ASCULTARE? CATEGORIC, DA!  Dar de cine?

Un material de:
Culiță Mihăilă, Ovidiu Rus, Iosif Ciobanu

În cadrul adunării anuale de la Bacău, din 27 decembrie 2017, precum şi al celei de la Comăneşti din 2 ianuarie 2018, a fost prezentată cartea ieromonahului Vasile Nica, intitulată Am cunoscut că este omul lui Dumnezeu, lucrare apărută recent la Editura Oastea Domnului.
Atât mesajul acestei cărţi, dar mai ales declaraţiile făcute la prezentarea ei ne-au determinat să ne simţim obligaţi în conştiinţa noastră la alcătuirea acestui material, la publicarea acestor mărturisiri; obligaţii atât faţă de Oastea Domnului, în general, cât şi, în special, faţă de memoria fratelui Traian Dorz, cel care ne-a fost şi ne-a rămas nu doar înaintaş al Lucrării Domnului, ci şi părintele nostru sufletesc. Fiindcă am făcut legământ cu Dumnezeu în această Lucrare pentru ca să ne mântuim sufletele, nu ca să ne jucăm de-a mântuirea.
Prin aceste rânduri nu ne-am propus să facem o recenzie a cărţii, ci dorim să ne exprimăm foarte limpede şi hotărât convingerea asupra unor adevăruri pe care le-am primit în suflet de la începutul credinţei noastre, de la înaintaşii noştri, adevăruri cărora ne luptăm rugându-ne să ne ajute Domnul să le rămânem credincioşi definitiv. Indiferent de condiţii sau de consecinţe.

În prezentarea de la Bacău, pr. Petru Roncea anunţă fără ocol, spunând: „[Este] o carte foarte importantă, care ne-a produs multă bucurie. Pentru că ea este un început al unei lucrări pe care suntem datori s-o facem noi, cei de astăzi. După ce până acum editura noastră de la Sibiu a scos toate cărţile fratelui Traian (…); după toată opera lui scoasă şi citită de noi, se cuvenea să începem un nou capitol în editarea noastră duhovnicească: anume să vorbim şi să facem consideraţii şi aprofundări ale gândirii acestui mărturisitor…”.

Iată aşadar mărturisită o acţiune făcută în mod deliberat, cu un scop precis. Şi în continuare dezvăluie orientarea acestui demers: „Ceea ce noi considerăm pentru fratele Traian că este un mărturisitor nu poate fi făcut altfel decât pe calea aceasta teologică, duhovnicească, a notelor, a consideraţiilor, a comparaţiilor, a legăturii între gândirea lui şi gândirea Părinţilor…”.
Ce putem înţelege de aici, decât că atâtea generaţii de fraţi ostaşi şi cititori l-au înţeles, l-au iubit şi l-au urmat pe fratele Traian fără să le fie „explicat” de către un titrat în teologie, iar de acum încolo înţelegerea sa şi a mesajului său „nu poate fi făcut altfel”, decât aşa? Oare s-a schimbat starea de lucruri de pe vremea fratelui Traian, când el spunea că: „Situaţia Oastei Domnului este una dintre cele mai grele în lumea asta, ea fiind trimisă de Dumnezeu în cel mai dificil loc şi cu cea mai grea misiune: într-o confesiune care nu o recunoaşte, dar care este totuşi casa ei şi matca ei. Trebuie să lucreze pentru Dumnezeu cu un cler în majoritatea sa ostil şi bănuitor”? (Istoria unei jertfe, vol. 4, Sibiu, 2002, pag 418-419). Oare clerul acesta este interesat să ni-l prezinte astăzi pe fratele Traian astfel încât să-l înţelegem aşa cum a fost el?
Cei care citiţi aceste rânduri sunteţi de acord cu acest fel de lucrare?
„Cartea aceasta se află aici la vânzare, spune în continuare pr. Roncea. E o plăcere pentru noi s-o citim… pentru omul duhovnicesc. Omul firesc se tulbură!” Oare ce l-ar putea determina pe un om firesc, care n-are nimic cu mântuirea sufletească, să se tulbure de existenţa acestei cărţi, pentru că lui şi aşa nu-i spune nimic!
„Omul duhovnicesc se bucură cu bucurie mare, ca şi magii de odinioară, [care], atunci când au revăzut steaua care i-a călăuzit spre Betleem, s-au umplut de o bucurie foarte mare, cum spune Evanghelistul Matei. Şi această bucurie foarte mare o simţim când Dumnezeu ne dăruieşte astfel de cărţi care să ne îndrepte spre Betleem, spre aflarea lui Hristos.”
Să înţelegem din aceasta că, prin tot ce a tipărit până acum Editura Oastea Domnului (cel puţin din fratele Traian), n-a făcut decât să îi cufunde pe cititori în bezna dezorientării şi că abia de acum, odată cu apariţia acestei cărţi stea-teologică, ei încep să vadă calea „spre aflarea lui Hristos”?
În continuare, pr. Roncea spune despre fratele Traian Dorz că: „…poeziile şi lucrările sale… ni le-a lăsat nouă ca o moştenire deosebită, pe care trebuie să o aprofundăm într-un mod înalt, de vultur, ca zbor teologic, nu cu sărituri, ca o găină peste un gard”. Ne uimeşte dispreţul cu care prezentatorul vorbeşte despre fraţii fără „cultură teologică”, comparând înţelegerea pe care aceştia o au asupra operei fratelui Traian cu săriturile unei găini. Şi apoi, din ce resorturi porneşte acest imperativ: „trebuie”… „ca zbor teologic”? În virtutea cărei forţe stăpânitoare se exprimă Prea Cucernicul Părinte pe tonul acesta poruncitor?
În aceeaşi expunere, pr. Roncea, preluând ideea exprimată înaintea sa de către pr. Vasile Nica, vorbeşte despre raportul de sobornicitate pe care l-a avut fratele Traian cu Părinţii Bisericii: „El a văzut această chemare cutremurătoare şi sfântă, şi nobilă [de misionar], aşezându-se pe filonul de aur al Părinţilor Bisericii”. De acord! Dar pr. Roncea se foloseşte de această afirmaţie ca de un subterfugiu, pentru ca să inducă un mesaj subliminal în mintea fraţilor, anume acela că, aşa cum fratele Traian a înţeles să facă misiune în sobornicitate, tot aşa trebuie să lucrăm şi noi: în sobornicitate cu ierarhia de astăzi; adică de-acum înainte misiune în Oastea Domnului să nu se mai facă de nimeni fără acordul acestei ierarhii!
Dar, în această ordine de idei, ne întrebăm: oare şi ierarhia Bisericii oficiale a fost în sobornicitate cu fratele Traian, pe care l-a condamnat şi l-a interzis pentru toată misiunea pe care el a făcut-o o viaţă întreagă? Deci cine a fost şi cine nu în sobornicitate cu Părinţii Bisericii? Până la urmă, cine e într-adevăr Biserica?

Ieromonahul Vasile Nica, în cartea sa, la pagina 63, comentează câteva versuri dintr-o poezie dorziană. Astfel, când fratele Traian îndeamnă: „Iubeşte Cartea rugăciunii mai mult ca scrisul cel lumesc, / căci Cartea asta te înalţă, dar celelalte te-njosesc”, Sfinţia Sa ne spune că fratele Traian îi trimite pe cititorii săi „efectiv şi concret la cartea de rugăciuni”.
Iată cum ne „trimite” fratele Traian la cartea de rugăciuni:
„Rugăciunea este, iarăşi, a treia fântână binecuvântată pe care ne-a desfundat-o părintele nostru îndată ce am gustat din primele două… Numai după ce am început să gustăm din apele sfinte şi cereşti ale rugăciunii libere, adânci, vii şi dulci, abia apoi am văzut noi ce nefericiţi şi uscaţi eram fără aceste ape dumnezeieşti. Frumoase erau şi florile rugăciunilor altora şi, câtă vreme nu pătrunsesem în grădina rugăciunilor vii şi proaspete, ne bucuram de ele aşa cum erau. Dar când am aflat apa vie şi puternică a rugăciunii noastre, care ne scălda ochii în lacrimi şi sufletul în lumină, abia atunci am descoperit ce mare şi veşnică binefacere este această fântână. Şi cu câtă sete sfântă dorim să ne adăpăm mereu din dulceaţa apelor ei… şi când suntem singuri, şi când suntem împreună cu toţi fiii curaţi ai ei, fraţii şi surorile noastre.
Dar şi împotriva acestei fântâni au pornit cu vrăjmăşie vrăjmaşii fântâ­nilor noastre sfinte, ca s-o astupe, ca s-o oprească, să ne-o ia. Ei zic:
– De ce trebuie să vă rugaţi voi de capul vostru? Ştiţi voi cum să vă rugaţi? Avem noi rugăciunile scrise de sute de ani şi din astea trebuie să vă rugaţi voi, şi nu din cele făcute de voi care nu aveţi nici o pregătire pentru asta!
– Dar Cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă: „Rugaţi-vă neîncetat” (I Tes. 5, 17). „Faceţi în toată vremea… tot felul de rugăciuni şi cereri” (Efes. 6, 18). Rugaţi‑vă pentru toţi. Atunci cum să nu ne rugăm, când ni se cere asta de către tot Cuvântul şi de Duhul Sfânt (Iuda 20)?
– Nu-i voie şi gata!” (Istoria unei jertfe, vol. IV, pag. 473)
Cântărească fiecare în inima şi-n cugetul său cinstit la ce trimite fratele Traian. Dar şi cât de „sincer”, de „simetric” şi de „integral” prezintă lucrurile Ieromonahul Nica Vasile, când sugrumă înţelesul real al acestor rânduri.
Iar mai jos spune: „Înţelegem aşadar că sfinţenia morală nu poate fi înţeleasă şi realizată decât într-o unitate armonioasă cu sfinţenia locaşului de cult şi că, prin urmare, viaţa duhovnicească este prin excelenţă una liturgică.” Aşadar, fraţii care erau daţi afară cu adunarea din biserică şi persecutaţi, şi batjocoriţi, şi pârâţi la Securitate de către preoţii vrăjmaşi Oastei sau aserviţi regimului comunist nu au realizat o viaţă morală, nu? Iată un exemplu, în acest sens: „Nu era slujbă de duminică sau sărbătoare în care mai toţi preoţii din parohii să nu-i denunţe, la predică, pe ostaşii Domnului ca pe nişte sectari primejdioşi de care lumea trebuie să se ferească. Fraţii şi surorile, care toţi erau prezenţi mereu în biserică, stăteau liniştiţi şi cu capul plecat, rugându-se pentru cei care îi vorbeau de rău.
În cele mai multe cazuri, oamenii străini de Oaste, care erau de faţă, le luau apărarea, revoltaţi împotriva minciunilor şi învinuirilor scornite împotriva ostaşilor.
În aceste condiţii, activitatea noastră misionară era tot mai îngreunată”. (Hristos – mărturia mea, pag. 168)
Acei fraţi, în anii lungi de prigoană, aveau o viaţă „prin excelenţă liturgică”?
La pagina 176, se arată că: „Bărbatul duhovnicesc Traian Dorz a mărturisit despre înălţimea sacramentală a euharistiei pentru că s-a înălţat pe culmile euharistiei mistice, morale, duhovniceşti şi a putut spune: «O, câtă mulţumire să-Ţi dau că mi-ai răspuns, / Că din nectarul vieţii îmi dai, şi-mi dai de-ajuns! / Că au a mele gânduri cu-a Tale-acelaşi ţel, / Că-n toate totdeauna primim şi dăm la fel. / C-avem acelaşi templu şi-n sfântul lui altar / Aceeaşi jertfă arde pe-acelaşi dulce jar!»”
Cu toată importanţa pe care fratele Traian a dat-o sfintei Taine a Împărtăşaniei şi cu toată necesitatea şi importanţa pe care şi noi considerăm că aceasta o are pentru mântuire, totuşi nu putem să nu vedem că aici este o interpretare forţată, căutată, care substituie înţelegerea figurativă, metaforică cu una la modul propriu, directă, limitativă, îngustă, simplistă. „Aducerea din condei” este o metodă frecvent folosită de autorul acestei cărţi, cu scopul de a-şi pune ideile sale proprii – mai precis, concluziile sale prefabricate – pe seama marii personalităţi duhovniceşti şi literare a celui ce a fost Traian Dorz. Din acest punct de vedere, concluziile pe care Ieromonahul Vasile Nica le prezintă la sfârşitul capitolului despre biserică (lăcaş de cult) sfidează înţelegerea despre fratele Traian a oricărui om de bună credinţă şi onestitatea oricărei persoane de bun-simţ care l-a cunoscut sau personal, sau din auzite ori din scrisul său. Dacă la această primă lucrare de comentare teologică a scrisului fratelui Traian, ieromonahul de la mănăstirea Bistriţa n-a socotit a fi un lucru grav să sucească adevărul cum doreşte, ne putem imagina ce va scrie în viitoarele sale lucrări despre opera fratelui Traian, ştiindu-şi sprijinul asigurat de sistemul pe care s-a angajat să-l slujească.
„Mărturisitorul Traian Dorz a suferit 17 ani de închisoare pentru valori înscrise în geneza poporului român şi în inima Ortodoxiei, iar una dintre aceste valori puse în primejdie a fost dragostea şi evlavia faţă de locaşul de cult. Chiar şi numai pentru acest lucru ne simţim îndatoraţi faţă de acest misionar, care în vremurile crunte ale secolului trecut, prin statornicie şi martiriu, nu numai că a înviorat viaţa duhovnicească în popor, dar a dat acestei vieţi o orientare liturgică.”
Am spus la începutul acestor rânduri că vrem să mărturisim adevărul pe care-l păstrăm în suflet şi căruia vrem să-i rămânem fideli. În privinţa bisericii ca lăcaş de cult, aceasta este mărturisirea pe care o facem: nu dispreţuim, ci apreciem; nu desconsiderăm, ci recunoaştem valoarea şi necesitatea; nu ignorăm, ci acordăm toată importanţa oricărui lăcaş de cult în care se învaţă drept Cuvântul adevărului. Şi îl susţinem cu obolul nostru, participând, când se cere, la împlinirea nevoilor administrative ale lui. Îi recunoaştem toată valoarea pe care o are, în primul rând din punct de vedere duhovnicesc, precum şi istoric şi estetic (ca monument de artă). Şi am învăţat acest lucru de la fratele Traian Dorz.
Însă respingem ca forţată afirmaţia pr. Vasile Nica făcută în mod interesat şi tendenţios, că fratele Traian a suferit 17 ani de închisoare pentru biserică ca şi lăcaş de cult. Nu pentru că biserici de zid nu existau sau nu erau suficient împodobite a suferit el, ci pentru că în aceste biserici nu era vestit Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel care a plătit preţul răscumpărării noastre din păcat, şi pentru că nu era acolo propovăduită şi trăită Evanghelia Sa vie. Ieromonahul Nica vrea să ne convingă că nu exista „orientare liturgică” în popor? Adică nu se făceau slujbe, nu mergeau oamenii la biserică, nu erau enoriaşii tuturor parohiilor consideraţi şi numiţi de către autoritatea clericală „drept-măritori creştini” şi a trebuit să-i fie sfâşiată viaţa acestui om pentru ca să se poată realiza toate acestea? Pentru aceasta a suferit el? Nu pentru aceasta! Ci pentru că oamenii, în marea lor majoritate, mergeau la biserică şi se întorceau de acolo fără Hristos în inima, în viaţa şi-n trăirea lor. Şi fratele Traian a dorit ca ei (noi, cu toţii) să trăim fără rezerve în El, cu El şi pentru El.
Iată doar un singur argument, în această privinţă.
„Îndată după ce am ajuns acasă [din ultima detenţie, cea de la Satu Mare, din 1982-1983], am aflat multe lucruri uimitoare şi minunate. Printre cei dintâi care au venit la mine ca să mă vadă, era şi un frate preot din apropiere, care, printre alte lucruri ce credea el că mă interesează, îmi spunea foarte bucuros că s-au mai înfiinţat în ţară încă două episcopii noi, că s-au pictat frumos câteva biserici, că s-au ţinut nu ştiu ce conferinţe confesionale, că s-au petrecut nu ştiu ce festivităţi…
– O, e frumos şi asta, i-am zis eu cu tristeţe. Dar dacă Hristos Cel din închisori şi Hristos Cel din orfelinate, şi Hristos Cel din casele de nebuni, din azilurile de bătrâni, din colibele de la periferiile oraşelor ori din corturile de ţigani, ori din suferinţele milioanelor de analfabeţi ai Evangheliei, dacă Hris­tosul Acesta rămâne tot flămând, tot gol, tot bolnav, tot neglijat şi nemân­gâiat, la ce folos sunt toate laudele, parada, fastul şi faţada noastră? La Judecata Lui cea Înfricoşată, Hristos cel Drept nu ne va întreba în primul rând câte episcopii am înfiinţat, câte case parohiale am zidit, câte biserici am pictat, câte conferinţe şi festivităţi am organizat, ci câtă suferinţă fizică şi sufletească a semenilor noştri am alinat-o!” (Istoria unei jertfe, vol. 4, pag. 162-163)
Numai cine nu vrea nu vede care erau priorităţile „fratelui preot” şi care erau cele ale fratelui Traian…
De fapt, acestea nu sunt lucruri care nu se cunosc… Dimpotrivă, ne-au fost spuse şi scrise de către fratele Traian de ani, de zeci de ani de zile, într-un mod mult mai competent şi cu o forţă mult mai pătrunzătoare decât o putem face noi aici. Şi oricine le-a putut afla şi şi le-a putut însuşi din cărţile sale care s-au publicat.
Dar scopul pe care îl urmăresc plăsmuitorii cărţii la care ne referim şi a celor ce vor mai apărea în seria deschisă de aceasta (după cum se vede din enunţul de la Bacău) este o deturnare voită şi bine calculată a percepţiei întregului sens al vieţii şi mărturisirii făcute de omul lui Dumnezeu. Prin mistificarea adevărului despre toată truda, lupta, lacrimile şi sângerările fratelui Traian din întreaga sa viaţă, se caută ca privirea cititorului (a ostaşilor de astăzi şi mai ales a celor de mâine) să fie întoarsă în altă parte, să fie abătută de la esenţa mărturisirii făcute de acest sfânt înaintaş – adică de la naşterea din nou –, şi înţelegerea rostului misiunii sale pe pământ să fie deformată şi falsificată.
„…Misionarul Traian Dorz – spune mai departe interpretarea din carte – s-a înălţat în experienţele şi mărturiile sale în aceeaşi lumină sfântă în care s-au înălţat ceilalţi Sfinţi Părinţi, care au tâlcuit Scripturile de Dumnezeu insuflate. Iar dacă ţinem seama de cei 17 ani de închisoare şi de supravegherea continuă a securităţii făcute asupra sa, înţelegem că el a ajuns la această înălţime nu atât prin cercetarea cărţilor, cât mai ales prin tradiţia pe care a primit-o de la părintele său duhovnicesc, prin rugăciune şi prin Duhul Sfânt. Şi nu în ultimul rând, Sfânta Scriptură a fost de fapt izvorul cugetărilor sale despre locaşul de cult.”
Aţi înţeles aşadar ce ne sugerează textul:
1. Că la această înălţime se ajunge „prin citirea cărţilor”. Deci cei cu şcoală, cu diplomă, cu „teologie” sunt, fără discuţie, ajunşi din oficiu la această „înălţime”! Fratele Traian… da, e o excepţie…
2. Că el a primit „tradiţie” de la părintele său duhovnicesc!
Tradiţie a primit? Sau datoria vestirii Evangheliei lui Iisus cel Răstignit? Iată cum sunt din nou alese şi folosite cuvinte care să orienteze conştiinţa cititorului spre alte sensuri decât cele pentru care a fost necesar să apară Oastea Domnului.
3. „…Sfânta Scriptură a fost de fapt izvorul cugetărilor sale despre locaşul de cult.” Da, se poate să fie aşa! Dar Sfânta Scriptură a fost izvorul cugetărilor sale despre toate câte ni le-a spus şi scris. I-a fost izvorul cugetărilor nemuritoare despre Domnul Iisus Hristos, despre adunare, despre rugăciune, despre cântare, despre fraţi, despre trecut, prezent şi viitor, despre sfânta Cruce, despre familie, despre responsabilităţi, despre veşnicie, despre unitatea dintre noi pe care o dă aceeaşi învăţătură şi acelaşi duh… despre toate cele ce, cu toată grija sa pentru noi, s-a ostenit să ni le lase ca îndrumare, ca moştenire sfântă pe calea mântuirii. Dintre toate, toate acestea, de ce Sfinţia Sa Nica socoteşte că e important să ne îndrepte privirea mai ales spre locaşul de cult? Credeţi că e chiar întâmplător acest lucru? Nu urmăreşte oare nimic prin aceste clişee pe care le trece cuvios şi inofensiv prin faţa ochilor minţii noastre, sub pretextul interpretării laudative a operei fratelui Traian de la un nivel „înalt”, „teologic”?

A treia parte a cărţii, intitulată „Cântăreţul după inima lui Dumnezeu”, se ocupă de viziunea pe care a avut-o fratele Traian despre cântare. La pagina 187 citim: „Nu spunem că prin acest studiu epuizăm nuanţele pe care poetul Traian Dorz le surprinde în opera sa despre această temă. Ne limităm la acele aspecte pe care le considerăm valabile mai ales pentru cei care sunt deja ataşaţi de cântările şi poeziile sale, dar şi pentru cei care sunt preocupaţi de cântare în general”. Dacă sunt unii deja ataşaţi de aceste cântări şi poezii (şi, slavă Domnului!… nici nu ne putem imagina cum ar fi arătat Oastea Domnului fără cântarea şi poezia fratelui Traian), asta dovedeşte că ei n-au avut nevoie nici de îndemnurile din cartea aceasta (cum defineşte subtitlul acestui capitol despre cântare), nici de interpretări „teologice”, pentru ca să ajungă să le recunoască şi să le aprecieze valoarea şi să le simtă indispensabile pentru tot traseul vieţii lor spre mântuire. Numai dacă nu cumva, aşa cum am tot menţionat până acum, aceste „îndemnuri” nu vor să indice o altă direcţie!
În continuare sunt reproduse unele mărturisiri ale Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul despre trăirile sale pe care le avea în timpul cântărilor psaltice din biserică: despre bucuria şi înariparea inimii, despre fiorul plăcut simţit în tot trupul, despre tot duhul înflăcărat şi înveselit. Suntem absolut de acord, fără nici un strop de rezervă, că binecuvântatul om al lui Dumnezeu, Sfântul Paisie, a avut aceste trăiri. Şi nu numai el! Dar autorul cărţii Am cunoscut că este omul lui Dumnezeu, spunându-ne că şi fratele Traian a avut asemenea trăiri, din nou ne îndreaptă privirea, în mod intenţionat, doar în sensul convenabil concluziei pe care vrea s-o imprime în mentalul cititorilor: „Credinciosul Traian Dorz ne vorbeşte despre experienţe duhovniceşti asemănătoare în timp ce cânta şi asculta cântările Sfintei Liturghii”. De ce numai în timpul Sfintei Liturghii? Oare numai atunci şi acolo a trăit fratele Traian momente cereşti, stări unice ca răpirile în rai, extaz pe care ne spune că nici nu-l ştie exprima în cuvinte omeneşti? Sunt atât de multe exemple în scrierile sale care arată acest adevăr… Le dăm aici doar pe acestea: „Iată, eu dau aici, în faţa lui Hristos şi în faţa voastră, a tuturor, o mărturie vrednică de crezut şi adevărată. Ce am văzut, ce am simţit şi ce am trăit eu însumi, cu toată fiinţa mea trupească şi sufletească, în clipa de vârf, mărturisesc.
Am văzut pe Iisus în bucurie, în libertate, în Cuvântul slobod şi puternic, în mulţimile fericite, în peisajele frumoase, în rugăciunea neîmpiedecată, în bisericile pline – şi au fost frumoase toate aceste feţe ale lui Iisus cel adorat şi cântat împreună cu mulţi, într-o dragoste împletită în mii de raze şi de glasuri frăţeşti şi dragi…
Dar faţa cea mai frumoasă a lui Iisus, eu n-am cunoscut-o decât atunci când am fost învrednicit de harul de a pătimi pentru El. Nicăieri altundeva El nu mi-a arătat această faţă a Lui, nici înainte, nici în urmă, decât acolo, în cuptorul de foc al încercării şi al cernerii pentru Evanghelia şi Lucrarea Sa…” (Istoria unei jertfe, vol. 3, Sibiu, 2000, pag. 19 şi Prietenul tinereţii mele, Sibiu, 1999, pag. 237-238…)
Şi al doilea exemplu: „Cum să pot uita eu, Doamne, ceea ce-i de neuitat, / ceea ce pe lumea asta nici nu poate fi-arătat? / (…) Cum să pot uita răpirea până-n nu ştiu care rai, / unde stările trăite n-au nici saţ şi n-au nici grai? / (…) Cum să pot uita eu ceasul rugăciunii strălucit, / unde mi-am simţit pe umeri nimbul capului sfinţit? / (…) Cum să pot uita-nvierea celui mai slăvit mormânt, / unde-au ars îmbrăţişate două cruci şi-un legământ?” (Cum să pot uita eu, Doamne? – Cântările din Urmă, pag. 188-189). Despre Sfânta Liturghie e vorba aici?…
Şi comentariul ieromonahului merge mai departe: „Iată ce ne spune despre trăirile sale în Casa Domnului încă din zorii vieţii sale: «Învăţătorul nostru era nelipsit în fiecare Duminică de la biserică. De acolo din strana din dreapta – el conducea cântările, cu glasul lui cel frumos şi limpede care umplea toată biserica. În fiecare Duminică, el ne ducea pe toţi şcolarii lângă strana lui şi ne aşeza frumos de-o parte băieţii şi de alta fetele. De la «Unule Născut Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu» – şi până la «Fie Numele Domnului binecuvântat» – noi cântam cu ochii ţintă la gura lui toate răspunsurile, fără greş. Aşa am învăţat eu ordinea şi evlavia în Casa Domnului, din acele zile când pe toate le trăiam cu atâta sfântă teamă şi înfiorare ca şi cum nu aş fi fost pe pământ, ci undeva lângă Porţile Cereşti». «Oamenii, copiii, biserica, totul părea undeva în Rai. Vedeam parcă aievea îngeraşii zburând pe sus şi vocile lor împletindu-se cu ale noastre, mai ales atunci când ajungeam la «Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de mărirea Lui, Osana întru cei de Sus…». Doamne Dumnezeule, ce stări înălţătoare se trăiau atunci!». Se cuvine să nu trecem uşor pe lângă această mărturie, fiindcă ea este o constantă a vieţii sale, lucru pe care îl mărturiseşte chiar el în continuarea textului amintit. Această mărturie arată evlavia pe care poetul Traian Dorz a avut-o pentru cântarea bisericească”.
Da, încă o dată şi încă o dată declarăm, în modul cel mai sincer, că suntem perfect de acord cu cele afirmate mai sus de fratele Traian. Şi nu numai credem, ci ştim sigur, din stările de vorbă pe care unii dintre noi le-am avut personal cu fratele Traian pe această temă, că el a avut evlavie şi pentru cântarea bisericească. Dar autorul cărţii evită să spună… nu câtă evlavie, ci cât dor neţărmurit a avut fratele Traian pentru cântarea de la Oastea Domnului; câtă imensă importanţă i-a dat acestei cântări şi ce loc strălucit i-a acordat ei între priorităţile manifestării şi trăirii vieţii duhovniceşti. Oare cântare bisericească i-a îndemnat el pe tinerii creatori să creeze în cadrul tuturor întâlnirilor literar-muzicale pe care a simţit nevoia să le organizeze? S-o spună aceasta toţi cei care au participat, în ultimii ani de viaţă ai fratelui Traian, la aceste adunări! A afirma acest lucru este ca şi cum ai spune, de exemplu, despre el că, dacă înţelegea ungureşte a fost un mare filo-maghiar…
Atunci de ce vine cineva acum şi-şi permite să deturneze interesat tot sensul crezului fratelui Traian asupra acestor adevăruri? Şi atunci cum să putem tăcea, când se vede atât de limpede cum se vrea „schimbată calea Oastei aşa cum n-a fost ea”?
Dar ceea ce este din cale afară de virulent în tot ce expune cartea Ieromonahului Vasile Nica e faptul că Sfinţia Sa apare ca un comentator onest, obiectiv şi imparţial, care abordează tematicile într-un mod integral, echilibrat şi simetric. Că face „o cercetare unitară a operei” fratelui Traian (pag. 122). Citim în carte despre „excepţionala lui cunoaştere a gândirii şi a operei fratelui Traian Dorz, fapt pentru care recomandăm prezentul volum ca pe o hrană duhovnicească” (pag. 11). Sau: „Este nedrept să fie suspectat [Traian Dorz] de unii care citesc în mod speculativ, cu prejudecăţi şi fragmentat opera sa (…), fără a privi învăţătura sa în întregimea şi unitatea ei. De aceea ne propunem să percepem duhul învăţăturii sale în întregimea ei” (pag. 14). Or, tocmai că nu este adevărat! Oricine poate vedea că nu este aşa… Ci, îndeosebi cititorii tineri, care nu cunosc şi altceva despre fratele Traian, sunt duşi în eroare, sunt puşi pe pista unei false înţelegeri. Dacă autorul spune că este nedrept ca cineva să nu ia învăţătura fratelui Traian în întregimea şi unitatea ei, atunci, punând faţă în faţă pasajele alese de Sfinţia Sa spre a fi comentate cu citatele redate de noi aici din opera fratelui Traian, – citate care pun în lumină concluzii total diferite (dacă nu contrarii) de cele ale ieromonahului Vasile Nica –, reiese că tocmai Sfinţia Sa face această nedreptate, situându-se în poziţia celor pe care îi detestă. Ba, mai mult decât atât, la o privire mai atentă asupra textelor pe care le extrage în mod unilateral şi la intenţionalitatea concluziilor la care vrea să ajungă, se poate observa că Sfinţia Sa nu urmăreşte altceva decât să-şi justifice gândirea proprie, punând-o pe seama fratelui Traian.
La pagina 195, ieromonahul semnatar concluzionează: „Aşadar, Traian Dorz este un isihast…”. Vă puteţi imagina că fratele Traian s-ar putea autodefini în acest fel? Chiar dacă mai apoi continuă şi spune că el a fost „un bărbat duhovnicesc cu o viaţă interioară foarte bogată”, că „inima lui s-a făcut cu adevărat un instrument muzical prin care Duhul Sfânt Şi-a făcut auzite graiurile Sale”, totuşi strecoară aici acest termen cu efect de lentilă-filtru, menit să creeze imagini prin care Traian Dorz să fie asimilat unei misiuni şi destin străine de cele reale pe care le-a avut şi cu care s-a identificat. Şi aceeaşi afirmaţie o face la pagina 227, aplicând metoda repetării aceluiaşi clişeu, pentru fixarea în mintea cititorilor a ideilor pe care urmăreşte să le inoculeze.
„Cântările poetului Traian Dorz – care au fost (subl. n.) atât de iubite şi încă sunt făceau adevărate minuni, pentru că în transparenţa, fiorul şi calmul lor, ascultătorul era înfiorat de cântarea jertfei, de cântarea lacrimilor, de cântarea marilor experienţe cu Dumnezeu”, spune autorul cărţii. Oare chiar întâmplător foloseşte în această exprimare verbele la timpul trecut? Aceasta vine sau din adâncul convingerilor sale, sau intenţionat vrea să sugereze faptul că aceste valori sunt perimate ori pe cale de a deveni inactuale, că sunt anacronice şi timpul lor este aproape de expirare.
Se observă de departe că ideea pe care autorul şi-a propus să o acrediteze în această parte a cărţii sale este aceea a combaterii folosirii instrumentelor muzicale în cântările de preamărire a lui Dumnezeu. Şi nu numai atât, dar chiar cântarea vocală este pusă în umbră, numind actul cântării „pogorământ dumnezeiesc”: „Dacă şi în cazul slujbelor bisericeşti, care sunt sobre, este vorba de un pogorământ dumnezeiesc, de ce este greu să înţeleg că în cazul instrumentelor muzicale este un şi mai mare pogorământ?”. De fapt, nu vrea să compare slujbele bisericeşti cu instrumentele muzicale! Vrea să compare slujbele bisericeşti cu adunările Oastei Domnului în care se cântă şi cu instrumente muzicale, însă evită să folosească direct sintagma de „adunare a Oastei Domnului”. Iar în această comparaţie, lasă să se înţeleagă că doar slujbele bisericeşti sunt sobre; adunările…
Spune apoi că cei ce folosesc cântările nu sunt desăvârşiţi duhovniceşte. Se poate… Dar nu spune nimic despre cât de „duhovnicesc” este nivelul celor ce nu-şi deschid gura să-I aducă nici o laudă lui Dumnezeu, după cum îndeamnă tot Cuvântul Sfânt, că „toată suflarea să laude pe Domnul”.
Când, de la începutul şi până la sfârşitul Bibliei, ni se arată că slăvirea lui Dumnezeu – în cer şi pe pământ – se face prin cântare;
când însuşi Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, a cântat împreună cu ucenicii Săi, cu fiinţele create de El (la Cina cea de Taină – Mt 26, 30; Mc 14, 26);
când, pentru a arăta unitatea Fiului lui Dumnezeu cu Tatăl, fratele Traian apelează la conceptul de „instrument muzical”: „Din Veşnicii, Fiul era în Sânurile Tatălui, Una cu Tatăl și Unul cu Tatăl, fără să existe între Fiul şi Tatăl nici o despărţire. Cum nu există nici o despărţire între idee şi creier, între sunet și instrument, între simţire și inimă. Sunt una şi aceeaşi. Sunt unul şi una, ideea izvorând din creier, iar creierul reprezentându-se prin idee. Sunetul existând în instrument, iar instrumentul manifestându-se prin sunet.” (Păşunile dulci, pag. 157);
când fratele Traian se exprimă despre cântare la modul superlativ, spunând: „cântarea este cea mai mare nevoie a sufletului. Nu exista o mai fericită formă în care să-ți poţi descărca sufletul – spre Dumnezeu şi spre lume, în valuri de recunoştinţă şi de bucurie mai mari –, decât cântarea (Cununile slăvite, pag. 144);
când forma de manifestare a comuniunii dintre fiinţele moştenitoare ale împărăţiei lui Dumnezeu, în iubirea din viaţa veşnică, este cântarea, după cum ne învaţă fratele Traian: „cântaţi, o, fraţi iubiţi, nu staţi; / surorilor, mai tare, / Hristos e dragoste, cântaţi! – iar dragostea-i cântare (…) Hristos e-n dragoste, cântaţi, / cântarea-i bucurie, / surori iubite şi scumpi fraţi, / aşa-i în veşnicie!” (Cântaţi, fraţi şi surori); sau când ni-L descrie pe Dumnezeu ca „Cel ce Te-nconjuri de valuri de-armonii în cor” (Ai milă Tu); sau când ne vorbeşte – ca despre o adevărată viziune pe care a avut-o – despre cântarea din clipa învierii tuturor celor adormiţi, de „vuietul Puterii ce se va porni atunci pe Sus” (Cântarea Învierii);
când întregii sale creaţii poetice i-a găsit cel mai reprezentativ nume şi sens concentrat şi distilat în cuvântul „cântare” (Cântări Nemuritoare), revelând concepţia fundamentală a gândirii dorziene în această privinţă,
atunci cum poate cineva să-şi permită să sfideze până la acest nivel şi să distorsioneze (public, într-o lucrare scrisă) interpretarea acestor adevăruri, în numele ştiinţei sale teologice, numind actul cântării „pogorământ”?
E adevărat că pot fi unii care „rămân la suprafaţa melodică a cântării”; dar în a vedea numai în acest lucru un „pericol” – sau, în orice caz, unul mai mare decât altele care sunt evident mult mai grave şi de care autorul nu se preocupă – dovedeşte că este mânat de un interes cel puţin tendenţios. Lucrul acesta se poate vedea şi din ceea ce scrie mai departe: „Cântăreţul după inima lui Dumnezeu, Traian Dorz, a încuviinţat ca imnele sau cântările să fie acompaniate de instrumente muzicale, iar poeziile recitate de el sunt acompaniate uneori de câte un instrument muzical. Cu toate acestea, atunci când a tâlcuit psalmii în care prorocul David vorbeşte despre alăută, chimval, psaltire, trâmbiţă, strună, nu s-a lăsat furat de ispită, ci a tâlcuit aceste locuri în mod duhovnicesc, aşa cum au făcut Părinţii Bisericii.” De unde ştie Cuvioşia Sa cu atâta siguranţă încât să-i mai încredinţeze şi pe alţii că fratele Traian doar „a încuviinţat” cântarea cu instrumentele? Ştie Sfinţia Sa pe câţi i-a îndemnat fratele Traian să cânte la vreun instrument sau de câţi s-a bucurat când a văzut că au avut această iniţiativă şi dorinţă ca talentul muzical cu care erau înzestraţi să-l închine Domnului şi nu lumii? Cenaclu_42Ştie Cuvioşia Sa că fratele Traian a luat bani împrumut de unde a putut, chiar în sărăcia în care se zbătea, ca să cumpere instrumente muzicale pe care fraţii să le pună în slujba Domnului? Acest fapt este o dovadă că doar le-a încuviinţat, că le-a acceptat din „iconomie şi pogorământ”? Nu, nu vor recunoaşte această optica interesată a autorului cărţii nici unul dintre cei care au fost sprijiniţi şi material pentru achiziţionare de instrumente muzicale; unii dintre aceştia sunt încă în viaţă şi pot da mărturie în acest sens. Căci această orientare contravine structurii gândirii fratelui Traian şi viziunii sale asupra manifestărilor din cadrul Oastei Domnului. Dacă el considera că e un lucru greşit, îl spunea pe faţă şi direct, nu umbla cu aluzii, cu subînţelesuri, cu iconomii şi pogorăminte care să lase loc de interpretări. Da, fratele Traian a fost categoric împotriva cântatului uşuratic – împotriva zornăielii şi a zgomotului instrumentelor la care ar cânta o mână şi o inimă nenăscută din nou şi care acoperă mesajul textului – lucru cu care suntem absolut de acord şi noi. Aceasta este o cu totul altă discuţie. Însă se întrevede că Ieromonahul Nica, prin aceste idei publicate în cartea sa (şi nu numai Sfinţia Sa!…), ar dori să se cam termine odată cu cântările acestea prea supărătoare pentru unii…
De fapt, ne întrebăm dacă preotul călugăr de la mănăstirea Bistriţa a iubit vreodată cântarea de la Oastea Domnului, cel puţin aşa cum a iubit-o fratele Traian, cel pe care ne arată Sfinţia Sa cum trebuie să-l înţelegem, şi dacă s-a lăsat vreodată pătruns de fiorul sfânt şi de bucuria cerească a acestei cântări. Cântarea Oastei nu este o glumă! Ele au izvorât din durere, din dor, din jale, din purtarea crucii alături de Hristos, nu din înalte cugetări teologice! Este nu numai jignitoare, ci de-a dreptul batjocoritoare comparaţia pe care o face, la pagina 227, între cântări şi glumele Sfântului Antonie, despre ambele spunând că sunt „pogorăminte”.
Noi nu suntem împotriva interpretării duhovniceşti, însă Sfinţia Sa este împotriva interpretării literale a acestui text. Şi, din această perspectivă, Sfinţia Sa socoteşte drept „ispită” înţelegerea de a cânta pentru Dumnezeu la vreun instrument. O mare ispită!… Mai bine să piară… să nu mai existe aceste apucături rătăcite!
La pagina 228, autorul reproduce un citat din Hristos – solia Bibliei: „La slăvirea Numelui Lui să ia parte tot ce este mai înalt din fiinţa noastră. Şi pe El să-L putem slăvi cu tot ce putem avea mai înalt, mai iubit, mai inspirat, mai ales, mai frumos, mai din toată inima noastră, din priceperea noastră, din talentele noastre, din expresiile noastre. Din toate posibilităţile noastre trupeşti şi duhovniceşti, ce avem mai înalt”. O înţelegere cu minimă onestitate şi cu cel mai elementar bun-simţ a acestui text te poate conduce la concluzia că, atunci când fratele Traian a făcut aceste îndemnuri nu a avut în vedere şi folosirea instrumentelor muzicale? Când vorbeşte aici de inspiraţie şi de talent, se poate înţelege, în mod cinstit, că a privit slăvirea lui Dumnezeu şi prin folosirea instrumentelor muzicale doar cu „un zâmbet îngăduitor”, cum poate să afirme mai jos Ieromonahul Nica?
În Hristos – mărturia mea (Ed. a II-a, Sibiu, 2005), la pagina 510, fratele Traian descrie, pentru memoria posterităţii, un model de nuntă la Oastea Domnului: „După această masă urma o pauză până la ora şapte dimineaţă, când începea partea a doua a programului, tot cam la fel cu cel de seara, până la orele zece-unsprezece, când se făcea încheierea cu câte o rugăciune a naşilor şi apoi a mirilor. După aceasta, toţi nuntaşii, în frunte cu mirii, însoţiţi de cântăreţii cu instrumentele şi cu vocea, se încolonau frumos, pe rânduri de câte cinci, şi porneau aşa, de la casa nunţii şi până la biserică, pentru cununia religioasă. După cununie se întorceau iarăşi, în acelaşi fel frumos şi ordonat, înapoi la casa nunţii, unde li se pregătea între timp masa de încheiere…”. Dacă folosirea instrumentelor muzicale ar fi fost doar tolerată de fratele Traian, oare a zâmbit amar şi când a amintit aici de ele?
În contextul aceleiaşi orientări, autorul ne arată „cum tâlcuieşte [fratele Traian], de pildă, psalmul 150, în care suntem îndemnaţi să-L lăudăm pe Dumnezeu în cele mai variate instrumente muzicale: «Lăudaţi-L ducându-vă la Casa Domnului cu evlavie şi îngenunchind înaintea Lui cu smerenie. Lăudaţi-L prin atitudinea voastră cinstită şi prin purtarea voastră demnă, prin vorbirea sănătoasă şi prin trăirea virtuoasă, şi prin lucrările voastre vrednice de urmat şi de lăudat»”. Încă o dată spunem: suntem fericiţi că putem beneficia de interpretarea făcută în această manieră alegorică, duhovnicească; în schimb, Ieromonahul Nica nu admite aici şi abordarea interpretării literale. O face doar unde îi convine!
Iată, se face atâta caz şi atâta opoziţie faţă de folosirea instrumentelor muzicale spre lăudarea numelui lui Dumnezeu sau… în sfârşit, în cântările duhovniceşti şi se vede în aceasta un „pericol” şi o „ispită”. Dar câţi dintre preoţi, teologi, monahi… se ridică să vorbească împotriva folosirii instrumentelor muzicale în muzica lumească, destrăbălată, satanică, fie ea populară, uşoară, rock etc.? În aceasta nu vede nimeni nici un pericol, nici o ispită. Atunci se activează un bine-primit şi tihnit „pogorământ”, nu-i aşa?!… Dar când tu, care ai cântat o vreme lumea şi muzica ei, vrei să-I cânţi de-acum lui Dumnezeu cu acelaşi instrument, când vrei să faci pentru Dumnezeu slujba pe care ai făcut-o până într-o zi pentru satana, îi vei auzi pe mulţi dintre aceştia cum te comentează, cum te condamnă, teologhisind şi dogmatizând cu sfătoşenie şi acrivie de pretinşi îndrumători spre mântuire.
Ieromonahul Nica aduce în discuţie şi un verset din cartea Apocalipsei, unde se spune: „«Am văzut o mare de cristal […] şi pe cei ce au biruit fiara […] stând pe marea de cristal, având alăutele lui Dumnezeu» (Apoc 15, 2). Desigur, aceste „alăute” despre care vorbeşte marele vizionar nu trebuie înţelese în sens material, dar nici măcar în sens literar, aşa cum cred unii, ele având o valoare simbolică. «Alăutele, precum s-a spus adesea, închipuie cântarea cea bine glăsuitoare a sfinţilor adusă lui Dumnezeu» (Oecumenius, Tâlcuirea Apocalipsei, Egumeniţa, 2017, p. 180). Şi face acest comentariu exclusivist chiar împotriva celui mai evident şi explicit înţeles, numai ca să-şi susţină combaterea pe care şi-a propus-o de la început. Dacă tot ce scrie în Apocalipsa nu-i decât o închipuire simbolică, atunci tot interpretarea aceasta trebuie aplicată şi când se vorbeşte acolo de cădelniţă, de tămâie, de altar, de veşminte de in, de cingători de aur etc.?… (Apoc 8, 3). Moise pe Sinai a văzut simboluri (în cer), când i-au fost prezentate modelele după care să facă cortul şi toate celelalte? (Ieş 25, 40). Au fost numai idei cele ce i s-au arătat lui acolo, sau erau entităţi (evident, nemateriale), prototipuri ale lucrurilor de pe pământ?
„Instrumentele muzicale nu sunt cerute nici de Dumnezeu şi, implicit, nici de cântare, ci de neputinţa omenească”, aflăm din cugetarea teologică a ieromonahului Nica. În acest caz, să credem că sfinţii biruitori ai fiarei, ce au alăutele lui Dumnezeu, nu sunt decât o descriere plăsmuită de imaginaţia neputinţei omeneşti? Să credem că nu există cu adevărat realitatea asta în cer? Acest cer, aşa cum ni-l descrie Sfântul Ioan în Apocalipsa, până la urmă e creat de neputinţa omenească? Nu de Dumnezeu, despre care ne spune că „nu cere” aceste instrumente?…
Dacă până în punctul acesta a forţat interpretarea, atunci bineînţeles că poate foarte uşor să extragă de aici concluzia că nici pentru fratele Traian Dorz instrumentele muzicale „nu au (…) o valoare duhovnicească (…), ele nu fac parte organic din universul cântării”. Dar ne întrebăm: dacă nu ar fi fost inventată, de pildă, harfa, dacă n-ar fi existat acest instrument muzical, cu ce cuvânt mai potrivit şi mai plin de sens ar fi înlocuit poetul Traian Dorz metafora oferită de acest concept, în toată creaţia sa literară, unde o întâlnim atât de des şi cu atâtea valenţe? Nici aici n-are ea valoare duhovnicească? Şi dacă a fost inventată, pentru ce a fost? Nu ca să fie întrebuinţată?
„Până ajung la o anumită măsură duhovnicească, iubitorii de cântare şi cântăreţii pot folosi cu bună cuviinţă instrumentele muzicale”, dezleagă, în final, Ieromonahul Nica. Dar această afirmaţie ascunde şi un alt înţeles, şi anume: „Fereşte-te de cântare, mai ales de cea cu instrumente, ca să arăţi cât eşti de duhovnicesc!”.
Însă fratele Traian ne asigură că: „Cine nu iubeşte cântarea nu-L poate iubi nici pe Dumnezeu”. (Dorim să fim, pag. 68)
Să nu uităm că duhul rău care „îl tulbura” pe Saul nu putea suporta sunetele harfei lui David… Nici atunci şi nici azi…

În Epilogul cărţii, pr. Nica îşi exprimă speranţa că a atins obiectivele pe care le-a avut în vedere. Şi, pentru o fixare cât mai fermă în mintea cititorilor a concluziilor la care a dorit să ajungă, reia tematica despre relaţia fratelui Traian cu locaşul de cult, spunând că, pentru fratele Traian, biserica „este locul în care Dumnezeu Se face cunoscut în modul cel mai concret şi profund”, că „biserica dăruieşte omului «singurul loc (subl. n.) de pe pământ unde poate trăi ca în cer»”, deoarece numai în acest aşezământ (subl. n.) «gustă împărtăşirea cea tainică cu Dumnezeu sub forma Pâinii binecuvântate şi a Potirului binecuvântat.»”
În primul rând, nu menţionează sursa citatelor folosite.
În al doilea rând, aşa cum am mai arătat în acest material, fratele Traian şi în alte locuri a trăit „ca în cer”, nu numai în biserică. A expune lucrurile în acest fel dovedeşte o prezentare unilaterală, exclusivistă, deloc simetrică, voit dezechilibrată şi părtinitoare în favoarea aspectelor convenabile asupra cărora urmăreşte să focalizeze atenţia cititorilor.
În acelaşi ton, Ieromonahul Nica concluzionează: „pentru el [pentru Traian Dorz] spaţiul liturgic este spaţiu teologic în care omul face efectiv experienţa întâlnirii cu Dumnezeu concret, simţit şi real. Dacă omul are „simţuri” duhovniceşti, în biserică Îl poate efectiv „vedea”, „auzi” şi „simţi” pe Dumnezeu”. Desigur, se poate să fie aşa! Dar căutaţi şi vedeţi: unde vreodată fratele Traian a scris sau aduceţi-vă aminte când vreodată a vorbit el în felul acesta despre biserica de zid? Şi aduceţi-vă aminte de descrierea pe care fratele Traian o face despre momentul legământului său cu Dumnezeu din ziua Rusalii 1930. Unde se afla el atunci? În lăcaşul de cult? (vezi Hristos – mărturia mea, Ediţia a IV-a, 2016 pag. 49-51). Dar când vorbeşte despre întâlnirea lui Cristian cu Dumnezeu, despre legământul acestuia, unde se aflau ei atunci şi în ce condiţii?… (vezi Hristos – mărturia mea, pag. 276). Or, dacă el sau ei nu se aflau în acele momente în biserică, în cazul în care am fi de acord cu ceea ce hotărăşte în aceste rânduri Ieromonahului Nica, ar trebui să acceptăm că aceşti fraţi ori nu aveau simţuri duhovniceşti, ori, dacă le aveau, ei nu L-au „văzut”, „auzit” şi „simţit” acolo pe Dumnezeu, pentru că nu erau în locaşul de cult!
Pentru susţinerea învăţăturii sale pe care o oferă viitorilor ostaşi, Ieromonahului Nica îi convine, de data aceasta, să recurgă la o interpretare ad litteram, nu la una duhovnicească a versurilor fratelui Traian din poezia sa În templul credinţei străbune, spunând că: „pentru misionarul Traian Dorz, locaşul de cult este locul în care moştenirea duhovnicească a înaintaşilor poate fi preluată într-un mod deplin şi integru de către urmaşi. «În templul credinţei primite / Sunt jertfa şi-avutul lăsat, / Viaţa şi pilda, sfinţite / Spre noi de la cei ce-au plecat»”. Iată cât de forţat interpretează Sfinţia Sa aceste versuri, ca să ducă înţelegerea lor spre unde urmăreşte să ajungă. Oare în ce biserică de zid ne-a dus pe noi Înaintaşul nostru, părintele şi fratele Traian Dorz, ca să preluăm de la el într-un mod „deplin şi integru” „moştenirea duhovnicească” pe care ne-a lăsat-o prin testamentul său către noi? Iată ce ne scrie el în acest testament: „Voi, urmaşii noştri de astăzi şi de mâine, să aveţi grijă de comorile Domnului încredinţate Oastei Sale (…). Steagul şi Harfa, Sabia şi Cartea.
Steagul este Hristos cel Viu în dragoste şi adevăr, adică în Credinţa şi Învăţătura dintâi, căci Hristos şi Steagul este numai acolo.
Harfa este Cântarea. Cântarea este părtăşie, părtăşia este putere şi viaţă.
Sabia este Cuvântul. Cuvântul este Adevărul, Adevărul este curaj şi biruinţă.
Cartea este Lumină. Lumina este înţelepciunea. Înţelepciunea este orientare, orientarea este siguranţă”. (Hristos – mărturia mea, pag. 503-504)
Se vede clar cât de tendenţios este interpretat aici „templul credinţei străbune”, pe care fratele Traian l-a înţeles ca fiind învăţătura noastră de credinţă, care este aceeaşi cu a Sfinţilor Părinţi (după cum o prezintă în Dreptarul învăţăturii sănătoase), iar nu biserica de zid, ca spaţiu în care se poate transmite, pe lângă această învăţătură, şi altceva…
Şi continuă comentariul: „Nici teologul grăbit, nici criticul literar nu vede un motiv real să se oprească la aceste versuri. Dar pe baza lor se poate dezvolta o adevărată teologie potrivit căreia templul este simbolul universal care garantează transmiterea de la o generaţie la alta a adevărului revelat. Locaşul de cult devine astfel criteriu pentru unitatea şi continuitatea credinţei”.
Pentru finalul comentariilor sale, Ieromonahul Vasile Nica a păstrat un subiect ţintă: UNITATEA! Când cititorul va închide cartea pe care o va fi terminat de lecturat, – după cum speră pr. Nica – el va rămâne cu această idee în subconştient şi va şti unde se va putea face unitatea de credinţă! În locaşul de cult! Aşadar nu „în duh şi adevăr”, adică în jurul unei învăţături, în jurul unei încredinţări comune pe care o dă recunoaşterea aceluiaşi adevăr de credinţă, ci doar într-un anumit loc, într-un anume spaţiu, care să dea această impresie de unitate. Dacă unitate se poate face aşa cum asigură aici pr. Nica, atunci totuşi de ce nu există această unitate de credinţă în lume, căci locaşuri de cult sunt pretutindeni?
„Cu privire la celelalte teme teologice, aşa cum s-a putut vedea, lucrurile stau la fel.”
Aceasta este părerea pr. Vasile Nica. De aceea poate spune: „Dar cu toată modestia cu care suntem îndatoraţi, considerăm că aceste pagini sunt de un real folos pentru misionarii consacraţi din spaţiul bisericesc, fiindcă aceste mărturii au un potenţial incendiar, de care avem nevoie toţi.” Iată de ce fel de material consideră autorul că au nevoie „misionarii consacraţi” (evident, şi ai Oastei Domnului).
Mai jos, în câteva cuvinte, întrezărim schiţarea unui autoportret al autorului: „Scriem aceste rânduri celor care, aflându-se într-o anumită frământare şi căutare, încă nu-şi pot defini identitatea lor bisericească din perspectiva acestei particularităţi. Vrem, pe de o parte, să-i asigurăm că sensibilitatea sau «slăbiciunea» lor este cea mai grăitoare dovadă a puterii lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, dorim să le dăruim o orientare aşezată şi sănătoasă în ceea ce priveşte această particularitate.” Cei care-i „asigură” pe alţii şi care „dau orientări” altora, de bună-seamă că au o vedere modestă asupra lor înşişi, care le permite să facă acest lucru… Mai ales când sunt oameni trecuţi prin viaţă…
La pagina 228 scrie: „Îndrumătorii obişnuiţi sunt fie legalişti, fie permisivi; numai îndrumătorii îndumnezeiţi pot depăşi în chip rodnic şi legalismul şi permisivitatea.” Oare Sfinţia Sa în numele cărora dintre aceste trei categorii îndeamnă şi sfătuieşte?
Nu comentăm şi nu contestăm deloc capacitatea sau competenţa intelectuală a Ieromonahului Vasile Nica. Ci optica pe care a dorit să şi-o formeze asupra înţelegerii fiinţei şi patrimoniului Oastei Domnului, pentru a se putea pune la dispoziţia unui sistem religios ostil acestei Lucrări (vezi Istoria unei jertfe, vol. 4, pag. 418-419), sistem care-i oferă avantajele pe care şi le doreşte.
În cartea Ieromonahului Vasile Nica am găsit cu bucurie reprodus un adevăr exprimat atât de frumos: „Orice vorbitor este «trădat» de starea sa lăuntrică, el nu transmite numai cuvinte şi cunoştinţe, ci împărtăşeşte ascultătorilor, fie că vrea, fie că nu vrea, din ceea ce este tăinuit în inima sa”. O fi valabil şi pentru scriitori?…

Nu… Ţinta cuvântului şi a luptei fratelui Traian nu au fost aşa cum sunt prezentate în cartea Ieromonahului Vasile Nica. Tocmai acest fapt determină contestarea şi opoziţia noastră faţă de interpretările sale şi faţă de tot acest demers ce falsifică importanţa valorilor din gândirea dorziană. Cartea Am cunoscut că este omul lui Dumnezeu îl prezintă pe fratele Traian introdus într-un şablon-tip convenabil, ca să poată fi astfel acceptat de către mai marii oficialităţii de astăzi, care, ca şi cei de ieri, nu-l pot digera altfel. Îl îmbracă în nişte veşminte străine, pe care el cu siguranţă nu le-a avut şi pe care nu le-ar fi acceptat niciodată, după „moda” actuală, după interesele vremii pe care, iată, am ajuns acum s-o trăim. Şi i s-a confecţionat aceste „odăjdii” pentru ca Traian Dorz să capete trecere în faţa stăpânilor lumii de azi şi, mai ales, ca să fie aliniat la noua politică religioasă a Ortodoxiei de sistem care a început să se instaureze şi să fie folosit la propagarea ideilor ce urmăresc realizarea unei singure religii mondiale.
Toată cartea, de fapt, este o strădanie continuă de a-l prezenta pe Traian Dorz ca fiind poziţionat pe „filonul patristic şi filocalic” al Sfinţilor Părinţi. Nu combatem acest lucru, în esenţa sa. Ci atragem atenţia asupra tendenţiozităţii cu care se lucrează. Nu cumva, sub masca acestor afirmaţii repetate şi aparent inofensive, ba chiar laudative la adresa fratelui Traian, se ascunde o faţă a luptei de „îmbisericire” a lui, de confiscare a memoriei şi lucrării sale, şi, o dată cu aceasta, a Oastei Domnului? Această întrebare o ridică nu o lamentare anemică asupra unei imaginare conspiraţii, lamentare vrednică de tot dispreţul teologilor, ci şirul real de atacuri tot mai evidente, din ultima vreme, împotriva Lucrării lui Dumnezeu, atacuri care certifică o astfel de sesizare. Căci de departe se vede că această „îmbisericire” nu conduce deloc în direcţia în care s-a desfăşurat misiunea şi viaţa acestui om al lui Dumnezeu; şi… ne întrebăm dacă şi a Sfinţilor Părinţi… de care se face atâta caz.
Cartea face parte din şirul unor acţiuni programate, concertate, de deformare a imaginii personalităţii lui Traian Dorz în ochii posterităţii. Campania împotriva sa pe care o susţine acest duh schimbă ordinea priorităţilor din viaţa şi mai ales din mărturisirea, din solia pe care a purtat-o fratele Traian Dorz în Oastea Domnului, şi caută să falsifice sensul viziunii sale asupra viitorului acestei Lucrări.
Ne punem întrebarea: în definitiv, pe cine deranjează mesajul evanghelic spus atât de desluşit, de fără aluzii sau ascunzişuri de către fratele Traian? De fapt, de ce s-a declarat acest război împotriva înţelegerii curate şi cinstite a învăţăturii pe care ne-a lăsat-o el? De ce trebuie ca astăzi acest mesaj să ne fie „tradus”? De ce se vrea impusă astăzi o altă interpretare a operei sale, una falsificată şi distructivă, ascunsă sub masca aparent inatacabilă a „teologiei”? Cine sunt aceste persoane ce s-au angajat în această cursă a denigrării numelui şi soliei purtate de fratele Traian? Cine sunt? Nu e greu de aflat.
Sunt duşmanii săi din totdeauna. Şi nu numai ai săi… pentru că el nu s-a slujit pe sine.

Încheiem cu un fragment din Istoria unei jertfe, vol. 2, unde, la pagina 331, fratele Traian reproduce un text al Părintelui Iosif, publicat în «Ostaşul Domnului», nr. 1, din 17 octombrie 1937. Iată-l:
„…Fraţilor! A sosit iar o vreme de grea încercare pentru ostăşia Domnului. A sosit o încercare ce caută să ne întoarcă privirile de la «ţinta» luptei noastre, spre lucruri trecătoare: statute, regulamente, alegeri, fonduri, clădiri de ziduri etc. Deci, fraţilor, mai mult ca oricând: cu ochii ţintă la «Ţinta» luptei noastre, la Iisus cel Răstignit! Cu ochii ţintă la Jertfa Golgo­tei! Cu ochii ţintă la Cel ce ne poate duce la izbândă şi mântuire! Cu ochii ţintă la Iisus Biruitorul!”
Acesta a fost şi a rămas crezul Părintelui Iosif.
Acesta a fost şi a rămas crezul fratelui Traian.
Acesta a fost şi, prin harul şi ajutorul Domnului, va rămâne şi crezul nostru, ca ostaşi în Oastea Domnului.
Părintele Iosif şi fratele Traian ne-au învăţat pe noi să credem şi să mărturisim aşa!

12 ianuarie 2018

2 Comments

  • Petru Giurgi 2018/01/17

    Slavit sa fie Domnul!
    … Faptul ca, la finalul acestor randuri la care s-a trudit mult si cu condeiul, si cu creierul, dar mai ales cu genunchii, nu apare nici macar un „Amin”, ma face sa cred fie ca nimeni nu intra pe acest site – ceea ce ma indoiesc -, fie ca nimeni nu are curajul sa-si exprime o opinie, favorabila sau potrivnica, „de frica iudeilor”, care n-au murit nici ei, precum nici fiii lui Core din vechime, fie ca poporul Oastei Domnului a adormit in cel mai greu somn. Altfel nu se poate, cred, explica tacerea aceasta! Sau, cine stie, am ajuns in „varianta” ultima despre care vorbeste Parintele Iosif Trifa cu un ceas inante de plecarea sa in vesnicie: „Dar daca vreodata SI FRATZII OSTASI se vor dovedi nevrednici de acest mare dar, CAUTAND SPRE ALTE CAI, – atunci se poate ca Domnul, DREPT PEDEAPSA si pentru ei, SA LE IA aceasta Lucrare si sa-i lase FARA EA, ca sa bajbaie DEZBINATZI dupa lucrari STRAINE si pe cai RATACITOARE…” (Traian Dorz, Zile si adevaruri istorice, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1993, p. 75). Oare PE AICI am ajuns, PE AICI trecem noi? Sa aiba Domnul mila DE NOI, DE TOTZI!

  • NATANAEL MARIAN 2018/01/20

    Slăvit să fie Domnul! In veci! Amin.
    Si eu subscriu la acest material, dar aș dori ca toți cei ce trag aceste semnale de alarmă, să fie prezenți și cu trupul la marile adunări ale Oastei Domnului, indeosebi la mormintele înaintașilor noștri, stând unii lângă alții și împreună, în rugăciune și răbdare. Cred că în felul acest Domnul se va lupta pentru ai Lui. Bine ar fi să venim toți. DAR TOȚI… Și cei cu păcate multe și cei cu păcate mici, și cei drepți și cei mai puțin drepți, toți în smerenie față de Dumnezeu și sinceritate unii față de ceilalți. În felul acesta, lucrurile s-ar rezolva. E nevoie de multă, imens de multă dragoste și răbdare pentru ca „orice vale să se umple și orice deal să se plece” și cu timpul lucruriile vor reintra pe făgașul sănătos. La roata de la bicicletă jumătate de spițe trag dreapta, iar celelaltă jumate stânga, dar cercul roții rămâne centrat, merge drept. Cred că doar împreună, cu toți fiii ei atât de risipiți, Oastea Domnului poate merge biruitor înainte. Deși unii au mai multă dreptate decât ceilalți, TOTUȘI toți am păcătuit și suntem lipsiți de SLAVA lui DUMNEZEU. Dacă am fi împreună, atunci nu noi trebuie să dăm afară pe cel ce strică, ci Domnul ar nimicii din mijlocul poporului sfânt pe oricine ar căuta viclean să schimbe ÎNVĂȚĂTURA LĂSATĂ DE PĂRINȚI. DOAMNE AJUTĂ! Până atunci TOȚI, ÎMPREUNĂ, ÎN ACELAȘI LOC ȘI ACELAȘI DUH!

Comments are closed.