsitoare a Orientului, a cărei cauză medicina nu o cunoaşte nici până astăzi. Deci nici leacul. Leprosul putrezeşte de viu, ani îndelungaţi.
Lepra e una din cele mai grele sentinţe de moarte. E o pedeapsă biblică.
De aci putem avea ceva explicaţii. Astfel, au fost pedepsiţi: Miriam, sora lui Moise, de-a dreptul de Dumnezeu, pentru că încolţise invidia în inima ei, precum că numai cu Moise vorbeşte Dumnezeu? Pentru cârtirea ei „Mariam s-a făcut albă de lepră, ca zăpada“. Şapte zile a fost scoasă din tabără (Numeri 12, 14).
Neeman Sirianul, generalul comandant al armatei regelui Siriei, lepros şi el, auzise, prin servitoarea nevestei sale, o evreică, de proorocul din Samaria, Elisei, ucenicul lui Ilie, că acesta l-ar putea tămădui. Când a venit sirianul, Elisei i-a trimis ucenicul să-i spună să se scalde de şapte ori în Iordan şi-i va trece. S-a răscolit însă mândria sirianului că nu i-a ieşit Elisei personal înainte, şi a plecat mânios. L-au înduplecat slugile, ca totuşi să asculte sfatul proorocului. S-a smerit din trufia lui, s-a scăldat în Iordan şi i-a trecut, întorcându-se cu daruri, e refuzat de prooroc.
Încolţeşte însă lăcomia în sufletul lui Ghiezi, ucenicul proorocului, şi se ia după sirian şi ajungându-1 îi cere haine şi bani, cât abia să ducă cu doi măgari. Sirianul îi dă darurile cerute. Ghiezi ajuns acasă minte că n-a fost nicăirea. Inima proorocului îl însoţise toată vremea şi ştia ce-a făcut. Drept aceea îi dă pedeapsa: „Lepra lui Neeman să se lipească de tine şi de urmaşii tăi în veci! Şi a ieşit Ghiezi de la Elisei, alb de lepră, ca zăpada“ (IV Regi 5, 27). | Continuare »

Lantul-sf-Petru-2Traian Dorz, Prietenul tinereţii mele — cugetări

… O, ce mult am suferit departe de Tine şi cât de mult am aşteptat să scap, din orice legătură chinuitoare, pentru a alerga la Tine, să-mi înlănţui toată fiinţa mea numai cu dragostea Ta. Numai aşa o puteam avea atunci.
Toate lanţurile, afară de al Tău, sunt amare, dar eu trebuia să le port ca şi cum mi-ar fi fost dulci. Căci numai aşa puteam fi al Tău.
Orice apropiere de altă făptură decât de a Ta este chinuitoare, dar eu trebuia să o suport ca şi cum mi-ar fi fost plăcută, tocmai pentru Tine.
Sunt încă şi acum, într-o prea mare măsură, un rob. Dar pentru Tine voi robi numai până la un capăt. Legătura robiei mele se va nimici. Şi atunci voi fi veşnic şi veşnic numai la Tău. Numai al Tău.
O, iartă-mi nerăbdarea cu care mai doresc ca şi ultimul lanţ să mi se rupă şi ca despărţirea să-şi prăbuşească dincolo de noi zidul ei, eliberându-mă total de tot ce a fost al străinului peste mine, ca să nu mai fiu şi aici, şi acolo. Să pot fi în întregime numai cu Tine, numai unde eşti Tu.
Este ceva nepotrivit înaintea Ta, oare, acest gând greu de nerăbdare, mai înainte de a-i veni vremea lui?
Aş fi vrut ca mâna Ta, şi nu a mea, să grăbească sfârşitul, dezlegarea, împlinirea…
Dar căile Tale nu sunt, uneori, şi ale mele.
Gândurile Tale liniştite nu sunt, uneori, ca gândurile mele frământate.
Aşteptarea înţelepciunii Tale nu este aşa ca graba nerăbdării mele.
Săgeţile Tale ţintesc departe şi nimeresc toate bine.
Ale mele multe s-au frânt pe drum, căci mâna mea nepricepută tremură mereu de nerăbdarea ajungerii.

Pentru Tine

Lantul-sf-PetruPentru Tine vreau, Iisuse,
toată viaţa s-o trăiesc,
adevărul Tău în lume
şi-al Tău Nume
să-l vestesc.

Pentru Tine vreau, Iisuse,
toată viaţa să mă lupt,
până-n clipa sfântă-n care
lanţul tare
fi-va rupt.

Pentru Tine vreau, Iisuse,
să-nving orice suferinţi,
am ales a jertfei cale
pentru-a’ Tale
biruinţi.

Pentru Tine-aş vrea, Iisuse,
cât trăiesc
să cânt,
să mor,
să vestesc a’ Tale sfinte
dulci cuvinte
tuturor! | Continuare »

RastignireAIoan Marini, Gânduri creştine (vol. 1)

Punctul însemnat în cele de mai sus este cuvântul „nou“ în Hristos, „o făptură nouă“. Este ţinta pe care Dumnezeu a voit s-o ajungă cu omul: să-l înnoiască, să facă din el o făptură nouă, ascultătoare, curată, neprihănită, prin înlăturarea păcatului şi a vieţii eului păcătos care l-a nenorocit şi l-a despărţit de binele şi fericirea ce i le dăduse Făcătorul său. Această ţintă a fost atinsă prin Hristos, Care a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu, într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia… (Efes. 2, 14-18). Prin cunoaşterea şi primirea Lui prin credinţă, suntem ajunşi la ţinta lui Dumnezeu: de a fi înfiaţi, de a fi primiţi din nou în braţele dragostei Lui, după ce păcatul ne rătăcise şi ne despărţise de El. Plin de dragoste, Tatăl L-a trimis pe Fiul Său să ne caute. Şi, prin jertfa vieţii Acestuia, după ce ne-a iertat toate păcatele, vrea să ne aşeze pentru totdeauna în Casa cea cu multe locaşuri a Tatălui (Ioan 14, 1-3).
Tot ce ni s-a dat de la Tatăl avem în Hristos. El a fost făcut pentru noi: înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare (I Cor. 1, 30). A L cunoaşte pe El, iată deci ţinta pe care trebuie s-o ai! Această singură cunoştinţă te poate salva şi mântui. „Prin suferinţele Lui, Dreptul, Sluga Mea, va îndrepta pe mulţi şi fărădelegile lor le va lua asupra Sa… Că El a purtat fărădelegile multora şi pentru cei păcătoşi Şi a dat viaţa“ (Isaia 53, 11-12). Adică îi va face făpturi noi, neprihănite.
Cunoaşterea lui Hristos prin har şi primirea Lui prin credinţă aduc asupra ta sângele ispăşitor, ştergerea păcatelor şi înnoirea vieţii. Fiind curăţit şi izbăvit de puterea păcatului, nu mai trăieşti după voia firii pământeşti (a eului), ci după voia şi îndemnul Duhului. Nu mai trăieşti pentru tine, ci pentru Cel care a murit şi a înviat pentru tine (II Cor. 5, 15).
Fiind „o făptură nouă“, nu-L mai cunoşti pe Hristos „în felul lumii“. El nu mai este pentru tine un străin de care nici să nu te sinchiseşti când făceai păcatul şi faţă de care erai nepăsător, ca de orice necunoscut. Nu! Ci acum El e Mântuitorul tău pe Care-L iubeşti; Domnul Căruia I te supui; Stăpânul de Care asculţi; Păstorul după Care mergi. El e totul pentru tine. Totul ai în El. Acum nu mai eşti un stră¬in în casa Lui. „Deci, dar nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu“ (Efes. 2, 19). Şi dacă suntem fii, suntem şi moştenitori… (Rom. 8, 17). Iată ce avem, ce am primit prin jertfa Lui, prin harul lui Dumnezeu. „Căci prin El avem şi unii şi alţii apropierea către Tatăl, într-un Duh“ (Efes. 2, 18). | Continuare »

Traian Dorz, versificarea

Mahrama_9

Binecuvântarea dreptăţii şi blestemul păcatului.

1. A lui Solomon proverbe: Un fiu bun e-o bucurie,
dar, un fiu nebun, mâhnire la părinţi o să le fie.

2. Avuţiile-adunate pe nedrept n-aduc dobândă,
dar neprihănirea scapă de la moarte şi osândă.

3. Domnul, pe cel drept, nu-l lasă ca să sufere de foame,
însă pofta nesătulă pe cei răi o să-i destrame.

4. Cine lucră cu o mână leneşă, sărac sfârşeşte,
însă mâna celor harnici totdeauna-mbogăţeşte.

5. Cine strânge vara, este un om chibzuit în ţară,
cine doarme-n vremea coasei este-un om ce face-ocară.

6. Binecuvântarea sfântă peste capul drept să vie,
gura celor răi ascunde numai rău şi silnicie.

7. Pomenirea celui bun e veşnic binecuvântată,
numele urât al celor răi va putrezi deodată.

8. Cel cu inima-nţeleaptă sfatul cel bun îl primeşte,
dar cel ne-nţelept la vorbă, el pe el, se prăpădeşte. | Continuare »

Părintele Iosif Trifa
Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

despre pocaintaEvanghelia de duminică, de după Botez, e puţin cunoscută şi ar trebui să o cunoască tot omul, căci cuprinde o adâncă învăţătură sufletească.
Evanghelia aceasta ne spune numai pe scurt că a ieşit Iisus din Nazaret, patria Lui, dar nu spune de ce şi cum a ieşit. Aceste amănunte le aflăm dintr-o altă evanghelie, de la Luca; (citiţi această evanghelie la Luca, în cap. 4, vers. 16-32). În această evanghelie se spune pe larg cum a început Iisus să înveţe şi în ţara Lui şi „toţi Îl mărturiseau pe El şi se mirau de cuvintele darului care ieşeau din gura Lui“, dar când a început a-i mustra pentru păcate „s-au umplut toţi de mânie şi, sculându-se, L-au scos pe El afară din cetate“.
Să luăm aminte că această evanghelie se petrece şi azi printre noi şi sub ochii noştri. Noi ne mirăm de nazarinenii cei nebuni care L-au scos pe Iisus din cetatea lor şi L-au alungat cu pietre, dar tot aşa facem şi noi când, cu păcatele şi fărădelegile noastre, Îl alungăm pe Iisus dintre noi şi din hotarele vieţii noastre. Iisus Mântuitorul rămâne şi locuieşte numai acolo unde este iubire, pace şi viaţă curată între oameni şi prin casele lor. Când noi stăruim în păcate şi fărădelegi, Îl alungăm pe Mântuitorul din cetatea vieţii noastre. În multe locuri şi în multe feluri şi chipuri se poate vedea şi azi evanghelia de mai sus. Eu am văzut-o şi ieri în piaţa Sibiului. Era marţi, zi de târg, şi un om beat striga şi înjura de cele sfinte, de te luau fiorii. Mi s-a părut atunci că înaintea acestui om mergea Mântuitorul şi el Îl alunga cu pietre, aşa cum se vede în imaginea de mai sus. Da, da, iubite cititorule, toţi suduitorii sunt în chipul oamenilor din evanghelie, care aruncă cu pietre după Mântuitorul, după Dumnezeu, Care le-a dat viaţa. Şi nu numai suduitorii sunt aşa, ci toţi desfrânaţii, pizmuitorii, înşelătorii etc. Îl alungă pe Mântuitorul cu pietrele păcatelor. Tot ca pe vremea evangheliei, aşa e alungat Iisus din viaţa omului, din viaţa oamenilor, din viaţa satelor şi din viaţa oraşelor. Cercetaţi şi veţi afla viaţa satelor încărcată cu vrajbe, împerecheri şi alte păcate, în semnul că Iisus e alungat de acolo; cercetaţi viaţa oraşelor şi le veţi afla în chipul Sodomei şi Gomorei. Cercetaţi în politică şi veţi afla că Iisus a fost alungat de mult şi de acolo. | Continuare »

Fiul-risipitor-14Traian DORZ, din Cântările Căinţei

Iată ceasul pocăinţei, iată Domnul aşteptând!
Fiecare tot păcatul să-l mărturisim plângând.

– Eu mărturisesc păcatul că în sărbători şi-n post,
spunând DA către ispită, cel mai vinovat am fost.

– Eu mărturisesc păcatul către legământul meu,
că mi l-am călcat odată şi-a fost martor Dumnezeu.

– Eu mărturisesc păcatul c-am lăsat credinţa mea,
vinovat cu rătăcirea m-am făcut faţă de ea.

– Eu mărturisesc păcatul că mult bine-aş fi putut
şi-am ştiut să-l fac – şi totuşi am lăsat şi n-am făcut.

– Eu mărturisesc păcatul că iubirea mi-am trădat,
şi acesta cred că este cel mai osândit păcat.

…Iar eu lângă fiecare stau şi plâng, Iisus iubit,
vina mea cea şi mai mare: că ei au păcătuit.

„După aceea, S-a pogorât la Capernaum, împreună cu Mama, fraţii şi ucenicii Lui; şi acolo n-au rămas multe zile.“ (Ioan 2, 12)

Într-o vreme şi într-o împrejurare în Familia Sa, Mântuitorul a venit să locuiască în Capernaum (Mat. 4, 13). S-a mutat din Nazaret împreună cu Mama Sa, desigur, după moartea dreptului Iosif, în Capernaum, la ruda Mamei Lui, Maria lui Cleopa (Ioan 19, 25). Neavând cu cine să o lase pe Mama Sa, iar El trebuind să înceapă lucrarea pe care venise să o facă, au venit să locuiască în familia acestei apropiate rudenii, devenind membri ai acestei familii care avea fii şi fiice.

Faptul că cei din Nazaret se întreabă: «Nu este Acesta tâmplarul, fiul Mariei?» – arată că toţi Îl cunoşteau pe Domnul Iisus numai ca «fiul Mariei»; dreptul Iosif nemaifiind de mult, iar fiii ceilalţi ai familiei, la care se duseseră Iisus cu Mama Sa, se împrăştiaseră prin căsătorii până şi în Nazaret (Marcu 6, 3) şi erau socotiţi de-acum ca fraţii lui Iisus, din pricina timpului îndelungat de când locuiau laolaltă. Ca o singură familie.
Din felul cum s-au purtat faţă de Domnul foştii Lui concetăţeni, când, mai târziu, chemat poate chiar de rudele Mamei Sale, S-a dus într-un Sabat în sinagoga din Nazaret ca să le propovăduiască Evanghelia, se vede limpede ce suflete de oameni răi trăiau şi acolo. Poate chiar din pricina multor necazuri şi greutăţi care le va fi avut din partea lor, a fost nevoit Iisus şi Mama Sa ca să părăsească Nazaretul, mutându-Se în familia lui Cleopa, care avea o inimă credincioasă şi iubea pe Dumnezeu (Luca 24, 18). | Continuare »

CapernaumO Betleem, o Betleem, – ce noapte-a fost aceea
când Soarele din Ieslea ta Şi-a răsărit scânteia,
o Betleem, pământ sfinţit de-atâta strălucire,
– ce mulţi, ca tine, şi-au uitat întâia lor iubire!

Ierusalim, Ierusalim – care-ţi ucizi profeţii,
de câte ori ţi-ai nimicit luminile vieţii,
de câte ori te-ai prăbuşit – în prag de mântuire
– ce mulţi, ca tine,-şi răstignesc eterna lor iubire!

Betanie, Betanie, – cetate fericită,
în care dragostea-i mereu cântată şi sfinţită,
cu câte binecuvântări ai tu împărtăşire
– dar ce puţini, ca tine,-şi ţin curata lor iubire!

Capernaum, Capernaum, – cetate cercetată,
câte minuni s-au petrecut în faţa ta odată,
de câte ori ai fost chemat, – şi totuşi ce-mpietrire
– ce mulţi, ca tine, nu-şi cunosc divina lor iubire!

O Nazaret, o Nazaret, – cetate lepădată,
ce paşi cereşti te-au străbătut, ce slavă ţi-a fost dată,
dar ce netrebnic te-ai vădit de marea strălucire
– ce mulţi, ca tine,-şi izgonesc frumoasa lor iubire!

O Golgota, o Golgota, – nălţime-nfricoşată
spre care ne-nchinăm smeriţi de fiecare dată!…
O, Sfinte Amintiri, – ce mult ne spun a voastre nume,
– cu care oare dintre voi ne-asemănăm în lume?

Traian Dorz, Cântarea veşniciei

Traian DORZ, Hristos – Mărturia mea capitolul 34
Traian-DORZ-060

Oriunde-aş fi, de-orice Rusalii, să vin în trup, în duh sau vis,
să-mbrăţişez cu flori şi lacrimi mormântul sfânt – cum am promis,
şi-aici, un suflet cu-nfrăţirea, să-mi re-nnoiesc cu foc şi dor
un legământ până la moarte lâng-un mormânt nemuritor.

De trei ori până acum am fost hotărât să pun capăt acestei istorisiri, când ici, când colo, dar de fiecare dată altceva nou şi puternic a intervenit pentru a mă sili să încep iarăşi. Starea grea a sănătăţii mele, bătrâneţea şi neputinţele în care mă găsesc, credeam că nu-mi vor mai aduce nici un eveniment vrednic să‑l consemnez aici. Că nu am a mai aşteptat decât sfârşitul acestei vieţi care a început să-mi pară că a ţinut neobişnuit de mult. Am acum aproape şaptezeci de ani şi mai că nu-mi dau seama cum au trecut aceşti din urmă patruzeci de ani ai mei…
Dar evenimentele vin, din ce în ce tot mai noi, şi împing tot mai puternic înainte desfăşurarea luptei noastre mereu tot mai frumoase şi mai angajate. Acum numai Singur Domnul ştie ce ne mai aşteaptă chiar în viitorul cel mai apropiat şi ce întorsătură vor mai lua lucrurile cu privire la noi. Niciodată parcă n-am fost atât de conştienţi şi de puternic angajaţi. Potrivnicul n-a fost parcă niciodată atât de concentrat şi de atent numai asupra noastră ca acum. Dar parcă nici Domnul n-a lucrat chiar atât de vizibil şi de direct pentru noi ca în aceste vremuri. | Continuare »

„Iată mărturisirea făcută de Ioan când iudeii au trimis din Ierusalim pe nişte preoţi şi leviţi să-l întrebe: «Tu cine eşti?»“ (Ioan 1, 19)

Sf.-Ioan-BotezatorulCând Fiul şi Trimisul Tatălui a venit să aducă oamenilor Vestea cea Bună, adică Evanghelia, grabnic a fost luat la întrebare: Tu cine eşti? (Ioan 8, 25), fiindcă nu-L cunoşteau!
Când Ioan Botezătorul, primul mărturisitor desluşit al lui Hristos, S-a ridicat să spună cu tărie adevărul, aceşti oameni s-au grăbit la fel să-l întrebe şi pe el: Tu cine eşti?

De atunci şi până azi – şi pînă la sfârşitul mărturisirii Evangheliei pe pământul acesta – oriunde în lume se va ridica un trimis al lui Hristos, îndată se vor ivi destui care să se ridice împotriva lui şi să se creadă în drept să-i ceară legitimaţia: Tu cine eşti?
Ce cauţi la noi şi cine te plăteşte pentru slujba aceasta?
De unde eşti şi cine te-a trimis?
Cine eşti tu şi de unde vii?
Unde ai învăţat tu şi de unde cunoşti aceste lucruri?
De ce nu ne laşi în pace şi de ce vii să ne tulburi?

Toate cuvintele Domnului se împlinesc întocmai şi cu toţi ai Săi. Totdeauna. Şi oriunde (Luca 16, 17).
Oamenii întreabă mereu, fiindcă tăgăduiesc mereu adevărul lui Hristos şi temeinicia soliei Sale, până în Ziua când vor vedea cu ochii lor Cine este Acela pe care L-au străpuns…
şi cine au fost aceia pe care au căutat numai să-i străpungă, să-i închidă şi să-i omoare (Ioan 12, 10), adică pe Hristos. Şi pe ai Săi, împreună cu El. În slavă!
Abia atunci vor vedea ce mare păcat au făcut şi ce mare rău, dispreţuind şi alungând pe trimisul Tatălui şi pe trimişii Acestuia, căci solia lor, pe care omenirea a respins-o, era singurul mijloc al mântuirii, dar pe care, din pricina neascultării, au pierdut-o pentru totdeauna. | Continuare »

Botezul_Domnului_16_04„Eu nu-L cunoşteam, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă mi-a zis: «Acela peste Care vei vedea Duhul  pogorându-Se şi oprindu-Se este Cel ce botează cu Duhul Sfânt.»“ (Ioan 1, 33)

Cunoaşterea Domnului Iisus este o descoperire a Tatălui Ceresc, este un dar şi un har pe care Însuşi Tatăl şi Dumnezeul nostru le face acelora ce găseşte El cu cale să le facă.
Iar El face acest dar şi har mântuitor oricui doreşte să-L primească şi să se mântuiască prin El.

Neîncetat se tot spune vestea cea mai mare şi mai cutremurătoare care s-a auzit vreodată, că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine va crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică… Şi se tot spune aceasta neîncetat, pentru că în curând se va vedea, o dată şi pe totdeauna, ce mare şi cutremurătoare a fost în adevăr această dragoste şi Jertfă dumnezeiască, dată pentru mântuirea omenirii. O vor vedea şi se vor uimi veşnic de slava ei cei ce au crezut şi au primit-o. O vor vedea şi se vor boci veşnic pentru pierderea ei cei care n-au crezut şi au lepădat-o.

O suflet drag, nu vrei şi tu să-L cunoşti pe Domnul Iisus? Sau nu ştii cum poţi să-L cunoşti?
Roagă-L cu lacrimi fierbinţi şi cu o dorinţă puternică şi stăruitoare, pentru ca Tatăl Ceresc să ţi-L facă şi ţie cunoscut pe Fiul Său Cel scump, Mântuitorul tău iubit.
El te va asculta şi ţi-L va face cunoscut, fiindcă nimeni nu cunoaşte pe Fiul decât Tatăl (Mat. 11, 27).
Fiu adevărat al lui Dumnezeu este numai acela peste care vezi Duhul nu numai coborându-Se, ci şi oprindu-Se asupra lui.

Adică acela care, dacă s-a născut din nou – şi trăieşte ca un om nou.
Dacă a venit la Dumnezeu – şi rămâne în Dumnezeu.
Dacă a început o viaţă nouă duhovnicească – o şi duce cu statornicie rodnică până la sfârşit. | Continuare »

Traian Dorz, «HRISTOS – DUMNEZEUL NOSTRU» cap.1

image-22„A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan.“
Orice neam de oameni şi orice epocă din viaţa omenirii şi-au avut oamenii mari, oamenii trimişi de Dumnezeu, care să le aducă soliile alese, să le aducă binefacerile mari şi să le arate căile adevărate. Dar, în împrejurări cu totul deosebite, Dumnezeu a trimis omeni­rii oameni unici, cu solii unice.
Ioan Botezătorul a fost trimis cu o solie unică.

Vorbind într-un fel deosebit decât toţi ceilalţi înaintaşi ai săi prooroci, Ioan Botezătorul a produs în poporul în care urma să Se arate Hristos o mişcare unică. Pregătind astfel calea şi arătarea Domnului Iisus Hristos într-o atmosferă pre-gătită şi gata să-I audă Evanghelia Sa. De aceea şi numărul celor care L-au urmat de la început pe Mântuitorul şi interesul cu care Îl ascultau era atât de mare.
Trimis cu singura misiune să pregătească inimile oamenilor pentru aşteptarea şi ascultarea soliei lui Hristos, Ioan şi-a făcut cu prisosinţă datoria, murind ca un slujitor vrednic, după împlinirea frumoasă a frumoasei sale însărcinări.

Binecuvântat să fie solul sfânt care L-a arătat prima dată oamenilor pe Iisus Hristos, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii! Dintre toţi cei care s-au născut din femeie, nimeni n-a fost mai mare decât el (Mat. 11, 11).

De atunci şi până în veac, oricine Îl arată puternic prin cuvinte şi fapte pe Iisus Hristos, ca pe Mielul care ridică păcatul lumii, este un om al lui Dumnezeu.
Cât de puţin a fost în vremea sa preţuit şi înţeles Ioan! Acest mare sol şi trimis al lui Dumnezeu!

Cât de puţini au fost înţeleşi şi preţuiţi toţi marii trimişi ai lui Dumnezeu în neamul şi în vremea lor, până astăzi, de către oamenii cei la care duceau ei solia lor aleasă şi mare!
Marii trimişi ai lui Dumnezeu, fiecare la vremea lui, s-au „bucurat“ mereu tot de o astfel de primire de la cea mai mare parte a poporului lor!
Isaia, Ieremia, Pavel, Ioan Gură de Aur sau părintele Iosif  şi toţi cei ca ei au avut mereu şi vor avea mereu pe pământ o asemenea primire şi o asemenea răsplată!

Toţi marii binefăcători ai omenirii,
tot lungul şir de trimişi ai Domnului au fost răsplătiţi la fel
şi au avut aceeaşi soartă printre fiii oamenilor! | Continuare »

ÎN LUME-AICI

Traian DORZ

În lume-aici, ca-ntr-un surghiun,
trimis e sufletul spre luptă,
dar ca s-ajungă drept şi bun
se cere jertfă ne-ntreruptă.

Cu cât doreşte mai puţin,
cu-atâta-i creşte fericirea,
cu cât i-e duhul mai senin,
cu-atât mai răstignită-i firea.

Din câte bunuri poate-avea
în scurta-i clipă-nşelătoare,
Hristos şi libertatea Sa
i-e avuţia cea mai mare.

Tot ce-i cu-adevărat frumos
sunt roadele neprihănite
şi curăţia ce Hristos
i-o dă fiinţei re-nnoite.

Tot ce-i cu-adevărat de preţ
e mântuirea strălucită
şi slava veşnicei vieţi,
prin har şi luptă dobândită.

Din lume-ntorşi, ca din surghiun,
când lupta noastră-a fost frumoasă,
tot mai dulci raze ne-ncunun,
cu cât ne-apropiem de-Acasă.

Sf-Ioan-BIoan Marini

Glasul celui ce striga altădată în pustie strigă şi în pustia nesimţitoare a lumi şi oamenilor de azi: Pocăiţi-vă! Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui… Faceţi fapte vrednice de pocăinţă… Iată, că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face roadă bună va fi tăiat şi aruncat în foc…

A sosit iarăşi praznicul Botezului, praznic de învăţătură, aşa cum sunt şi trebuie să fie toate praznicele sfinte.
Praznicul Botezului ne aduce aminte de un lucru pe care nu-l prea luăm în seamă. Ne aduce aminte de Taina Botezului, de renaşterea cea sufletească, de naşterea din apă şi din duh, cu întrebarea dacă am rămas noi în această renaştere, dacă trăim noi prin „duh” sau am rămas numai cu „apa”? Mărturiseşte oare viaţa noastră despre botezul prin care am trecut sau această mărturie o avem numai în Matricola botezaţilor? Suntem creştini cu fapta sau numai cu numele?
Căci, a fi creştin înseamnă, înainte de toate, a avea Duh Sfânt, a trăi şi am umbla prin Duhul (Gal 5, 25), aducând roade de viaţă nouă. „Iar roata Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia…” (Gal 5, 22). Aceste roade sunt singura adeverinţă despre creştinătatea noastră.
Dacă aceste roade lipsesc, înseamnă că lipseşte Duhul; iar dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui (Rom 8, 9).
Să nu uităm! Botezul este un praznic al Duhul Sfânt. Ziua apelor, ziua sfinţirii apelor, cum i se mai spune prin unele locuri, cuprinde în sine un adânc înţeles. Apa, peste tot în Sfânta Scriptură înseamnă „apa cea vie” – darurile Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este arătat peste tot în Biblie ca simbolul şi izvorul „apelor celor vii” prin care odrăsleşte viaţa noastră. | Continuare »

Botezul_Domnului_44Sfântul Ioan Maximovici

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Sărbătorind Botezul Domnului, ne aducem aminte şi că Dumnezeu S-a descoperit oamenilor ca Treime, şi că Iisus S-a arătat oamenilor ca Hristos. Unde S-a arătat Hristos? Unde Şi-a început lucrarea? S-a dus, oare, într-un mare oraş şi S-a arătat acolo în slava Sa? Ori S-a urcat pe un multe înalt, ca o mulţime numeroasă de oameni adunată în jur să-L privească de jos, ca pe o ciudăţenie? Nu! Hristos S-a dus în pustie, la apa Iordanului, unde Ioan boteza poporul. Ioan propovăduia pocăinţa şi îi chema pe păcătoşi ca, în semn de pocăinţă, să se boteze în Iordan. Şi iată, tot ca un păcătos vine şi Hristos şi cere să fie botezat. El, Care nu are păcat. S-a temut Ioan. „Tu trebuie să mă botezi pe mine.” „Lasă asta acum – îi răspunde Iisus – căci aşa ni se cuvine să împlinim toată dreptatea.”

Adam a păcătuit prin mândrie, a vrut să se înalţe, să fie ca Dumnezeu. Iar Hristos a venit să plinească dreptatea lui Dumnezeu, să îndrepte prin smerenie păcatul mândriei lui Adam. Adam a voit să se înalţe în faţa lui Dumnezeu, iar Dumnezeu Se smereşte în faţa omului. Hristos S-a coborât în apă şi a primit botezul de la robul Său. Tremurând, Ioan a pus mâna pe Stăpânul şi Dumnezeul său şi Hristos Şi-a plecat smerit capul în faţa lui. Această smerenie a lui Hristos a deschis cerul. S-au desfăcut atunci cerurile şi s-a auzit glasul lui Dumnezeu-Tatăl: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit. Acesta este Fiul Meu, Care S-a smerit pe Sine ca să împlinească voirea Mea, este Fiul Meu cel adevărat, care Se micşorează ca pe om să-l înalţe”. Iar Duhul Sfânt S-a pogorât din cer peste Iisus, întărind cuvintele Tatălui. Astfel, prin smerenie, Hristos a deschis cerul şi a descoperit oamenilor taina Treimii dumnezeieşti. | Continuare »

Traian Dorz, din vol. Piatra scumpă

Un glas în pustiu este chiar nimic. O, ce smerenie, ce răbdare şi ce credinţă mare îţi trebuie ca să strigi acolo unde n-ai nici o nădejde să te audă cineva! De aceea Ioan Botezătorul a fost mare. De aceea cei smeriţi sunt mari.

1. Adevăratul trimis dumnezeiesc nu-L predică, ci Îl mărturiseşte pe HrBotezul-Domnului-4istos. Mărturisirea este de o mie de ori mai mult decât predica.
Mărturisitorul este o flacără, predicatorul este un funcţionar. Predicatorul va vorbi pentru un salariu sau pentru o laudă. Pentru o pâine mai comodă, pentru o funcţie mai uşoară, pentru o satisfacţie a inimii, adeseori stăpânită de trufie şi de fire lumească (bine ascunsă după „râvna” Evangheliei), dar mărturisitorul va pătimi, va asuda şi se va topi, pentru a-L face lumii cunoscut pe Mântuitorul său Preaiubit. Pe Hristos.
Aceasta este deosebirea. Dumnezeu n-a trimis predicatori, ci mărturisitori ai lui Hristos.

2. Cât este de la materie până la spirit, de la literă până la duh, de la obligaţie şi până la iubirea fierbinte, de la datoriile fireşti până la roadele firii duhovniceşti, atât este de la lege şi până la Har şi de la o credinţă de nume la credinţa adevărată.

3. Cea mai desăvârşită lege nu poate să-l facă pe cineva să plângă cu un păcătos şi pentru el. Cea mai frumoasă lege nu-l poate face pe cineva în stare să-şi dea de bunăvoie viaţa pentru aproapele său. Nici măcar să-i ierte şi să-i acopere din toată inima, cu înţelegere şi cu bunătate, un păcat al acestuia. Nici să îngăduie cu răbdare şi blândeţe pe nimeni, găsind milă şi alinare pentru zbuciumul şi slăbiciunile cuiva. Nici nu poate face pe cineva ca, din înaltul îndemn al propriei sale conştiinţe, să trudească jertfindu-se pentru a face totul mai frumos, mai bun, mai mult, mai curat decât se cere şi decât se poate pentru alţii.
Dar cât de uşor, de natural, de fericit, de neobosit le face pe toate acestea Harul! Cât de minunat şi de fericit osteneşte, dăruieşte, ajută, mângâie, rabdă, iartă, munceşte şi suferă Harul în toate acestea! Fără să-i fie prea greu sau prea mult.
Aceasta este deosebirea dintre lege şi Har.

4. De lege este nevoie numai acolo unde încă nu s a ajuns la Har sau unde Harul s-a pierdut. De obligaţie este nevoie numai acolo unde nu există simţământul datoriei din conştiinţă. De amintirea datoriei cerute este nevoie numai acolo unde dragostea părtăşiei este uitată, dispreţuită, părăsită şi călcată. Ce trist este să ceri ceva care ar trebui oferit cu cea mai bucuroasă dărnicie! | Continuare »

Botezul_Domnului_16_03Pr. Iosif Trifa

Proorocul Ilie, când s-a suit pe munte să descopere pe preoţii cei mincinoşi ai lui Baal, a turnat peste jertfă de trei ori apă şi apoi s-a rugat pentru focul din cer, care s-a pogorât şi a aprins jertfa.

Această jertfă a închipuit şi închipuie Taina cea mare a Sfântului Botez. Apa şi focul fac şi astăzi Botezul cel adevărat: apa îl spală pe om, şi focul Duhului Sfânt îl aprinde pentru Hristos.

Minunată a fost ivirea lui Ioan Botezătorul în lume! Un om a început o predică, o viaţă nouă. Nimeni nu cunoştea anume pe acest om şi nu ştia de unde vine. N-avea nici în îmbrăcămintea, nici în înfăţişarea lui ceva atrăgător. Nu era nici mare învăţat şi totuşi toţi iudeii alergau la dânsul şi se botezau în râul Iordan. Ioan câştiga sufletele cu vestea cea bună că soseşte un Mântuitor; câştiga sufletele cu căldura şi dragostea cu care Îl vestea pe acest Mântuitor şi chema pe oameni la pocăinţă, la o schimbare a vieţii, la o viaţă nouă. Ioan câştiga suflete prin pilda vieţii sale. Însăşi viaţa lui era o predică de înfrânare şi de viaţă pusă cu totul în slujba Domnului.

Predica şi viaţa lui Ioan arată şi azi calea spre Mântuitorul. Ioan e şi azi glasul celui ce strigă – azi, mai tare ca oricând – în pustia acestei vieţi: Pocăiţi-vă de păcatele voastre, căci Mântuitorul şi darul mântuirii au venit de mult. Ioan e şi azi o predică de mustrare – azi, mai aspră ca oricând – pentru cei care se îmbuibă în mâncăruri, în petreceri, în fălii şi beţii. Predica lui Ioan e şi azi o pildă că adevărul creştin trebuie spus fără cruţare, aşa cum l-a spus el fariseilor şi lui Irod-împăratul, chiar cu preţul vieţii. Minunate au fost predica lui Ioan şi botezul lui, dar totuşi predica şi botezul lui au fost numai o pregătire pentru Cel Ce a venit să boteze cu „Duh Sfânt şi cu foc“. Acest botez s-a pogorât peste Iisus în râul Iordanului.

Prin darul botezului din râul Iordan, Mântuitorul a spălat păcatul strămoşesc şi a înnoit omenirea prin apă şi prin Duh. Acest dar al înnoirii şi al naşterii din nou a trecut apoi asupra fiecărui om. Prin darul botezului, fiecare om se spală de păcatul strămoşesc şi se naşte a doua oară pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Mare taină este Sfântul Botez! Când se botează pruncii, li se unge cu „pecetea darului Duhului Sfânt“ fruntea, gura, ochii, urechile, mâinile, pieptul şi picioarele. | Continuare »

Botezul_Domnului_16_02Părintele Constantin Galeriu

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Binecuvântaţi şi dreptmăritori creştini în cea sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos! Pentru această sfântă zi – a Botezului – primească dragostea dumneavoastră un mic cuvânt, pentru că urmează şi slujba cea mare a sfinţirii celei mari a apelor. Dar un cuvânt smerit, de înţeles al praznicului de astăzi, aşa cum ni-l luminează dumnezeiasca Evanghelie pe care am ascultat-o şi o împărtăşim din nou:

„În vremea aceea – zice dumnezeiescul Evanghelist Marcu, ucenic al Sfântului Apostol Petru care era de faţă când s-a petrecut acest fapt dumnezeiesc – a venit Iisus din Nazaretul Galileii şi s-a botezat în Iordan, de la Ioan. Şi îndată (în aceeaşi clipă) ieşind din apă, a văzut Ioan cerurile deschise şi Duhul Sfânt că un porumbel pogorându-Se peste Dânsul. Şi glas s-a auzit din ceruri: Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine bine am voit” (Marc. 1, 9-11).

Să luăm aminte cum a zis Părintele ceresc lui Iisus, vorbind cu El: „Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine bine am voit”. Doamne, ce vrea să ne spună nouă acest cuvânt unic (asemenea tuturor cuvintelor Sfintei Evanghelii şi Scripturii)! Când din taina tainelor cerului Părintele ceresc Îi spune Lui Iisus: „Tu eşti Fiul Meu cel iubit”. Simţim oarecum o mustrare noi, oamenii, pentru că nu am fost vrednici să ne spună nouă, fiecăruia dintre noi: tu sau voi sunteţi fiii mei cei iubiţi. Deşi psalmistul rostise tot din graiul Părintelui ceresc: „Eu am zis: Voi dumnezei sunteţi, şi toţi fii ai Celui Preaînalt”.

Dar în acelaşi timp tot psalmistul, inspirat, încredinţează mai înainte, în Psalmul 2 chiar, un cuvânt care se îngemănează tainic cu acesta din ziua botezului: „Zis-a Domnul (adică Părintele ceresc) Domnului meu (Fiului lui Dumnezeu, Care e Domnul nostru): Tu eşti Fiul Meu, Eu astăzi Te-am născut”. Acest cuvânt e din veşnicie, mai înainte de veac. Celui care acum a venit la Iordan, Căruia Îi rosteşte Tatăl: „Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit”, Îi rostise din veşnicie. „Tu eşti Fiul Meu. Eu astăzi Te-am născut”. Deci naşterea din veci. | Continuare »

Botezul-Domnului-1Atât de mult,
atât de mult,
atât de mult, atât
iubit-a Dumnezeu, iubit-a lumea asta-ncât
Şi-a dat pe Singurul Său Fiu,
ca toţi câţi cred aşa
să nu se piardă,
ci să aibă-n veci viaţa Sa.

Atât de mult, atât de mult,
Părinte-Ţi mulţumim,
că Vestea Bună ai făcut
şi noi s-o auzim!

Atât de mult,
atât de mult
El ne-a iubit, c-a dat
pe Fiul Său,
ca noi, crezând,
să ştim că ne-a iertat…
O, fii slăvit,
Te preamărim, Părinte Preaiubit!
O, fii slăvit,
Îţi mulţumim, Iisus cel Răstignit!

Atât de mult, atât de mult,
Iisuse-Ţi, mulţumim
că Harul Tău, Tu ai făcut
ca şi noi să-L primim.

Traian DORZ, CÂNTĂRI ÎNDEPĂRTATE

Sfântul Teofan Zăvorâtu

Botezul-Domnului-3Prăznuind Dumnezeiasca Arătare, să ne mutăm cu gândul la locul întâmplării şi să luăm aminte cu înţelegere la cele ce au loc acolo! (…)
Îl vedeţi la mal pe Sfântul Ioan, în strai din păr de cămilă, încins peste coapse cu curea din piele. Îl înconjoară mulţime fără număr de popor din Ierusalim, din Iudeea şi din tot ţinutul Iordanului. Botezul Mântuitorului numai ce s-a sfârşit, şi ochii tuturor sunt aţintiţi la Fiul Omului, Care Se ridica din apă. Ei nu mai văd nimic altceva. Voi faceţi însă ager prin credinţă ochiul minţii voastre şi în urma lui Ioan, trecând de acestea pe care le văd toţi, opriţi-vă privirea plină de luare-aminte asupra celor pe care nu le vede toată lumea: cerul deschis, porumbelul care se pogora şi glasul ce s-a auzit: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care bine am voit! (Mt. 3, 17). Să vă opriţi privirile şi să nu vă desprindeţi luarea-aminte de această privelişte minunată! O! Cine va da cuvântului nostru putere ca să cântăm după vrednicie slavă lui Dumnezeu Care S-a arătat la Iordan în Trei Ipostasuri!

Împreună cu raiul pierdut, şi cerurile au fost închise de dreptatea lui Dumnezeu – dar după cum nici măcar un stăvilar trainic nu poate opri un mare potop de apă, şi tăria dreptăţii s-a topit în cele din urmă de la focul iubirii lui Dumnezeu, şi iată că s-au deschis cerurile. Aşa ne deschidem şi noi, fraţilor, toate puterile firii noastre, să-L primim cu nesaţ pe Dumnezeu, Care S-a descoperit nouă, şi să ne desfătăm de Dânsul. Să ne hrănim cu El toate simţurile, toate gândurile şi poftele. | Continuare »