Un împărat al Macedoniei, care a trăit cu mult înainte de Hristos, se spune că îşi tocmise un servitor care n-avea altă slujbă decât, în fiecare dimineaţă, să intre la stăpânul său şi să-i spună: «Adu-ţi aminte că vei muri!».
Şi, în fiecare seară, înainte de culcare, să-i spună la fel: «Ţi-ai adus aminte că vei muri?».
Desigur că un om care în fiecare dimineaţă se scoală şi îşi începe munca zilei sale cu gândul cel serios al morţii apropiate şi cu simţământul puternic al răspunderii pentru trăirea fiecărei clipe din ziua sa şi din timpul scurt al vieţii sale, acel om va avea grijă neîncetat spre a nu pierde nimic din viaţă, fără vreun folos.

Cine îşi aduce neîncetat aminte cât de scurtă este viaţa pe pământ,
cine învaţă să-şi numere bine nu numai anii, ci şi zilele,
acela va căpăta o inimă înţeleaptă (Ps. 90, 12).
Moartea este totdeauna cel mai serios lucru.
Nimeni nu râde în faţa morţii
sau în preajma ei! | Continuare »

Traian Dorz, Cântări de drum

O, Tu mi-ai dat vederea
şi Tu mi-o ţii cât vrei
– dar Te-aş vedea pe Tine
chiar dac-ai să mi-o iei!

Tu mi-ai zidit auzul
– dar chiar şi fără el
Te-aş auzi grăindu-mi
în şi mai dulce fel.

Şi Tu mi-ai dat cuvântul
– dar chiar de-o să mi-l iai
aflare-aş să Te laud
un mai puternic grai.

Tu-mi dărui libertatea,
– dar chiar şi fără ea | Continuare »

Traian Dorz, Păşunile dulci

Leprosul-recunoscator-21. Cât de binecuvântaţi sunt şi vor fi veşnic acei oameni care fac totul să fie recunoscători pentru fiecare bine care li s a făcut! Acei care, pentru orice binefacere, vin cu recunoştinţă curată atât spre Dumnezeu, cât şi spre oameni.

2. Singurul temei pentru care putem cere şi putem nădăjdui binecuvântarea lui Dumnezeu este numai mila Lui. Pentru că nici bunătatea, nici iubirea, nici dărnicia Lui nu le merităm, din pricina împietririi şi răutăţii inimilor noastre. Cât de nerecunoscători suntem adesea pentru binefacerile Domnului…

3. Purtarea aceloraşi poveri este cea mai obositoare şi nesuferită greutate. Cine, în afară de iubire, le mai poate suporta?
Care inimă, care mâini, care răbdare, decât a mamei iubitoare, mai poate suporta zilnic povara vegherii, povara grijii, povara hranei, a curăţirii şi a purtării pe braţe? Şi a neascultării copilului ei? Cât de puţină recunoştinţă arătăm noi părinţilor noştri faţă de tot ce fac ei pentru noi!

4. V am purtat şi tot vreau să vă mai port. Până la bătrâneţile voastre Eu voi fi Acelaşi, ne spune Domnul. Care altă iubire decât a lui Dumnezeu mai poate vorbi astfel?
Iată atunci pentru ce trebuie şi noi să I răspundem la fel cu recunoştinţa noastră.
Nu frica morţii şi nu groaza iadului, şi nu spaima Veşniciei ar trebui să ne cutremure, – ci dragostea nebănuit de mare cu care ne a iubit şi ne iubeşte pe noi Dumnezeu în Hristos!
Şi lipsa noastră de recunoştinţă pentru aceasta. | Continuare »

Traian DORZ, din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 29-a după Rusalii

„Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă, după Chipul Celui ce l-a făcut.“ (Coloseni 3, 9-10)

Oglinda-inimii-omului-05Nu vă minţiţi unii pe alţii, spune acest sfânt verset, întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, cu poftele lui…
Minciuna, ca şi celelalte păcate dinaintea ei, osândite în versetul de care am vorbit mai înainte, este şi ea unul din lanţurile de care se mai ţin încă multe suflete pe care satan le atrage astfel din nou spre iadul din care le eliberase Mântuitorul Hristos.
Minciuna „mică“, minciuna „nevinovată“, minciuna „de scăpare“, minciuna „de circumstanţă“, „de ocazie“, este un lanţ de care mulţi nu se mai pot lăsa nicidecum, până ce ajung la iad cu ea.
Pe mulţi îi prinzi cu ea în mână şi tot nu o lasă, deşi cunosc bine cuvântul că în Ierusalimul Ceresc nu va intra nici unul din cei care trăiesc în spurcăciune şi în minciună. În spurcăciune, înlăuntru şi în minciună, în afară… În orice fel de minciună. Şi de orice mărime a ei.

Iată una din minciunile din afară:
Era un „credincios“ care propovăduia în adunări mereu despre înfrânarea de la băutură, dar el acasă nu se lăsase de tot de pahar.
Într-o duminică după-masă, a vorbit la adunare foarte frumos despre dărnicia creştină, spunând cuvintele Mântuitorului: Cine are două haine să dea una celui ce nu are şi cine are mâncare să facă la fel (Lc 3, 11).
În ziua următoare, a venit la casa lui un frate sărac, iar sora, nevastă-sa, văzându-l cu haina zdrenţuită şi urmând îndemnul din predica soţului ei de ieri, a luat unul din costumele lui de haine şi i l-a dat fratelui lipsit.
Peste două zile, soţul i-a zis soţiei sale:
– Adu-mi costumul cutare, ca să mă îmbrac; trebuie să merg undeva.
Soţia i-a adus altul, nu pe cel pe care îl ceruse el. | Continuare »

Vindecarea_10_leprosi-1Din vorbirea fratelui Traian Dorz
la adunarea de la Săucani – octombrie 1980

Ne aducem aminte de cei zece leproşi pe care, la fel, Domnul i-a vindecat din una dintre cele mai cumplite şi mai cutremurătoare boli care pot exista pe lumea aceasta… (când carnea omului putrezeşte stând [el] în picioare şi umblând pe picioare). Şi când Dumnezeu i-a vindecat pe toţi zece şi numai unul s a întors să-I mulţumească.
Ce mult dorea Domnul să-i vadă pe toţi!
N-avea El nevoie de mulţumire, că El n-a făcut binele pentru mulţumire, cum nu face nici azi binele pentru mulţumirea celor credincioşi, a celor puţini care sunt credincioşi, ci îl face pentru toţi oamenii, chiar dacă sunt atât de mulţi care nu-I mulţumesc niciodată lui Dumnezeu pentru că pot să strângă din grădină sau din holdele lor sau pentru că la sfârşitul muncii pot să încaseze un salar bun.
Sau pentru atâtea binecuvântări!…
Sau pentru că li se naşte un copil sănătos…
Sau pentru că li se vindecă o vită bolnavă!
Sau pentru că sunt ajutaţi într-un ceas greu…
Sau pentru că sunt salvaţi de accidente şi nenorociri!
Sau pentru că, lucrând în locuri primejdioase, Dumnezeu face să nu li se întâmple niciodată o nenorocire!…
Sunt aşa de puţini care-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru astfel de stări şi, cu toate acestea, Dumnezeu e bun şi le dă tuturor – şi celor nemulţumitori, şi celor răi – binecuvântările şi binefacerile Sale, aşa cum spune în Evanghelie: „…ca să fiţi fiii Tatălui vostru Care este în ceruri, căci El face să cadă ploaia Sa şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi. Şi face să răsară soarele Lui şi peste cei buni, şi peste cei răi”. El face să se reverse binecuvântarea Sa şi peste cei mulţumitori, şi peste cei nemulţumitori.
Dumnezeu ne dă toate, pentru că El este bun, pentru că Dumnezeu este bun, pentru că îndurarea Lui e nemărginită. De aceea dă El toate binecuvântările. El nu aşteaptă cine ştie ce daruri, ce jertfe de mulţumire, dar de o lacrimă de recunoştinţă, de un cuvânt de mulţumire. Se bucură Domnul când le aduce fiecare dintre noi pentru binele pe care ni-l face El. | Continuare »

Traian Dorz

Mai orb ca cel fără vedere e omul cel fără de minte,
mai mut cel fără rugăciune ca mutul cel fără cuvinte.

Dumnezeule, ai milă de-orice om în stare grea,
dăruieşte-Ţi mântuirea celor care-s fără ea!

Mai rob e cel zgârcit şi lacom, ca cel în lanţuri şi zăvoare,
păcatu-n care te-nchizi singur e cea mai crâncenă-nchisoare.

Mai ciung ca cel fără de mână e omul fără dărnicie,
căci lipsa milei pentru alţii e cea mai tristă sărăcie.

Mai chinuit e-acel ce are o conştiinţă-mpovărată,
decât cel slăbănog trupeşte ce se târăşte viaţa toată.

Mai fericit cel ce pe Domnul Mântuitor şi scut îl are,
decât cel ce-ar putea să aibă întregul aur de sub soare.

Traian DORZ, din DOINA GOLGOTEI

leprosul-recunoscatorTe rugăm, primeşte, Doamne,
mulţumirea ce Ţi-o dăm,
slava inimilor noastre,
care Ţie Ţi-o ’nălţăm.
Te rugăm, primeşte, Doamne,
mulţumirea ce Ţi-o dăm.

Cu recunoştinţă-adâncă
al Tău Nume lăudăm,
binefacerile Tale
fă nicicând să nu uităm…
cu recunoştinţă-adâncă
Numele să-Ţi lăudăm.

Fă ca-n mulţumirea noastră
cu un cuget bun să stăm,
ca să poţi primi curată
mulţumirea ce Ţi-o dăm;
fă ca-n mulţumirea noastră
cu un cuget bun să stăm.

Slavă şi mărire Ţie
din tot sufletul cântăm,
cu bunăvoinţă-ascultă
mulţumirea ce-Ţi ’nălţăm;
slavă şi mărire Ţie
din tot sufletul cântăm.

1. Hristos ne cere întâi inima şi numai după aceea ne cere slujba noastră. Cine face o slujbă fără inimă, acela este un slujbaş netrebnic şi va face o slujbă netrebnică, atât pentru Dumnezeu, cât şi pentru semenii săi.

2. Unii au arătat, dar alţii n-au arătat încă ce poate face harul lui Dumnezeu prin cei ce-şi predau Lui toată inima lor. În fiecare loc unde citim în Cuvântul Sfânt ori suntem într-un loc sfânt, ori într-o adunare sfântă, aceasta este totdeauna cea mai dintâi şi cea mai puternică dorinţă şi cerere a lui Dumnezeu:
– „Fiule, dă-Mi inima ta!” Dă-Mi toată inima ta!

3. Inima omului are cel puţin trei compartimente – nu numai unul.
Primul compartiment este cel al cuvintelor, este conştientul omului. Partea aceasta mulţi o aduc la Dumnezeu şi în acest compartiment mulţi Îl primesc pe Domnul. Vorbesc despre El şi Îi promit multe, cu vorba.
4. Partea a doua a inimii, compartimentul din mijloc, este cel al gândurilor, este subconştientul omului. Partea aceasta la mulţi oameni este mereu închisă şi ascunsă, spre a nu se vedea ce se face acolo şi ce zace. Mulţi oameni îşi aduc la lumina Domnului vorbele lor, dar nu-şi aduc în faţa şi sub stăpânirea Lui cele mai multe din gândurile lor. În subconştientul multor oameni zac atâtea gânduri pe care omul nu le supune niciodată deplin lui Dumnezeu. | Continuare »

Traian Dorz, versificarea

Mahrama_41. Fiii mei, învăţătura unui tată ascultaţi-o
şi, luând aminte bine, cu pricepere urmaţi-o!

2. Căci eu numai sfaturi bune vă grăiesc; gândiţi la ele
şi nu-mi lepădaţi nici unii sfatu-nvăţăturii mele.

3. Căci atunci când eram încă fiu, la tatăl meu în casă,
fiul gingaş, fiul unic, lângă mama mea duioasă,

4. El mă învăţa atuncea şi-mi zicea: «Păstrează bine,
lângă inimă, cuvântul şi povaţa mea o ţine.

5. Dobândeşte-nţelepciunea şi priceperea, în toate,
nu-mi uita cuvântul gurii şi dintr-însul nu te-abate.

6. Nu-mi lăsa învăţătura – şi ea fi-ţi-va păzitoare,
s-o iubeşti oricând, căci dânsa te va ocroti sub soare.

7. Începutu-nţelepciunii: dobândeşte-nţelepciune
şi, cu tot ce ai, câştigă cunoştinţa celor bune.

8. S-o nalţi, fiul meu – şi dânsa înălţa-va al tău nume,
dac-o-mbrăţişezi, ea este slava ta, cât eşti pe lume.

9. Ea pe capul tău va pune fericita ei cunună
şi-o cunună-mpărătească drept podoabă o să-ţi pună.

10. Fiul meu, ascultă-mi glasul şi cuvântul meu îl ţine
şi-atunci anii vieţii tale vor fi mulţi şi plini de bine! | Continuare »

Traian Dorzversificarea

Folosul temerii de Dumnezeu şi al înţelepciunii.

Mahrama_31. Fiule, să nu uiţi sfatul dat de-a mea înţelepciune:
ţine-n inima ta toate sfaturile mele bune!

2. Căci lungi-ţi-vor ele anii zilelor vieţii tale,
aducându-ţi multă pace totdeauna pe-a ta cale.

3. Nu te lase bunătatea, umblă cu credincioşie,
leagă-le la gât, pe tabla inimii tu ţi le scrie.

4. Şi-astfel căpăta-vei cinste şi o sănătoasă minte
şi la Dumnezeu în faţă – şi la oameni înainte.

5. O, încrede-te în Domnul, tu, din inima ta toată,
iar pe-a ta înţelepciune nu te bizui vreodată!

6. Recunoaşte-L în a tale toate căile sub soare,
căci El netede-ţi va face drumurile şi uşoare.

7. Nu te socoti tu singur înţelept – ci-n toate cele
teme-te mereu de Domnul şi te-abate de la rele.

8. Căci aceasta-ţi va aduce în tot trupul sănătate,
răcorire-ţi va aduce oaselor înviorate.

9. Să cinsteşti mereu pe Domnul cu-ale tale-averi cinstite
şi cu cele dintâi roade din venitul tău primite.

10. C-atunci din belşug grânarul fi-ţi-va plin
în orice vreme
şi-ale tale teascuri pline de belşug de must vor geme. | Continuare »

Traian Dorz, versificarea

Îndemn la căutarea înţelepciunii.

Mahrama_2

1. Fiul meu, dacă primi-vei sfaturile mele-n viaţă,
dacă vei păstra cu tine înţeleapta mea povaţă,

2. Dacă vei lua aminte pururea la-nţelepciune,
dacă inima pleca-ţi-vei ca pricepere s-adune,

3. De vei cere-nţelepciunea c-o dorinţă tot mai mare,
de-o vei cere-n rugăciune de la Domnul, Care-o are,

4. Dac-o vei căuta cum cauţi dup’ argint, după-o comoară,
dacă vei umbla s-o afli precum cauţi averea rară,

5. Atunci, tu vei înţelege frica Domnului în viaţă,
vei afla cum cunoştinţa cea de Domnul se învaţă.

6. Căci înţelepciunea sfântă Dumnezeu o dăruieşte,
cunoştinţa şi ştiinţa gura Lui le izvorăşte.

7. Domnul dă izbândă celor ce trăiesc în curăţie,
dă un scut la toţi câţi umblă după nevinovăţie.

8. Căile neprihănirii Domnu-n veac le ocroteşte
şi-a plăcuţilor Lui cale totdeauna o păzeşte.

9. Atunci tu vei şti dreptatea judecăţii Lui divine
şi nepărtinirea…, toate căile ce duc la bine. | Continuare »

Traian Dorz, versificarea

Mahrama_1Strigarea Înţelepciunii.

1. A lui Solomon proverbe, pildele ce le-a spus el,
Solomon, fiul lui David, împărat lui Israel,

2. Pentru ştirea-nţelepciunii şi a bunei cunoştinţi
şi pătrunderea adâncă a cuvintelor cuminţi,

3. Spre aflarea-nţelepciunii de bun-simţ şi umblet drept,
de nepărtinire-n cinste şi de-a judeca-nţelept,

4. Ca cei ne-ncercaţi să afle agerime minţii lor,
tânărul să poată-ajunge chibzuit şi simţitor.

5. Dar s-asculte şi-nţeleptul, căci ştiinţa-şi va mări,
iar cel priceput, prin ele, şi mai iscusit va fi.

6. Spre a prinde înţelesul unei pilde sau cuvânt,
tâlcul şi-adâncimea vorbei înţelepte pe pământ.

7. Frica Domnului e pururi al ştiinţei început,
dar nebunii nu ţin seama de-al luminii drum plăcut.

8. Fiule, ascultă sfatul ce-al tău tată ţi-l va da
şi-ndrumarea mamei tale, cât vei fi, n-o lepăda!

9. Căci acestea-s o cunună pentru capul tău plecat
şi un lanţ frumos de aur pentru gâtul tău curat. | Continuare »

– Însoţitorul meu binecuvântat, Pilda şi Puterea mea, spune-mi astăzi, care trebuie să fie relaţia mea cu lumea?
Până unde trebuie să merg în legăturile mele cu cei între care trăiesc, muncesc şi umblu? Şi de unde trebuie să-mi rup orice legături cu ei?

– Felul în care se poate desfăşura bine toată umblarea ta prin lume şi printre oameni depinde în totul numai de felul în care se desfăşoară fericit umblarea ta cu Mine.
Lumea este câmpul tău de muncă şi de luptă pentru tine şi pentru Mine.

Întâi pentru tine… Pentru că de munca şi de lupta ta cea bună din lume depind curăţia cugetului tău, pacea conştiinţei tale, împlinirea datoriilor pentru care ai fost zidit în Mine, cinstea numelui tău, fericirea vieţii tale şi, până la urmă, mântuirea şi slava ta veşnică.

Apoi pentru Mine…
Pentru că de munca şi de lupta ta hotărâtă şi stăruitoare în slujba Mea depinde înaintarea Evangheliei, biruinţa luminii, însănătoşirea vieţii, mântuirea semenilor tăi, nimicirea păcatului şi împlinirea planurilor lui Dumnezeu. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

… În vremea când Mântuitorul era judecat şi osândit la moarte, nu toţi cei care fuseseră de faţă atunci au strigat: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!“.
Au fost şi mulţi care n-au strigat, care au tăcut… Care au tăcut vinovat cânt trebuia să strige: Nu! Nu-L răstigni! Nu-i vinovat acest Om de nici una dintre crimele de care este învinuit şi de acuzele ce se aduc împotriva Lui. Toţi aceşti martori mincinoşi şi murdari spun neadevăruri. Omul acesta n-a fost în stare să facă aşa ceva niciodată. Acei care spun despre El aceste calomnii să dovedească, să arate ce spun! Nu osândiţi pe un Nevinovat, căci vă va osândi Dumnezeu!
Dar toţi au tăcut. Au tăcut orbii cărora El le dăduse vederea… Au tăcut cei înfometaţi pe care El îi dusese să se ospăteze, care se îngrăşaseră acum, care aveau case la oraş, mobile luxoase, haine la modă, cei care se îmbuibau cu mâncăruri şi băuturi, în timp ce El flămânzea, suferea, plângea, Se ruga şi tăcea… Au tăcut toţi cei pe care El îi ridicase din mizerie, din neştiinţă, din anonimat.
[…] Aşa se săvârşeşte crima cu ajutorul celor care tac. Cu ajutorul „fraţilor“ înţelepţi, care nu-şi pun ei în primejdie situaţia lor, spre a apăra pe un om chiar nevinovat, dar care acum nu le mai poate procura nici un avantaj direct, însă dacă l-ar apăra le-ar putea pricinui vreo neplăcere. Că a fost el un binefăcător cândva şi pentru ei, poate. Dar dacă acum nu le mai poate face nimic… „Mai bine să nu ne băgăm. Nu ne mai interesează problema.“
Aceştia sunt martorii nepăsători, martorii vinovaţi, martorii criminali, care, îngăduind nelegiuirea prin tăcerea lor, se fac părtaşi cu făptaşul ei la osânda lui.
Şi să şi fie şi acum şi în vecii vecilor!

Doamne, ce dator pot fi
harului Tău mare,
mii de vieţi dac-aş trăi
şi-aş tot vrea să pot plăti,
Doamne, ştiu că nu voi fi
niciodată-n stare!

Doamne, că mi-ai dat şi dat
aur ca din soare,
nu-i ca mine de bogat,
Doamne, nici un împărat,
dar de cât mi-ai dat şi dat
ce-Ţi voi da eu oare?

Doamne, n-am un nalt cuvânt,
nici alt dar mai mare,
doar o lacrimă şi-un cânt,
şi-acel tainic simţământ
pentru care nu-i cuvânt,
inima mea are.

Doamne, ia-mi-le-ascultând
dulcile-mi suspine
şi le-aşază lăcrimând
lângă dulcele Tău gând
care-Ţi arde aşteptând
numai după mine!

Traian Dorz, Cântarea biruinţei

Traian Dorz, Eternele poeme

Trei Nume-n Unul Singur
e Harul şi Misterul
ce-nvăluiesc pământul
şi-nstăpânesc Eterul,
le spune Ziua, Nopţii
şi Iarna, Primăverii
şi Seara, Dimineţii
şi Moartea, Învierii…

Trei Feţe-a Celui Unic
şi Veşnic Creatorul
din Care toate, toate
şi-au forma şi izvorul
şi-n care toate, toate
se duc topindu-şi eul
Trei Stări – Acelaşi Unic
şi Veşnic Dumnezeul… | Continuare »

Fratelui Traian Dorz, la împlinirea a douăzeci şi unu de ani de când ne aşteaptă în prag de cer

Doamne, dă-i răsplată sus
celui care ne-a condus
mâna când ne tremura,
pasul care nu-ndrăznea,
inima arzând durut,
plânsul zbuciumând tăcut,
şi condeiul prea sfios
vrând să-L nalţe pe Hristos,
şi arcuşul ce-a cântat
tot de dor înfiorat.

Doamne, răsplăteşte-n cer
celui ce ne-a fost străjer
luptele când se-nteţeau,
flamuri când se sfărâmau,
rugul când ardea robind
cu cătuşe-nlănţuind
dorul cel nemărginit,
zorii fără răsărit…
Doamne, dă-i răsplată-n cer
fratelui rămas străjer! | Continuare »

POEŢI ŞI VERSURI DIN ÎNCHISORILE COMUNISTE
Lidia Hamza

Poporul nostru şi-a răscumpărat prin jertfă fiecare generaţie, încă de la formarea lui având sfinţi a căror moaşte ne-au dăinuit peste veacuri neamul şi credinţa. Chiar în vreme de răstrişte, când, o mie de ani, s-au tot zbătut unii să ne şteargă din istorie, sfinţii noştri români sunt atestări pe care nimeni nu le poate nega. Cu cât se dorea mai tare zdrobirea identităţii noastre ortodoxe, cu atât răsăreau mai mulţi vajnici apărători ai ei.
Pe lângă sfinţii români, canonizaţi deja, care au purtat temeluirea noastră ca neam creştin pe umerii martiriului lor şi care au răscumpărat cu jertfele lor ortodoxia neamului nostru, mai avem încă mulţi trăitori de ortodoxie pe care doar puţini îi ştiu: sfinţii închisorilor comuniste.
Lor şi poeziei în zeghe doresc să le aduc un pios omagiu, astăzi, de ziua Sfinţilor români.
Românul s-a născut poet. Poezia lui irumpe însă din suferinţa neamului. Doina şi balada specifice poporului de pe acest mirific picior de plai sunt unice tocmai pentru că izvorăsc din suspin, precum floarea de crin, a cărui mireasmă cu cât e mai zdrobită, cu atât devine mai puternică. Neamul românesc a trăit însă dintotdeauna suferinţa ca pe o biruinţă. Cântecul era victoria lui. Viersul aninat de coarda vibrândă sub degetele vreunui vituoz era şi este încă remediul aprigelor crize sociale sau morale prin care a trecut poporul nostru de-a lungul zbuciumatei sale istorii. | Continuare »

Traian Dorz,
din vol. Cântări îndepărtate

Te rog nu pentru lume, Tată,
nici pentru fiii ei cei răi,
ci pentru turma Ta curată
şi pentru copilaşii Tăi.

Te rog nu să le-opreşti furtuna
şi nici să-i iei de pe pământ,
Mă rog să-i faci să fie una,
aşa cum Eu cu Tine sânt.

Le cer adânca părtăşie
cu darul Binelui Suprem,
uniţi din inimă să fie,
aşa cum Eu şi Tu suntem!

Mărturisirea mântuirii
la fel s-o poarte pe pământ,
părtaşi sfinţeniei iubirii
uniţi cum Eu cu Tine sânt,

Curaţi de orişice minciună,
de-a pururi, Tată, să-i păzeşti,
uniţi să fie împreună
aşa cum Tu cu Mine eşti!

Şi-ajută-i, Tată, să trăiască
cerinţa Sfântului Cuvânt,
Iubirea să-i nedespărţească
aşa cum Eu cu Tine sânt.

Traian Dorz

De nu-mi erai decât un prieten,
oricât de-apropiat cândva,
Te-aş fi putut uita, Iisuse, –
dar Tu eşti Prietenia mea.

De nu-mi erai decât un cântec,
oricât de drag, Te-ai fi-nvechit, –
dar Tu-mi eşti Armonia însăşi,
în veci mai nou şi mai dorit.

De nu-mi erai decât un nume,
puteam să-l uit, oricum erai, –
dar Tu-mi eşti, pentru veci, Iisuse,
tot scumpul vieţii mele Rai.

De nu-mi erai decât un zâmbet
uşor Te-aş fi putut uita, –
dar Tu-mi eşti toată Fericirea
din care-mi scot iubirea mea.

De nu-mi erai decât o rază
vreo noapte Te-ar fi-ntunecat, –
dar Tu-mi eşti Soarele Vieţii
desăvârşit şi minunat.

Cum să Te uit, atunci, Iisuse,
orice-ar veni şi-oricine-ar vrea,
când Tu-mi eşti Răsuflarea vieţii,
Fiinţa şi Mişcarea mea?

Traian DORZ

[…] Eu cred că în cuptorul acesta de foc al încercării Oastei este ascunsă o mare taină. Domnul Iisus nu i-a dus pe ucenicii Săi în marile încercări la sfârşitul misiunii lor, ci la începutul acestei misiuni. Tot aşa, Biserica Domnului nu şi-a avut marile ei cerneri la sfârşitul chemării ei de pe pământ, ci la început.
Tot aşa, sunt încredinţat că încercările prin care a trebuit şi poate mai trebuie să treacă Lucrarea Oastei Domnului sunt rânduite anume spre a o cerne şi lămuri în aşa fel – atât pe ea, cât şi pe cei aleşi să lucreze în ea – încât să ajungă cu adevărat un mijloc în mâna şi în planul lui Dumnezeu, pentru o mare mântuire, a multora.
Încercările acestea au fost doar o şcoală în care, o dată trecută prin ea, Lucrarea să înveţe cum să îndrume mai departe pe cei care vor mai veni şi în anii viitori în şcoala ei mântuitoare. Cuptoarele au fost numai o pustie prin experienţele căreia a trebuit să umble ea, ca oarecând poporul lui Israel, înainte de a intra în măreaţa sa istorie viitoare!…
Căci, după cum istoria lui Israel nu sfârşea cu pustia, ci abia începea cu ea, tot aşa, cred că istoria Oastei Domnului nu sfârşeşte cu luptele şi cernerile de prin aceşti primi cincizeci de ani ai ei, ci poate că abia cu ele începe.
Hristos are nevoie să treacă printre noi în toate ipostazele istoriei Sale, spre a-Şi alege şi spre a se putea dovedi toţi cei care vin la El, pentru ce vin şi pentru ce stau.
| Continuare »