Predică la Naşterea Maicii Domnului
Fiule, când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită (Iisus Sirah 2, 1).
Fraţilor, când soarele îşi arată discul său luminos în zarea galben-roşiatică, razele sale într-o clipă ajung până la tine şi-ţi răspândesc veselia în inimă. Dar el nu răsare pe neaşteptate, ci trimete vestitorul său, care încredinţează pe cel ce priveşte la Răsărit că soarele vine grăbit să lumineze şi să aurească culmile dealurilor şi vârfurile copacilor. Cine este însă acest vestitor al soarelui? cine ne spune că discul de foc vine să răspândească lumină şi căldură peste firea adormită?
Este îngânarea de lumină şi întunerec înainte de ivirea soarelui, este amestecătura de ceaţă uşoară şi fum subţire, care, îmbrăcată în veşmânt roşiatic, poartă numele de revărsatul zorilor. Ea ne vesteşte că soarele e gata să răsară.
Dar împreună cu firea, cu lumea aceasta văzută, fraţilor, pe care soarele o veseleşte, trăieşte şi o lume nevăzută: este lumea sufletelor noastre. Şi ea are soarele ei, care a trezit-o din adormirea păcatului. Păcatul lui Adam o vârâse în întunerec, în noapte neagră. A venit însă soarele cu lumină orbitoare, Hristos Domnul, alungând negura păcatului şi încălzind sufletele.
Soarele de pe bolta cerului ne bucură cu răsăritul său numai după o noapte de câteva ceasuri. Cu cât mai mare bucurie a trebuit să aducă soarele Hristos, când răsări după o noapte de mii de ani! Răsăritul acesta a fost băutura răcoritoare care a alinat inima, a mângâiat sufletul şi a udat gâtlejul ars şi uscat al omenirii. Pentru aceasta şi pe soarele Hristos noi creştinii îl numim soarele dreptăţii, căci el n-a venit numai să aducă lumină şi căldură, ci mai cu seamă, pace, dreptate, bine şi adevăr.
De aceia şi naşterea Mântuitorului noi o serbăm cu bucurie mare, ca răsăritul soarelui dreptăţii nesfârşite.
Dar după cum soarele din înaltul cerului este vestit că are să răsară de zorile dimineţii, tot aşa ne este vestit şi răsăritul soarelui dreptăţii. Şi după cum omul şi firea toată se bucură când văd zorile, vestitorul soarelui, tot aşa creştinul saltă de bucurie când vede zorile care-i vestesc venirea soarelui dreptăţii, Hristos.
Iată-ne chiar azi, fraţilor, în aceste zori ale venirii Mântuitorului. Iată-ne în ziua naşterii Sfintei Fecioare Maria. Noi nu ne putem gândi la naşterea sa, fără a ne gândi la naşterea Mântuitorului. Naşterea Sfintei Fecioare este vestitoarea venirii lui Hristos, este zorile care vestesc lumii răsăritul soarelui dreptăţii. Cum zorile merg înaintea soarelui, aşa şi noi serbăm întâi naşterea Maicii Domnului, şi numai după asta a Mântuitorului. Şi cum vestitoarea soarelui bucură firea toată, aşa şi naşterea Maicii Domnului, ca vestitoare a venirii Mântuitorului, vine să ne bucure pe noi. Dar bucuria care rămâne închisă în inimă, nu e bucurie. Ea trebuie arătată în afară, pentru ca să cinstim cu vrednicie această zi sfinţită.
Dar cu ce vom cinsti această zi, fraţilor? Trebuie să căutăm ceva vrednic de dânsa, ceva care să puie în mişcare inimile noastre. Ei bine, vă voi vorbi despre o frumoasă şi folositoare învăţătură creştină, vă voi vorbi despre ispită.
Cu dânsa vom cinsti această zi a Maicii Domnului: iar pentru ca această cinstire să fie întreagă, trebuie să fim cu luare-aminte.
Fraţilor, Găteşte-ţi sufletul tău spre ispită ne spune Sfânta Scriptură, şi este de trebuinţă să ne gătim şi să ne înarmăm spre a nu fi prinşi pe neaşteptate. Viaţa aceasta este un război neîncetat, după cum spune dreptul Iov. Zămisliţi în nedreptate prin păcatul lui Adam, noi purtăm înăuntrul nostru sămânţa stricăciunii, care neîncetat ne îndeamnă la rău. Lumea ne pune înainte lucruri care aţâţă şi care aprind în noi aplecarea la rău. Această ispită se frământă neîncetat împrejurul nostru, ca un leu care mugeşte şi stă gata să ne înghită. Nicio vârstă nu scapă de ispită; chiar deprinderea faptelor bune nu ne pune cu totul la adăpost, şi înseşi locurile sfinte sunt turburate uneori de vrăjmaşul mântuirii oamenilor. Noi îl vedem, fiindcă ispitele ţin un loc întins în viaţa sufletească a omului. Ele îl urmăresc pretutindenea, şi pentru asta este de multă nevoie să fim învăţaţi şi luminaţi asupra lor.
Fraţilor, câţi dintre noi n-au simţit puterea ispitei! câţi nu s-au simţit prinşi, fără să vrea, în lanţurile ei? Îţi sfărâmă voinţa ta, şi o vezi cum te târăşte în apele ei, fără putere de a te smulge din vârtej. Aproape nu este om care într-o pornire de mânie să nu se simtă împins spre rău. El e gata să lovească, să strice, şi cu greutate nespusă se poate opri. Ei bine, ce este aceasta decât o ispită? Fără să vrei, mânia te trage la rău.
Nu vedem noi în zilele noastre oameni care, apucaţi de mânie, zic: fugi dinaintea mea să nu cad într-un păcat. Ce este aceasta? Este ispita care-l îndeamnă să lovească sau să ucidă. Este o îmboldire să faci răul, când mintea îţi spune să nu faci aşa. Mintea este aceea care strigă: fugi dinaintea mea să nu cad într-un păcat. Ea vede răul, dar tot atunci omul simte şi puterea cea drăcească, care îl împinge să-l facă.
Omul plecat la băutură nu poate trece pe lângă o cârciumă fără a nu se simţi tras spre dânsa. Cârlige nevăzute parcă se agaţă de dânsul şi-l trag înăuntru. Şi aceasta este tot ispită, este pofta inimii care-l împinge.
Fiecare vârstă îşi are ispitele sale, niciuna însă nu e scutită. Copilul de 8 şi de 10 ani, oricât e de mic, tot are şi el ispita lui. De vede adunătura de copii răi şi stricaţi, unde toate relele se învaţă, dă şi el fuga acolo. ÎI spun părinţii că nu e bine, simte şi el aceasta…, degeaba, ispita ca un lanţ nevăzut îl trage acolo unde este răul.
Tânărul vede pe alţii de vârsta lui îngâmfaţi şi înzorzonaţi cu toate nimicurile, îl aude lăudându-se cu toate ticăloşiile lor şi se simte şi el îndemnat să facă ca dânşii, măcar că mintea îi spune că e rău. Ce este asta decât ispita periculoasă şi nenorocită!
Tânăra care vede pe altele ca dânsa îngrijindu-se numai să se spoiască şi să se gătească, o apucă şi pe ea dorul să facă aşa. Vede pe alta harnică şi ţinându-se numai de lucrările de seamă, ştie că acestea sunt mai bune, dar ispita n-o lasă şi o sfârşeşte în adunarea celor uşuratice şi răutăcioase.
Femeia, cum vede pe altele strânse la clevetiri şi uneltiri urâcioase, gata e şi ea să se ducă acolo. Altele sunt în casa Domnului la rugăciune, dar nu spre acestea se duce, ci spre cele clevetitoare. Ispita îi varsă venin în inimă şi faptă veninoasă face.
Bărbatul ştie undeva o familie de nevoiaşi, dar nici prin cap nu-i trece să se ducă la dânşii. Ştie însă aiurea un loc de petrecere şi de plăceri nevrednice de un om cuminte. Ei bine, întins se duce acolo. Ispita tocmai la rău îl trage.
Chiar bătrâneţa are ispitele ei. Are apucătura nebună de a-şi strânge la avuţii când se ştie cu un picior în groapă. Este pornită la îndărătnicie şi nepăsare la nevoile altuia, şi de multe ori e împietrită în păcatele vechi.
Şi aşa, fraţilor, nu este vrâstă scutită de ispitire. Ea îşi întinde laţurile sale în toate părţile şi urmăreşte pe om neîncetat, ziua şi noaptea, trăgându-l la rău. Puterea ei este aşa de mare, că, aproape totdeauna, între bine şi rău, el se duce spre rău: acolo îl trage ispita.
Puterea ei se simte totdeauna. Mai nu e om care să nu o ştie. Câţi nu stau la îndoială uneori: să se răzbune pe duşman, sau să-l lase în plata Domnului? Să-şi împli- nească pofta sau să o înnăduşe? Mintea îţi spune să faci una, ispita drăcească însă te sfătuieşte alta, şi mulţi nenorociţi se duc după acest învăţător al pierzării.
Rădăcina ispitei într-o mare măsură este în noi înşine, fiindcă ispita are putere mai mult asupra omului slab şi supus patimilor. Pe cel tare nu-l atinge. Fiecare e cercat de a sa poftă zice sfântul Iacov (1, 14). Aceasta e trista moştenire pe care ne-au lăsat-o strămoşii Adam şi Eva prin neascultarea lor de Dumnezeu. Toţi simţim în noi fiinţa şi apăsarea patimilor.
Când intrăm însă sub scutul legii dumnezeieşti şi încercăm să le zmulgem, atunci ele se ridică cu înverşunare, asemenea unor fiare turbate care se reped în barierele ce le stau împrejur. Dacă o clipă el se moaie şi se liniştesc, nu le credeţi biruite, îndată ridică capul şi încep lupta cu o furie mai mare decât înainte. Se poate spune că sufletele curate simt mai tare puterea patimilor decât acei care se lasă în voia lor, tocmai pentru că ele lovesc, ca şi un râu care izbeşte, nu pe cei ce merg la vale cu dânsul, ci pe acei ce caută să suie la deal.
Deci rădăcina patimilor noastre neîncetat caută să iasă la lumină; niciodată nu ajungi să le zmulgi cu totul. Cea dintâi pricină a ispitelor este pornirea noastră la rău. Câtă vreme sâmburele boalei este în tine, toate apucăturile rele ale lumii îşi găsesc răsunet în inima ta.
Lumea aceasta este o piaţă întinsă în care toate răutăţile se răsfaţă, căutând să prindă în mrejele ei pe toţi cei ce se apropie de dânsa. Mijlocul ei este ispita. Ea este undiţa periculoasă, care aduce pe om în lăcaşul răutăţilor. Ea este aceia care nenoroceşte atâţia oameni, aducându-i în pierzare.
Omul supus ispitei este un fel de morişcă bătută de vânt. Într-însul nu poţi avea încredere, nu poţi lăsa pe mâna lui o treabă însemnată. Să-i dai o sumă de bani s-o ducă undeva, te temi, că dacă, e iubitor de plăceri, se abate din drum şi cheltuieşte dintr-însa. Se înhăitează cu prieteni, căci la petreceri îndată se găsesc, şi însărcinarea ta n-o mai duce la capăt. Dacă e plecat la băutură, e şi mai rău. Pofta turbată îl târăşte prins ca de nişte funii. Abia zăreşte localul băuturii, şi-l şi ispiteşte să se ducă într-însul. Poţi da ceva pe mâna unui asemenea om? Ferească Dumnezeu! El risipeşte în băutură ce i-ai dat, iar ce-i mai rămâne pierde, fiindcă, bând, îşi pierde cunoştinţa, nu ştie ce face. Ispita îl abate din drumul cel drept.
Vedeţi, fraţilor, omul supus ispitei este ca o luntre pe valuri care nu e stăpână pe sine. El este o fire slabă pe care nu poţi pune niciun temei. El nu e stăpân pe sine niciodată, ci poftele îl duc când la dreapta, când la stânga. Cea mai uşoară ispită, şi el se pleacă înaintea ei. Dacă-i spui de ce face aşa, zice că nu poate altfel. Apoi, cu omul care e mânat de pofte şi ispite nu mai poţi face nimic, nu poţi avea legături cu dânsul, fiindcă nu mintea sănătoasă îl mână. Şi omul care nu se poartă după minte, nu merită numele de om, fiindcă orbeşte şi fără socoteală merg vitele, omului însă i se cere mai mult. El pentru asta are minte şi voinţă, ca să se slujească de ele. Dacă însă în loc de minte el se ia după patimi, şi, în loc de voinţă, după ispită, cine mai poate să se întovărăşească cu dânsul? Fiecare se teme ca nu cumva la mijlocul lucrului să-l ispitească ceva şi apoi să-l lase baltă. Dimpotrivă, ce frumoasă privelişte ne dă omul cuminte şi tare pe voinţa lui! Vorba lui e vorbă şi lucrul lui e lucru. Într-însul patima este înăduşită, iar ispita este privită cu dispreţ.
De ce merită cinstire sfinţii? Pentru că ei nu s-au purtat ca ceilalţi oameni; pentru că, neîncetat stăpâni pe dânşii, pofta nu i-a stăpânit şi ispita nu i-a înlănţuit. Când a fost ceva bun de făcut sau rău de alungat, ei n-au zis că nu pot, cum zic mulţi în zilele noastre.
Mare lucru este a fi stăpân pe tine şi frumoase roade aduce omului!
Dar, fraţilor, degeaba ne-am munci noi să arătăm relele urmări ale ispitei, dacă n-am arăta şi mijloacele de a o alunga. Ar fi ca şi cum am vedea boala şi n-am căuta leacul.
Ispita este şi ea boală, boală care atinge şi sufletul şi trupul, dar are şi leacurile ei. Rugăciunea, Sfintele Taine şi împotrivirea sunt arme puternice.
Domnul şi Mântuitorul Hristos ne-a învăţat cu pilda şi cu cuvântul său. Noi îl vedem petrecând patruzeci de zile în pustie în post şi rugăciune pentru a se pregăti la ispitele diavolului. Cu cuvântul său ne-a învăţat când a zis: Priveghiaţi şi rugaţi-vă să nu cădeţi în ispită (Matei 4, 41).
Aşa să facem şi noi, fraţilor, pentru a îndepărta ispita. Nu vă rugaţi însă, cum au mulţi obiceiul, înşirând la vorbe fără să le simtă. Nu, ci înaintea lui Dumnezeu faceţi socoteala faptelor voastre şi cu toată inima luaţi hotărârea de a alunga ispita.
Prin taina Sfintei Împărtăşiri, omul îşi înnoieşte simţirile şi nu pierde din vedere învăţăturile dumnezeieşti. Cei dintâi creştini în toate zilele se rugau împreună, erau de faţă la Sfânta Jertfă şi se împărtăşeau. Îndeletnicirea aceasta neîncetată a omului cu cugetări dumnezeieşti îl face nevătămat în faţa ispitei şi alungă toate gândurile rele.
Al treilea mijloc de a birui ispitele este împotrivirea. Sfântul apostol Pavel ne numeşte ostaşi ai lui Hristos; el ne dă o armătură întreagă ca să ne împotrivim şi să fim luptători viteji. Numai împotriviţi-vă diavolului, spune sfântul apostol Iacov, şi îndată îl veţi vedea fugind (cap. 4, 7).
Este de trebuinţă să te împotriveşti ispitei chiar de la început, fără a mai sta de vorbă cu dânsa. Noi ştim ce a costat pe strămoaşa noastră Eva când a stat de vorbă cu şarpele ispitelor. Pierderea Raiului, a fost urmarea. De câte ori aceiaşi purtare neînţeleaptă e urmată de o cădere asemănătoare!
Uneori ajunge să dispreţuieşti ispita pentru a scăpa de dânsa. Alte ori ajunge să-ţi îndeletniceşti mintea cu ceva sănătos sau chiar să lucrezi cu mâinile. Sunt ispite care ajung periculoase tocmai fiindcă ne gândim mult la dânsele. Sunt mii de gândiri, mii de închipuiri, care pot să străbată sufletul, mii de simţiri care mişcă inima noastră, dar despre toate acestea trebuie să purtăm tot atâta grijă ca şi călătorul de muştele care bâzâie împrejurul lui. Când te simţeşti împins să iei numaidecât parte la cutare adunare, la cutare petrecere de unde ştii că pot ieşi multe rele, apucă-te mai bine de vreun lucru plăcut şi uită. Ispitele par plăcute la început, vrei numaidecât să zbori la dânsele, dai apoi singur poţi vedea cât rău ţi-au adus!
Pentru aceia cumpăneşte tot ce faci, gândeşte-te mai dinainte dacă nu-ţi poate veni vreun rău dintr-însul şi numai după ce te-ai încredinţat că nu, apucă-te de-l îndeplineşte.
Ispitele îţi pot ieşi în cale pretutindenea. Trebuie să-ţi întăreşti voinţa ca să aibă puterea de a se împotrivi şi a nu fi subjugată de ispite.
Deci, fraţilor, să nu alergăm după tot ce ni se pare că e bun, căci putem găsi acolo sâmburele multor rele. Câţi nu se duc în locuri desfrânate zicând: n-o să fie nimic, şi nenorocirea iese mai mare decât şi-au putut-o închipui! Câţi nu se duc în locurile pierzării, unde se joacă bani la noroc, cu gândul numai să privească. Dar ispita îi târăşte şi pe dânşii la joc, şi, din una în alta, din pierdere în pierdere, ajung de risipesc cât au adunat o viaţă întreagă. Tot aşa, altul se duce într-o adunare unde ştie că este şi un duşman al lui. El se duce cu gândul să nu vorbească cu dânsul, dar diavolul îl ispiteşte, îl îndeamnă la vorbă, se ia la ceartă, la bătaie, ajung şi la ucidere. Multe nenorociri s-au întâmplat în felul acesta, că omul n-a ştiut să se împotrivească ispitei. Despărţire, dar, de dânsa în toate chipurile! S-o ocolim ca pe boala cea rea! Amintiţi-vă de glasul Mântuitorului, care zice: Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită, căci numai aşa vom cinsti cu vrednicie ziua sfântă a Naşterii Maicii Domnului. Amin.
Arhimandritul IULIU SCRIBAN, Predici pentru popor