MĂRTURISITORII LUMINII

Fragment din vorbirea fratelui Popa Petru de la nunta de la Sâmbăteni – 29 iulie 1979

„A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan. El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină” (In 1, 6-8).

… Scumpii noştri, am citit aci un verset, la început, din Evanghelia după Ioan, capitolul 1, versetele 6 până la 8: „A venit un om trimis de Dumnezeu”, scrie acolo. Poate nu era potrivit la această nuntă să citim acest verset. Ar fi fost bine să vorbim numai despre nuntă, numai despre nuntaşi, numai despre binecuvântări, numai despre fericire şi numai despre bucurii. (…)
Pe unde sunteţi voi, părinţilor? Sau sunteţi amândoi neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu şi păziţi fără pată toate poruncile Domnului? Ca să cereţi Domnului să vă dăruiască un copil. Să vă dăruiască un copil, pentru ca apoi voi să-l dăruiţi lui Dumnezeu. Căci numai dacă puteţi dărui copilul pe care vi l-a dat Domnul, dacă-l puteţi dărui Aceluia care vi l-a dat, atunci veţi fi fericiţi, atunci veţi fi binecuvântaţi şi-n viaţa aceasta, şi în viaţa cealaltă.
Îngerul îi spune lui Zaharia odată în biserică, când era la tămâiere: „Zaharie, nu te speria, nu te înspăimânta, nu te teme. A fost ascultată rugăciunea ta, Zaharie. A fost ascultată”.
Dumnezeu, chiar dacă ni se pare nouă că întârzie, El nu întârzie prea mult. El ascultă rugăciunile iubiţilor Lui. Şi i-a fost ascultată şi rugăciunea lui Zaharia. Şi în curând i s-a împlinit. Şi a văzut cu ochii lui ceea ce a cerut mulţi ani de la Dumnezeu, cu lacrimi. Iar copilul acesta a venit cu un scop, nu ca alţii. A venit cu un plan. Dumnezeu a avut o deosebită lucrare cu acest copil.
A venit copilul acesta trimis de Dumnezeu. A venit copilul acesta să mărturisească despre Lumină. Lumina era în lume. N-a făcut Dumnezeu lumina la început? Dumnezeu, când a început să lucreze, prima lucrare pe care a făcut-o a fost lumina. A spus: „Să fie lumină”, şi s-a făcut lumină. Şi a văzut că lumina era frumoasă şi bună. Şi lumina luminează până în zilele noastre, până-n vremile noastre. Şi toţi ochii văd lumina. Şi ne bucurăm, şi umblăm la lumină, şi muncim la lumină. Ce-am face noi dacă n-ar fi lumina? Dar ce durere, când nu-L cunoaştem pe Acela care a făcut lumina…
Era Lumina în lume pe vremea lui Ioan Botezătorul? Era lumina în lume. Dar oamenii trăiau în întuneric, deşi era Lumina în lume. Şi atunci a fost nevoie să trimită Dumnezeu, Cel ce a făcut lumina, un om în mijlocul lor, să mărturisească despre Lumină: „Oamenilor, iată, Lumina-i aci. Nu mai umblaţi în întuneric! Îndreptaţi-vă căile! Croiţi cărări drepte cu picioarele voastre! Pocăiţi-vă, căci se apropie Împărăţia lui Dumnezeu. Vine în urma mea Unul… vine în urma mea chiar El Însuşi, Creatorul. El este Lumina cea adevărată, El vă poate da fericirea pe care v-o doriţi fiecare. El vă poate izbăvi de sub puterea întunericului”.
Ioan a mărturisit despre Lumină. Aşadar, dacă nunta iubiţilor noştri s-a potrivit chiar acum, în preajma acestei sărbători, să vorbim despre viaţa acestui mare om trimis de Dumnezeu cu un scop pe pământul acesta: să mărturisească despre Lumină.
Mulţi oameni au fost, pe vremea lui Ioan Botezătorul, pe pământ şi în lume, din toate clasele, de toate vârstele. De ce oare la nici unul n-a venit îngerul, nu i-a încredinţat Dumnezeu această slujbă şi această misiune? Era nevoie de un alt om, era nevoie să trimită Dumnezeu un om anume, un om trimis de Dumnezeu, să mărturisească despre Lumină. Ioan a fost acela care a mărturisit despre Lumină.
Când mă gândesc la viaţa lui, când mă gândesc la trăirea lui săracă… S-a vorbit şi aseară aci despre viaţa lui. El avea o haină din păr de cămilă. Cu ea umbla vara şi se topea de cald, cu ea umbla iarna şi tremura de frig. Aceeaşi haină era de noapte, aceeaşi haină era de zi. El n-a avut pâine. Toată viaţa lui a fost în post. Viaţa lui a fost o viaţă de post şi de rugăciune. El n-a avut aşternut. Oare unde te-i fi odihnit tu? Tu, slujitor al lui Dumnezeu. Tu, om trimis de Dumnezeu, care ai venit să mărturiseşti despre Lumină. De ce toţi aveau case, numai tu nu? De ce toţi aveau aşternut, numai tu, trimisul lui Dumnezeu, n-aveai nici un aşternut? De ce toţi aveau pâine caldă şi se puteau bucura de ea, numai tu, scump slujitor al Luminii, tu nu aveai? Alţii puteau să stea lângă un pahar şi-şi permiteau… Tu nu! Aşa cum scrie despre el: „nu va bea nici vin, nici vreo băutură ameţitoare, ci se va umple de Duhul Sfânt din pântecele mamei lui”.
O, da, Ioane! Tu aşa ai mărturisit despre Lumină. Tu n-ai vrut să mărturiseşti numai cu gura. Tu n-ai vrut numai să spui cuvinte frumoase despre Acela ce vine în urma ta, [căutând] cum să fie mai frumos istorisite. Tu ai dovedit prin viaţa ta, prin rugăciunea ta, prin postul tău, prin jertfa ta. Tu aşa ai mărturisit despre Lumină.
– Dar, Ioane, nu te gândeşti tu că, mărturisind aşa mereu despre Lumină, fără hodină, fără mâncare… nu te gândeşti, Ioane, că tu te topeşti? Nu te gândeşti că viaţa ta se stinge zi cu zi şi anii tăi se apropie mereu şi mereu de capătul călătoriei tale?…
– Nu, fraţii mei, nu mă gândesc, pentru că eu am venit să mărturisesc despre Lumină. Pot să se hodinească alţii, pot să mănânce alţii, pot să cânte alţii, pot să-şi permită să stea la mese cu pahare alţii… eu am venit să mărturisesc despre Lumină. Eu nu pot să fac aşa cum fac alţii. (…)
El a spus aşa: „Nu sunt vrednic! Nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua, încălţămintea piciorului Aceluia care vine în urma mea”. Pilda smereniei, pilda ascultării… Iată trimisul lui Dumnezeu! Iată, cel care vorbeşte despre Lumină, cum s-a plecat până în ţărână, cum s-a plecat până jos. El a spus: „Eu nu sunt vrednic”. Pentru că numai atunci şi-a început mărturisirea despre Cel care venea în urma lui, despre Cel care era Lumina.
Priviţi o clipă la Ioan. Îl vedem pe urmă aruncat la o închisoare.
– De ce, Ioane? Ce rău ai făcut tu? Tu ai vorbit numai bine, tu i-ai învăţat numai bine pe toţi care veneau în jurul tău. Nu ţi-a trebuit avutul nimănui, nu te-ai atins de nimic, al nimănui. De dreptul nimănui tu nu te-ai atins. Tu ai postit mereu, tu te-ai rugat. De ce ai ajuns tu acolo, Ioane? De ce? De ce?…
Pentru că oamenii iubeau întunericul şi urau Lumina. Şi tu voiai să arăţi Lumina, şi faptele lor rele nu puteau să te sufere pe tine, care mărturiseai Lumina. Şi de aceea te-au adus până în starea aceea.
Irod pune mâna într-o zi pe Ioan şi-l aruncă la închisoare. Nu l-a aruncat la închisoare cu gândul să-l prăpădească, să se scape de el, că Irod vedea că Ioan e un om al lui Dumnezeu, că-i trimisul lui Dumnezeu; şi-l asculta cu plăcere, şi stătea în cumpănă de multe ori, şi nu ştia ce să facă când Ioan îi vorbea despre judecata viitoare, despre neprihănire, despre adevăr. Când îi spunea cu îndrăzneală sfântă: „Nu-ţi este îngăduit! Poţi să fii tu oricine ai fi! Trăieşti în nelegiuire! Nu ţi-e permis lucrul acesta!”, Irod se îngrozea şi se gândea: „Are dreptate omul acesta. Am să pun odată capăt răutăţii mele şi am să ascult de omul acesta”.
Aşa-l asculta Irod cu plăcere. Dar Irodiada n-a văzut bine lucrul acesta. Şi astăzi, şi mâine l-a îndemnat pe Irod, până când l-a băgat [pe Ioan] în închisoare.
Soseşte ziua cea cu bun prilej, când Irod îşi prăznuia ziua naşterii; şi atunci, în timpul ospăţului, fiind turmentat el de vin, vine diavolul şi îl aduce [în starea din care] să facă ceea ce el n-a gândit că va face niciodată. Priviţi o clipă la palatul lui Irod. Priviţi acolo la lăutari. Priviţi acolo la ospeţe, priviţi la băutori şi la băuturi, priviţi acolo la mâncări. Priviţi ce vesel e împăratul Irod. Şi treceţi dincolo, într-o cameră fără lumină, într-o cameră rece şi întunecoasă, şi veţi vedea un om în genunchi acolo, postind. Şi nu poate rămâne nici acolo. „Să nu mai trăiască omul acela nici acolo. Noi suntem aici fericiţi, avem vin, avem bucurii, avem ospeţe, dar omul acela, dacă iese de-acolo, iar ne mustră pe noi. Să nu mai iasă şi să nu mai fie!”
Şi [iată] înşelăciunea vrăşmaşului, cu prilejul zilei acesteia. Căci tu, Iroade, dacă nu te-ai hotărât pentru Domnul când ascultai cu plăcere Cuvântul lui Dumnezeu, acuma ţi-a venit ziua şi prilejul să fii nenorocit pentru totdeauna şi să n ai de la cine-l mai asculta niciodată. Tu nu ştiai, când ai trimis la închisoare să-i taie capul acestui om trimis de Dumnezeu care a făcut numai bine şi numai bine ţi-a voit şi ţie, tu nu ştiai că atunci îţi tai fericirea ta şi de-aici, şi pentru veşnicie şi că te osândeşti pe tine pentru totdeauna?
O, slujitor scump al lui Dumnezeu! Tu te-ai dus în pace. Dar Lumina pe care ai mărturisit-o tu a rămas în urmă şi a strălucit mai frumos şi va străluci până la sfârşitul vremilor, şi până la sfârşitul veacurilor. Va străluci această Lumină fiindcă a fost mărturisită cu putere, a fost mărturisită cu trăire, a fost mărturisită cu o îndrăzneală sfântă. Da, lucrarea acestei mărturisiri a Luminii a rămas până la sfârşitul veacurilor.
Am vrea şi de această dată, şi de la această nuntă, să ne despărţim cu un gând. După cum toţi nuntaşii spun după ce se întorc: „A fost nuntă frumoasă. Au fost mâncări aşa, au fost mâncări aşa, s-au primit atâtea daruri…”, să spunem şi noi: „Am rămas şi noi cu ceva de la acea nuntă din Sâmbăteni. Că a fost Fiul lui Dumnezeu acolo şi cei amărâţi s-au întors fericiţi; şi cei ce s-au dus bolnavi s-au întors sănătoşi; şi cei care s-au dus vinovaţi acolo s-au întors fără vină, ca şi cum n-ar fi avut-o niciodată. Iar cei care cu dragoste L-au iubit vor duce şi mai departe dragostea şi ascultarea lor, până la capăt”.
Am vrea să ne întoarcem şi noi de la nunta din Sâmbă¬teni cu ceva.
A venit un om trimis de Dumnezeu. De atunci e demult, fraţilor. Ne întoarcem mai aproape, spre noi. Ne întoarcem aproape, înspre zilele noastre. Şi în zilele noastre, în poporul nostru, în Biserica noastră, a venit un om trimis de Dumnezeu. Fiecare dintre voi îl ştiţi pe acest om pe care l-a trimis Dumnezeu.
Au fost mulţi oameni pe vremea lui Ioan Botezătorul, dar a trebuit să vină un altul.
Au fost mulţi oameni pe vremea Părintelui Iosif, dar noi eram fără lumină.
Eram copii pe băncile şcolii şi cântam în strană la biserică: „Văzut-am Lumina cea adevărată”, Şi cântam o minciună. Nimeni nu văzuse Lumina cea adevărată. Şi mă gândesc la mulţi dintre cei care nici astăzi n-au văzut Lumina cea adevărată. Au văzut mulţi lumini. Au văzut lumina cunoştinţei, au văzut lumina cărţii. Au văzut lumină… au văzut. Dar adevărata Lumină a fost ascunsă de mulţi ochi.
Şi a venit un om trimis de Dumnezeu; şi el nouă ne-a mărturisit despre Lumină. Şi, pentru că Părintele Iosif a venit în mijlocul poporului nostru trimis de Dumnezeu, în mijlocul Bisericii noastre, noi am văzut Lumina. Noi eram fără Lumină. Noi eram în întuneric, noi umblam în întuneric, trăiam în întuneric, pentru că întunericul ne orbise ochii. Dar Dumnezeu S-a îndurat de noi şi ne-a trimis şi nouă un om. El a mărturisit despre Lumină. El ne-a spus: „Treziţi-vă, iubiţilor! Veniţi la lumină, nu mai staţi la întuneric! Lumina-i lângă voi! Hristos vă aşteaptă, veniţi la El! Iată Lumina!”.
Da, acest om trimis de Dumnezeu. Priviţi la viaţa lui. Priviţi-l într-un pat bolnav. Priviţi atâtea operaţii pe trupul lui. Priviţi-l cum se roagă şi cum posteşte el. Priviţi la munca şi jertfa depuse de el pentru ca tu, frate, pentru ca tu, soră, să te poţi bucura de Lumină, să vezi şi tu Lumina. Să poţi spune: „Doamne, Îţi mulţumesc că L-am aflat pe Iisus”. Dar cum L ai aflat? Dar cine ţi-a spus ţie despre Iisus? Cine te-a dus pe tine la Iisus? A cui mână te-a luat, te-a ţinut de mână şi te-a dus şi pe tine să te întâlneşti cu Dumnezeu?
Dacă n-ar fi fost acest om trimis de Dumnezeu în ţara noastră, mulţi dintre noi nu L-am fi aflat pe Domnul niciodată, deşi au fost multe credinţe în ţara noastră şi au fost multe religii în ţara noastră… Da, iubiţilor, dar pentru noi nu era nici una. Pentru noi a trebuit să vină un om deosebit, trimis de Dumnezeu la noi acasă, acolo unde eram noi. Şi el să ne mărturisească despre Lumină, şi el să ne spună despre Lumină. Şi doar prin ascultarea lui şi prin jertfa şi dragostea, şi credincioşia sa să ne bucurăm şi noi astăzi de un har, de o binecuvântare şi de o fericire nespus de mare.
Fraţii mei dragi, oamenii cei trimişi de Dumnezeu sunt foarte rari. Preţuiţi-i pe oamenii care-s trimişi de Dumnezeu. Ei sunt scumpi ca lumina ochilor. Aşa sunt de scumpi oamenii care-s trimişi de Dumnezeu! Dumnezeu, Care-i trimite, ţine la oamenii Lui ca la ochii Săi. Sunt oameni care valorează cât un popor. Sunt oameni care valorează cât o ţară. Gândiţi vă la Moise de odinioară: când mâinile lui se ridicau înspre cer, biruinţa întregului popor era câştigată; iar când Moise îşi lăsa mâinile jos, tot poporul era în primejdie şi toţi piereau. Aceste două mâini erau mai scumpe decât tot poporul, decât tot neamul celălalt, decât toată ţara cealaltă.
Da, iubiţilor, oamenii care-s trimişi de Dumnezeu sunt scumpi. Preţuiţi-i şi ascultaţi-i. Da, ascultaţi-i. Până când îi mai aveţi în mijlocul vostru.
Ne gândim la temnicerul din Filipi, când s-a întors el la Domnul. Apostolul Pavel şi Sila au trebuit să plătească atunci o jertfă aşa de mare! A trebuit să fie bătuţi şi chinuiţi, şi zdrobiţi, şi aruncaţi acolo în închisoare, închişi, acolo unde era temnicerul, ca să-l scoată pe temnicer de-acolo, din starea de orbie şi întunecime şi să-i arate Lumina, şi să i-L arate pe Hristos.
De ce oare temnicerul din Filipi n-a putut să fie mântuit numai prin Jertfa Crucii de pe Golgota? De ce a trebuit Pavel, slujitorul scump al lui Dumnezeu, să mai plătească şi el o jertfă, să mai verse şi el sudoare şi sânge, şi lacrimi? De ce? El a împlinit în trupul său ceea ce lipsea suferinţelor lui Hristos.
Temnicerul din Filipi, după ce s-a întors la Domnul, în acelaşi ceas i-a dus acasă, le-a spălat rănile şi le-a pus masa. S-a trezit, cu el, şi toată casa lui şi s-au bucurat de mântuirea care le-a fost adusă. Dar pe urmă i-a adus înapoi la locul unde au fost închişi cu picioarele în butuci, acolo unde îi pusese şi stătuseră înainte şi unde cântau şi-L lăudau pe Domnul, din chinurile cele mai groaznice. Pe trupşorul lor şi pe picioarele lor se scursese sângele până jos.
Pentru temnicerul din Filipi n-a fost un loc mai cald şi mai fericit decât locul acela. După aceea, ori de câte ori avea el o clipă liberă, se ducea acolo, la locul acela, şi săruta plângând locul unde au fost picioarele acelora care i-au vestit lui pe Iisus cel Răstignit. Şi ori de câte ori a vorbit, cu lacrimi sau cu dragoste, despre Numele lui Iisus, a vorbit cu aceeaşi dragoste şi cu aceleaşi lacrimi şi despre numele lui Pavel. Pentru temnicerul din Filipi n-a fost un Iisus fără Pavel; şi n-a fost un Pavel fără Iisus. În inima temnicerului din Filipi au fost legaţi Iisus cu Pavel împreună; că dacă n-ar fi fost Pavel, nici el nu l-ar fi aflat niciodată pe Domnul Iisus.
Vă miraţi oare de ce i-a purtat recunoştinţă aşa de multă temnicerul? Vă miraţi oare de ce unii tineri îi iubesc aşa de mult pe părinţii lor? Vă veţi mira oare de ce, când vestim Numele lui Iisus, noi spunem şi numele lui Iosif? De ce oare? Pentru că el a fost acela care ne-a mărturisit nouă despre Lumină. Pentru că, pe lângă Jertfa de pe Golgota, s-au plătit, de-atunci încoace, mereu osteneli şi jertfe, mereu lacrimi de către aceia care au venit în urmă ca să mărturisească despre Lumină.
Vă bucuraţi astăzi în locul acesta – şi suntem aşa de fericiţi, chiar dacă pe feţele noastre sunt lacrimi. Noi ne bucurăm în chip deosebit, şi printre lacrimile noastre, de o mântuire care ne-a fost şi nouă adusă de Acela care, pe Golgota, S-a răstignit. Şi vrem să-I mulţumim lui Dumnezeu, şi dorim din tot sufletul nostru, iubiţilor, să-I fim recunoscători lui Dumnezeu nu numai pentru ceea ce El a făcut pe Golgota din dragoste pentru noi, dar şi pentru ceea ce au făcut, de-atunci şi până la noi, aceia care au fost trimişi de Dumnezeu să ne mărturisească despre Lumină.
Să nu uităm: acela care-i trimis de Dumnezeu, el va măr¬turisi numai despre Lumină. El va trăi luminos. Viaţa lui va fi o lumină.
Aşa cum s-a topit Ioan Botezătorul ca să arate Lumina, pe Iisus, aşa s-a topit Părintele Iosif. Aşa s-a topit. Aşa s-a topit, luminând, picătură cu picătură.
Văzut-aţi… când n-avem lumină electrică, aprindem câteodată lumânarea de seu. Dar privim mereu la ea: „Oare nu vine lumina? Şi vedem că lumina pe care am aprins-o noi, de seu, se topeşte, se topeşte, se topeşte. Picură mereu câte-o lacrimă din ea şi, când se termină ultima picătură, noi rămânem iar fără lumină.
La lumina lui Ioan Botezătorul s-au bucurat mulţi în timpul acela. Dar când Ioan Botezătorul s-a dus şi a fost luat din mijlocul lor, atunci ei au rămas iarăşi la întuneric.
O, iubiţilor! Preţuiţi-i pe aceia care mai luminează în mijlocul vostru şi care se topesc luminând. Sunt şi astăzi printre noi oameni trimişi de Dumnezeu. S-a spus înainte aci: poate şi-n clipele acestea or fi mâini înălţate spre cer; or fi genunchi care sunt plecaţi spre cer pentru binecuvântarea acestei nunţi; pentru propăşirea tinerilor noştri dragi; pentru fericirea lor; pentru înaintarea Evangheliei, pentru Numele lui Iisus, ca să fie vestit, ca să fie mărturisit. Nu-i uitaţi pe aceia.
Aduceţi-vă aminte de cei care au vestit Cuvântul lui Dumnezeu. Uitaţi-vă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa. S-a spus mereu şi mai înainte aşa. Iubim pe toţi oamenii, iubim pe toţi credincioşii. Toţi sunt fraţii noştri. Iubim pe toţi vecinii noştri şi trăim cu toţi în pace. Dar faţă de tatăl nostru, faţă de familia noastră, faţă de părinţii noştri duhovniceşti, precum şi de cei trupeşti, noi avem o deosebită dragoste şi respect – şi să nu se mire nimeni de lucrul acesta!
O, sora mea tânără, o, fratele meu tânăr, orişicând, orişiunde, la orice stare înaltă vei ajunge în viaţa aceasta, nu uita, nu uita de părinţii tăi. La orice stare înaltă vei ajunge, tu nu vei putea să spui niciodată despre părinţii tăi, decât cuvinte frumoase şi dulci, decât cuvinte pline de dragoste, de recunoştinţă şi de iubire.
Nu demult, în zilele trecute, i-am auzit pe nişte tineri, după ce nişte vizitatori au ieşit din casa lor, iar tinerii i-au petrecut, spunând: „Apoi nu vă luaţi după părinţii mei. Nu vă luaţi după tata acum… el îi bătrân, şi-a mai pierdut dintre ele…”. O, cât de zdrobiţi au rămas cei care au auzit aceste cuvinte! O, cât de zdrobită a fost inima mea când am auzit aşa ceva…
O, tineri dragi! Voi nu veţi putea să spuneţi niciodată despre părinţii voştri aşa ceva. Priviţi la părul lor alb, priviţi la el. Şi niciodată voi nu veţi putea să spuneţi, decât cuvinte frumoase, decât cuvinte de recunoştinţă despre aceşti peri. Despre mâinile care, bătătorite, v-au crescut pe voi şi v-au creat un viitor mai frumos şi mai strălucit. Aduceţi-vă aminte, aduceţi-vă aminte mereu de părinţii voştri! Aduceţi-vă aminte de munca şi osteneala lor, de dragostea lor. Încununaţi-i cu ascultarea voastră, până-i mai aveţi.
N-aţi văzut pe mulţi tineri, când părinţii le-au murit, cum vin cu cununi grămadă şi le aruncă pe mormântul lor? Cununile acestea nu sunt cununi, ci sunt pietre grele pe pieptul părinţilor lor, şi acolo în mormânt, dacă copiii nu şi-au ascultat părinţii până când aceştia au fost în viaţă împreună cu ei şi până când copiii au avut pe cine să asculte.
Tinerii noştri dragi, voi să nu aduceţi cununi după moarte. Aduceţi cununi acuma. Încununaţi-vă părinţii cu ascultarea voastră, cu dragostea voastră şi cu recunoştinţa voastră, până când îi mai aveţi.
O, tineri dragi care nu vă ştiţi preţui părinţii voştri… Veţi plânge odată amar lângă nişte morminte mute, care nimic nu vă vor mai spune niciodată, niciodată. Căci ceasul acesta trece aşa de repede şi vine veşnicia. Cei care aţi ascultat până la capăt, cei care aţi rămas supuşi şi credincioşi până la capăt veţi moşteni ceea ce vi s-a promis. Iar dacă acuma n-am putut să fim ascultători [cât ţine] clipa aceasta scurtă şi ceasul acesta atât de scurt, o, iubiţilor, în zadar va fi plânsul prea amar apoi, când nu veţi mai putea căpăta ce aţi pierdut niciodată, niciodată…

Lasă un răspuns