Predică la duminica a VII-a după Rusalii

Sfântul Nicolae Velimirovici

Un lac fără apă mai poate fi numit lac? Nu; e mai degrabă un crater uscat. Un om fără Dumnezeu mai poate fi numit om? Nu; e mai degrabă un mormânt. După cum apa e tot ce-i mai de seamă dintr-un lac, tot așa Dumnezeu în om.
Dacă sufletul omului ar fi cu totul deschis către Dumnezeu (și acest lucru presupune închiderea către lume), omul acela s-ar întoarce la încântarea primordială a vederii lui Dumnezeu. Credința înseamnă, mai înainte de toate, amintirea acelei pierdute primordiale vederi a lui Dumnezeu, amintire rămasă întipărită în conștiință. După întunecimea Gadarei, a viețuirii păgâne, unde Domnul nu a întâlnit nici un strop de credință la oameni – nici măcar după marea minune a vindecării celor doi îndrăciți – urmează, una după alta, câteva împrejurări când Hristos găsește mare credință la câte cineva. Hristos putea, cu un singur cuvânt al Său, să vindece într-o clipă toți bolnavii de pe pământ, spune înțeleptul Gură-de-Aur. Dar pentru ce? Ar fi însemnat să-i pună pe oameni pe aceeași treaptă cu necuvântătoarele, care sunt lipsite și de libera voință, și de libera alegere, și de scopuri mai înalte. Ar fi coborât oamenii, să zicem, la scara lunii și a stelelor, care sunt legate prin legi să strălucească; și la scara stâncilor, care sunt legiuite să stea și să cadă la poruncă; și a apelor din râuri, care curg după cum li s-a rânduit. Dar omul are înțelegere, el trebuie să facă de bunăvoie ceea ce creaturile necuvântătoare fac în virtutea legii puse lor: să fie credincioși lui Dumnezeu și să împlinească poruncile Lui. „Dumnezeu poruncește și sunt legată să-L ascult”, spune întreaga fire. „Dumnezeu poruncește și am datoria morală să-L ascult”, spune omul. Omul are alegerea; nu între două bunuri, ci între bine și rău. Daca alege binele, va fi prieten lui Dumnezeu și fiu in împărăția cea veșnică, și va fi deasupra firii. | Continuare »

Ochiul e luminătorul trupului cu-adevărat,
fericit e trupul care are ochiul lui curat,
căci, când ochiul cel din frunte e curat şi sănătos,
plin de viaţă şi lumină e tot trupul lui Hristos.

Dar când ochiul ce conduce este rău şi vinovat,
ce s-aştepţi la celelalte, ce mai poate fi curat?
Dacă el, cel pus în frunte, vede strâmb şi merge rău,
cum să meargă cei din urmă, cum să fie trupul său?

Doamne, dă-Ţi lumina sfântă ochilor pe care-i pui
să-i îndrume drept pe alţii în Hristos şi-n trupul Lui,
curăţeşte-i de-orice vină, fă-i să vadă sănătos,
ca să-ndrume-n curăţie Trupul Sfânt al lui Hristos.

Iar când vreun păcat ajunge să-i întunece-n vreun fel,
dă-le lacrimi să se spele până vor scăpa de el.
Când nici lacrima nu-i spală, du-i în noaptea de dureri,
să se cureţe acolo, pentru-a fi cum Tu le ceri.

Când nici plânsul, nici cuptorul nu-l pot face sănătos,
scoate ochiul rău şi-aruncă-l din Lucrarea lui Hristos.
Că, decât a fi tot trupul în Gheenă aruncat,
e mai bine să se piardă numai ochiul necurat.

Traian Dorz, Cântarea viitoare

Nu s-a temut ILIE, proorocul, să se suie într-un car de  foc? – întrebă odată un învăţător pe elevii săi.
– Nu s-a temut, – răspunse copilul unui ostaş din Oastea  Domnului – pentru că în acel car îl chemase Dumnezeu şi Dumnezeu conducea carul.
Potrivit răspuns, pe care noi trebuie să-l completăm. Sfântul Ilie-proorocul s-a suit la cer într-un car de foc. Oare nu este şi lucrul acesta o minunată icoană pentru şcoala suferinţelor?
Cele mai multe suflete se ridică spre cer cu carul cel de foc al suferinţelor şi încercărilor. Înfricoşat este acest car, la vedere, dar trebuie să ne suim în el cu toată încrederea, pentru că, prin el, Domnul ne ridică la cer.

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

vindecarea-slabanogului-Capernaum

Sfântul Nicolae Velimirovici, Predică la Duminca a II-a din Post

Duminica trecută am ascultat pericopa Evanghelică despre tăria minunată a arătării măreţe şi puternice a lui Hristos. Natanael, care a pus la îndoială cuvintele Apostolului Filip, că îndelung aşteptatul Mesia S-ar fi arătat în lume, şi aceasta în persoana lui Iisus din Nazaret – tot Natanael, de îndată ce a ajuns înaintea Domnului, L-a recunoscut îndată, şi L-a mărturisit atât ca Fiu al lui Dumnezeu, cât şi ca Împărat al lui Israel.

Evanghelia de astăzi vorbeşte despre ostenelile mari şi luptele oamenilor cu credinţa adevărată, pentru a veni înaintea Domnului Hristos. Patru oameni purtau pe o rudenie de-a lor sau pe un prieten, care era bolnav de paralizie – ducându-l pe patul său, el fiind foarte slab şi lipsit de ajutor. Ei au încercat fără să izbutească, să străbată prin mulţimea deasă de oameni, pentru a ajunge lângă Domnul şi, neizbutind, s-au urcat pe acoperişul casei, l-au desfăcut şi, cu osteneală multă, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul şi l-au aşezat la picioarele Vindecătorului făcător de minuni. Aceasta era măsura credinţei lor în Hristos.
Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Domnul nu a auzit credinţa lor spusă în cuvinte, dar El a văzut această. Ochii Lui duhovniceşti au pătruns până în adâncurile cele mai ascunse ale inimii omeneşti şi, privind aceste adâncuri, a văzut această credinţă. Cu ochii Săi trupeşti, El văzuse şi cunoscuse ostenelile şi strădaniile lor, pentru a aduce omul bolnav înaintea Lui. Atunci, credinţa lor era vădită atât vederii duhovniceşti a Domnului, cât şi ochilor Lui trupeşti.

Necredinţa cărturarilor care erau de faţă la această întâmplare, era de asemenea vădită pentru Domnul. Ei cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel – el huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai Dumnezeu? Şi îndată cunoscând Iisus cu duhul Lui că aşa cugetau ei în sine, a început să-i mustre cu blândeţe pentru aceasta: „De ce cugetaţi acestea în inimile voastre?” Domnul, în judecata Sa limpede, citeşte inimile necurate cu aceeaşi lesniciune cu care le citeşte pe cele curate. | Continuare »

Vindecarea-slabanogului-din-Capernaum-6Traian DORZ

Noi avem pe pământ să luptăm ne-ncetat,
să-i salvăm şi pe-ai noştri ce zac în păcat,
până când cei iubiţi pe Hristos vor fi-aflat,
tineri dragi, să muncim ne-ncetat!

Tineri dragi, să muncim cu răbdare,
ca să vină şi cei dragi la Iisus,
să-i rugăm,
să-i chemăm,
ne-ncetat să lucrăm
– şi cei dragi vor veni la Iisus!

Noi avem pe pământ să lucrăm ne-ncetat,
spre-a salva tot poporul ce zace-n păcat,
cu credinţa, cu fapta, cu gândul curat,
spre Hristos să-i chemăm ne-ncetat.

Noi avem să-L rugăm pe Hristos ne-ncetat
să-i ridice pe toţi cei ce zac în păcat,
până când lumea-ntreagă pe El va fi-aflat
pe Hristos să-L vestim ne-ncetat.

„NICI O BRAZDĂ!…”

Ioan MARINI
«Viaţa Creştină» nr. 25 / 18 iunie 1939, p. 1

În urma unor pretenţii de peste hotare privitoare la pământul nostru, ţara şi-a spus din nou cuvântul prin repetatele declaraţii ale prim-ministrului ei. Iar acest cuvânt hotărât, care consfinţeşte drepturile poporului nostru în hotarele lui, s-a strâns într-o parolă care este parola unui neam întreg faţă de oricine priveşte cu jind peste gard, în curtea casei noastre.
„Nici o brazdă!” Aceasta e parola care străbate ţara de la un capăt la altul, arătând hotărârea îndârjită a unei ţări de a se apăra împotriva oricăror încălcări nedrepte, de oriunde ar veni ele.
Dar această parolă se potriveşte de minune şi pentru creştinii cei adevăraţi a căror viaţă sufletească e primejduită mereu de vrăjmaşi care se numesc: lume, diavol şi trup.
Şi creştinul are de aparat o „ţară”, un „pământ” sfânt, care este sufletul său, de vrăjmaşul ce dă mereu târcoale (I Ptr 5, 8) să cucerească acest suflet. De aceea el trebuie să vegheze mereu la „hotare”, gata oricând (Gal 6, 11) să lupte, să sufere, să învingă cu parola hotărâtă: „Nici o brazdă” pentru vrăjmaş. „Nici o brazda “ din sufletul meu pentru satan si lucrurile lui. „Nici o brazdă” pentru lume şi poftele ei. „Nici o brazdă” pentru trup, ca să-i împlineşti dorinţele lui pătimaşe. „Nici o brazdă” niciodată pentru păcatul care vrea să pună stăpânire peste tine. „Murim mai bine în luptă, decât robiţi să fim” – spune o cântare naţională. Murim mai bine în lupta, decât robiţi să fim sufleteşte de ispită şi păcat, spunem şi noi. | Continuare »

NU-I MAI NEAGRĂ NOAPTE

Traian DORZ

Nu-i mai neagră noapte-n lume,
nici abis mai fioros
decât inima din care
a fost alungat Hristos!

Nu-i mai fără rost viaţă,
trai mai fără de folos,
moarte mai fără nădejde,
decât cea fără Hristos.

Nu-i blestem atât de crâncen,
iad atât de-ntunecos,
chin mai greu ca-n conştiinţa
lepădată de Hristos!

O nefericite suflet,
nu mai sta necredincios,
– până încă mai poţi plânge
nu te rupe de Hristos!

O RUGĂCIUNE ABSURDĂ?

la Duminica Vindecării îndrăciţilor din Gadara
AVA ELIAS

„Dracii rugau pe Iisus şi ziceau: «Dacă ne scoţi din ei, dă-ne voie să ne ducem în turma aceea de porci»” (Mt 8, 31).

Iată o rugăciune care poate părea a fi una absurdă, mai întâi prin faptul că aici avem un exemplu în care vedem că şi dracii se roagă, ceea ce pare un lucru de mare mirare. Apoi caracterul absurd al acestei rugăciuni este dat de scopul şi deznodământul rugăciunii. Scopul este, fără îndoială, unul viclean, prin faptul că diavolii Îi cereau Domnului Iisus să nu-i trimită în „adânc” (conf. Lc 8, 36), adică nu doreau să dea socoteala în faţa căpeteniei lor pentru faptul că s-au întors fără sufletele pe care puseseră stăpânire.
Atunci când puterea lui Dumnezeu îl îndepărtează pe diavol din om, iată cum viclenia diavolului face ca să dorească să ia în stăpânire, drept trofeu, măcar nişte porci şi încă nişte porci morţi. Drept urmare, cererea absurdă a diavolilor are un deznodământ inutil prin faptul că posedarea porcilor a fost pentru puţină vreme, cunoscând faptul că porcii, aruncându-se în mare, au murit cu toţii, producând astfel inevitabilul; adică destinaţia diavolilor fiind tot „adâncul”.
Acest lucru denotă faptul ca diavolii nu pot „citi” viitorul, aşa cum încearcă toate metodele de ghicitorie să-i înşele pe oameni. Diavolii, în dorinţa lor de posedare, căutau orice mijloc, numai şi numai să nu ajungă în „adânc”, însă oricât au dorit diavolii să amâne reîntoarcerea în locul de unde au plecat, în cele din urmă tot acolo au ajuns.
Din aceasta întâmplare putem înţelege că în viaţa noastră niciodată nu trebuie să amânăm hotărârile folositoare mântuirii, nici momentul pocăinţei, nici al rugăciunii, nici prilejul faptelor bune, nici slujirea lui Dumnezeu. Amânarea face parte din tactica diavolului, el găsind multe prilejuri şi motive de a ne determina să amânăm hotărârile, potrivit zicalei din istorioara binecunoscută Lasă, mai ai vreme. | Continuare »

Să ceară milă pentru un rob al său…

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz
la comemorarea fratelui Popa Petru, la Săucani – 29 iunie 1988

… Astăzi s-a vorbit despre întâmplarea sutaşului aceluia care a venit şi s-a rugat pentru supusul său. Şi se vorbeşte despre credinţa sutaşului şi despre felul minunat în care el a venit la Iisus. Dar se vorbeşte foarte puţin despre robul pentru care a venit şi a mijlocit omul acesta. Trebuie să fi fost acesta un om minunat. Pentru că sutaşul acesta spunea: „Am mulţi sub stăpânirea mea…”. Şi, în mijlocul tuturor acelor mulţi, acest rob pentru care a venit să se roage el trebuie să fi fost un copil minunat, un om minunat, că a [meritat] să facă stăpânul pentru el un sacrificiu aşa de mare. Un sutaş roman să se ducă să se roage la reprezentantul unui popor asuprit de ei şi să ceară milă pentru un rob al său… e o jertfă mare. Acest mare stăpân, acest mare stăpânitor peste robi a făcut un lucru mare pentru robul său. Ce minunat trebuie să fi fost robul acela pentru care stăpânul lui a făcut aşa un gest frumos!
Noi mulţumim lui Dumnezeu că, pentru fratele nostru şi pentru bucuria aceasta, ne-a dat un timp aşa de plăcut şi o zi aşa de minunată astăzi.
Mulţumim lui Dumnezeu că v-a pus pe inimă gândul să veniţi. Şi-I mulţumim că v-a ajutat să realizaţi acest gând. Mulţumim că multele piedici care v-au fost în cale fiecăruia le-aţi biruit şi aţi ajuns în această zi. Duceţi mai departe un mesaj frumos. Şi, [amintindu-vă de această] frumoasă zi, gândiţi-vă că Domnul a pregătit-o aşa frumoasă, pentru că l-a iubit aşa de mult pe robul acesta care L-a slujit aşa de frumos pe Stăpânul său.
Să ne dăm şi noi silinţa să-L slujim aşa de frumos pe Domnul nostru, ca, atunci când va fi nevoie să intervină pentru noi undeva, să poată face Domnul acest lucru cu bucurie, cum a făcut stăpânul pentru robul din Evanghelia de astăzi.
Domnul să fie binecuvântat pentru astfel de robi minunaţi care mişcă inima stăpânilor lor.
Am trăit şi am văzut foarte multe astfel de gesturi frumoase. Din cauza unui slujitor credincios, Dumnezeu a mişcat inima unui stăpân puternic. Şi multe roade minunate au adus în familiile unor oameni mari viaţa modestă, ascultătoare şi curată a unor fraţi de-ai noştri care au fost slujitorii lor. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI (Meditaţii la Apostolul zilei)

„Şi prin chiar faptul că aţi fost izbăviţi de sub păcat, v-aţi făcut robi ai neprihănirii“ (Romani 6, 18).

TDorz1Pe vremea când Sfântul Pavel scria aceste lucruri, în lume stăpânea încă legea robiei, care statornicea dreptul de viaţă şi de moarte al stăpânilor asupra acelora care se vânduseră robi ai lor.
O dată ce un om a ajuns robul unui stăpân, acel rob era pe totdeauna proprietatea stăpânului, ca o vită a aceluia, sau ca o unealtă a lui… Stăpânul putea să-i facă orice voia, fără ca robul să i se poată împotrivi sau să-i ceară vreun drept ori vreo socoteală.
Numai dacă se găsea cineva care să dea pentru el preţul de răscumpărare, atunci ar mai fi fost o izbăvire… Altfel, nu! Dacă totuşi se găsea unul să dea acel preţ, fostul rob trecea în stăpânirea noului proprietar, care dăduse pentru el preţul răscumpărării. Iar acum el trecea cu toată viaţa şi puterea lui în slujba noului stăpân.
Sfântul Pavel foloseşte acest fel de vorbire ca un exemplu pentru ceea ce a făcut Mântuitorul nostru Iisus Hristos pentru noi, răscumpărându-ne din robia păcatului în care zăceam, cu preţul cel scump al Sângelui Său vărsat pe Cruce pentru noi şi în locul nostru.
Astfel, prin acel mare Preţ dat Dreptăţii Dumnezeieşti Care ne osândea, dat păcatului care ne robise, dat Legii şi poruncilor ei care stăteau împotriva noastră pentru încălcarea lor, prin acel mare Preţ, Domnul Iisus a devenit Unicul şi Scumpul nostru Stăpân.
Acum este normal să-L iubim şi să-L slujim cu toată puterea noastră numai pe Acela Care a devenit, prin răscumpărare, Stăpânul şi Împăratul nostru, fiindcă nu numai că preţul pe care El l-a dat pentru mântuirea noastră a fost atât de mare încât nimeni alt-cineva nu l-ar mai fi putut da vreodată, dar şi pentru că vrăjmaşul din mâna căruia ne-a răscumpărat era atât de crud. Iar starea din care ne-a scăpat era o osândă şi o pierzare atât de îngrozitoare.

| Continuare »

D.-a-24-Crucea-webCând pierdut eram, Iisuse,
sub osândă şi-n păcat,
în a’ lumii patru laturi
cu durere m-ai căutat.

Întrebat-ai trecătorii
câţi pe drum i-ai întâlnit
unde-i oaia Ta pierdută,
unde-i fiul rătăcit.

Nimeni nu ştia, Tu Singur
m-ai căutat prin vânt şi ploi…
Blând Păstor, plângând de mila
bietei şi pierdutei oi.

M-ai aflat robit, Iisuse,
la duşmanul cel din veac…
Cât ai suferit când, singur
m-ai văzut, pierdut, cum zac!

M-ai privit căzut, şi-n mine
lumea-ntreagă ai simţit
şi, murind, răscumpărare
pentru toţi Te-ai dăruit!

Ţi-ai iertat răstignitorii
şi călăii Ţi-ai iertat
şi-nviind, pe toţi, Iisuse,
pentru Cer i-ai înfiat…

…Astăzi, când priveşti la fiul
ce-a fost cândva rătăcit
îl găseşti supus, Iisuse,
jos sub Crucea Ta căit.

Traian Dorz, Cântările dintâi

Traian Dorz

Ce sfântă e chemarea voastră,
apostoli binecuvântaţi,
ce-n lutul slăbiciunii voastre
comoara Harului purtaţi!

Ce sfânt e rostul zbuciumatei
şi răbdătoarei voastre vieţi –
dispreţuirea voastră-ascunde
comori de-atât de mare preţ.

Ce-adâncă, ce sublimă-i taina
ce-n sufletele voastre-a pus
lumina cerului şi slujba
mărturisirii lui Iisus!

Sunteţi puţini şi slabi, şi umili,
şi-n lumea-ntreagă risipiţi,
dar adevărul şi iubirea
vă dau puteri să biruiţi.

Chemaţi popoarele la viaţă
şi pe Hristos li-L arătaţi,
jertfiţi-vă, se cere jertfă,
apostoli binecuvântaţi!

Poporul nostru a însoţit pe conducătorii noştri. Şi atâta vreme cât conducătorul a fost plin de binecuvântarea lui Dumnezeu şi a ştiut să adune în jurul lui poporul, ceea ce au realizat împreună a rămas nemuritor. Ştefan cel Mare n-a cucerit singur toate biruinţele pe care i le-a dat Dumnezeu. Cum n-a construit singur toate mănăstirile minunate care sunt şi astăzi o podoabă a istoriei noastre, a pământului nostru, a mândriei noastre naţionale; ci a fost ajutat în toate acestea de pătura cea mai largă, care a simţit cu acest conducător sfânt şi l-a însoţit. Pentru că ei l-au văzut stând în genunchi în faţa lor, l-au văzut cu lacrimi în faţa lor, l-au văzut ridicând spre ceruri mâinile rugătoare către Dumnezeu, Care l-a ascultat pentru că şi el, la rândul lui, n-a uitat recunoştinţa şi dragostea faţă de Dumnezeul părinţilor noştri.

Din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Bogdăneşti – 16 august 1981

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Cu acest semn sfânt şi cu acest cuvânt sfânt, desprins din adevărul lui Dumnezeu şi din Cuvântul Său cel Sfânt, şi din paginile Sfintei Evanghelii, din ultimele cuvinte ale Mântuitorului nostru Iisus lăsate ucenicilor Săi, cu acestea vrem şi să începem, şi să sfârşim toate cuvintele noastre, toate lucrările noastre, toate începuturile noastre şi sfârşiturile noastre.
S-au vărsat lacrimi aici. Nu vă ruşinaţi de lacrimi. Ele sunt semnul celei mai înalte nobleţe sufleteşti. Nu pot plânge decât oamenii nobili la suflet, curaţi şi sfinţi, cum a plâns Mântuitorul nostru. Lui nu I-a fost ruşine de lacrimi.
Lacrimile sunt expresia nu numai a celei mai mari dureri, ci şi a celor mai mari bucurii, pe care nu le putem exprima în cuvinte, ci le exprimăm în lacrimi. Pentru că lacrimile sunt un mare dar de la Dumnezeu pentru noi. Vai de cei care n-au lacrimi şi nu pot plânge! Numai ei ştiu ce mare nenorocire este să n-ai lacrimi atunci când nici durerea şi nici bucuria nu le poţi exprima altfel mai înalt, mai frumos, mai divin, decât cu lacrimile.

Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru că ne-a lăsat moştenirea aceasta sfântă şi scumpă: lacrimile, care sunt dovada celei mai mari iubiri, a celei mai fierbinţi rugăciuni, a celui mai inspirat Cuvânt, a celei mai alese stări în faţa lui Dumnezeu.
Să ne rugăm mereu Domnului să nu ne lase fără lacrimi! Nici în dragostea noastră, nici în bucuriile noastre, nici în cuvântările noastre, nici în rugăciunile noastre, nici în cântările noastre. | Continuare »

Traian Dorz, Dorim să fim pg. 94-98

1. Toţi oamenii au nevoie să trăiască, dar au nevoie să şi moară. Cu ce să trăiască au cam toţi, dar cu ce să moară n au decât puţini.

predica-de-pe-munte_17_05

2. Ca să aibă cu ce să trăiască, se luptă toţi oamenii, de la cel dintâi ceas al zilei până la cel din urmă. De la cea dintâi zi a vieţii până la cea din urmă.
Dar ca să aibă cu ce să moară, câţi se luptă şi câţi se îngrijorează?

3. Cel dintâi şi cel mai mare dar pe care l a făcut Dumnezeu oamenilor este lumina. Lumina şi cea trupească, dar mai ales cea sufletească. Fără lumină zadarnice sunt toate darurile celelalte. Fără lumină omul nu ştie cum să le folosească – ori le ar folosi rău.

4. Poate omul să aibă sănătoase şi întregi toate organele trupului ori ale sufletului său; dacă mintea lui este bolnavă, dacă lumina care este în el este întunecată, la ce folos sunt toate celelalte?

5. Chiar dacă de toate celelalte însuşiri ale sale omul este lipsit, câtă vreme are înţelepciunea cea care vine de Sus (Iac 1, 5), omul se orientează bine, umblă cu cumpătare, trăieşte echilibrat şi se strecoară printre necazurile vieţii scăpând cu bine din toate. | Continuare »

nastereasfioaninaintemergatorul

„Proorocule şi Înaintemergătorule al venirii lui Hristos,
după vrednicie a te lăuda pe tine nu ne pricepem noi,
cei ce cu dragoste te cinstim;
că nerodirea celei ce te-a născut şi amuţirea părintelui tău s-au dezlegat
întru mărită şi cinstită naşterea ta,
şi întruparea Fiului lui Dumnezeu lumii se propovăduieşte“.

Traian Dorz, Hristos – Dumnezeul nostru (Meditaţii la Evanghelia după Ioan, cap. I)

„Eu“, a zis el, „sunt glasul celui ce strigă în pustie: «Neteziţi calea Domnului», cum a zis proorocul Isaia“.

Ioan-Botezatorul_11În pustiul fără nici o cale şi fără nici un izvor, în care se găsea atunci omenirea, iată că răsună un glas lămurit.
Omenirea auzea prima dată o înştiinţare clară,
i se arăta prima dată un drum sigur,
i se înfăţişase pentru prima dată — în sfârşit — un Mântuitor real!

Ioan Botezătorul, ultimul străjer, anunţă apariţia Celui îndelung aşteptat.
El încheie şirul nesfârşit de străjeri care aşteptară de atâtea veacuri sosirea dimineţii şi ivirea Soarelui Dreptăţii…
Sosise, în sfârşit, dimineaţa, răsărise, în sfârşit, Soarele (Mal. 4, 2).

O, de când se tot spusese că va veni!
De când tot priviseră prooroci şi oameni neprihăniţi mereu cu dor şi cu nădejde să vadă ziua Lui (Luca 10, 23-24; Evrei 11, 13).
De câte generaţii era mereu aşteptat să vină şi câte suflete se sfârşiseră, tânjind de dor să vadă măcar una din zilele lui Hristos — şi nu le-au văzut.
Acum venea!
Robul şi vestitorul Său mergea înaintea Lui strigând: Iată-L!
Iată Mielul lui Dumnezeu, vine să ridice păcatele lumii!…
Pregătiţi-I calea!…
Pregătiţi-I calea în inimile voastre şi cu inimile voastre!…

Dar glasul care sună pentru netezirea căilor Domnului sună mereu în pustiu. În singurătate. Şi în zadar. | Continuare »

AM TOT STRIGAT

Aflarea-si-vestirea_mAm tot strigat, – de când tot strig
îmi e şi greu să tot mai spun,
dar strig, că ştiu că vine ziua
să ştiţi că n-am fost eu nebun.

Am tot chemat, – de când tot chem
şi ură poate că-mi purtaţi,
dar chem, căci ştiu că vine ziua
când veţi striga înspăimântaţi.
Am tot mustrat, – de când tot mustru
e tot mai gol în jurul meu,
dar tot nu tac, căci vine ziua
cu blestemul lui Dumnezeu.

Am tot venit – şi tot mai vin
să spun că este încă har
şi spun, că ştiu că vine ziua
cu plâns şi ţipăt în zadar.

Am tot înştiinţat – şi mai
răbdaţi-mi să vă-nştiinţez,
căci ştiu ce-aproape este ziua
cu-nfricoşatul morţii crez.

Veţi face şi-acum tot ce vreţi,
cum aţi făcut şi pân-acum,
dar scumpul mântuirii preţ
amar se va plăti cu scrum.

Traian Dorz, Cântările din urmă


Sf-Ioan-Botezatorul_6„Voi înşivă îmi sunteţi martori că am zis:
«Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui.»“

Sfântul Ioan Botezătorul a rămas mereu la mărturisirea sa pe care a ţinut să şi-o ducă cu credincioşie până la capătul vieţii.
A şi dus-o!
Căci numai acela care rămâne statornic îşi duce mărturisi-rea sa până la sfârşit! Toţi cei nestatornici pierd mărturisirea şi n-o mai găsesc niciodată.
De aceea nu mai au crezare la nimeni apoi.

Ioan n-a spus la început un lucru, iar mai târziu altul.
N-a spus odată într-un fel, iar altădată în alt fel.
Căci mărturisirea adevărată e ca şi credinţa: numai una.
Voi sunteţi martori – a spus el – că am zis: Nu eu, ci El.
Voi sunteţi martori că aşa am spus de la început.
Şi aşa spun şi acum şi voi spune până la moarte!

Toţi cei care te-au auzit vor fi martori împotriva ta dacă nu rămâi statornic în credinţa ta, în adunarea ta, în mărturisirea ta.
Dacă vei căuta foloasele tale şi nu ale lui Hristos (Filip. 2, 21), dacă vei căuta în vreun fel să te înalţi pe tine, iar nu pe Iisus, dacă vei lega sufletele de tine şi nu de Domnul; dacă tu vei fi mereu în faţa lui Hristos, iar El va fi mereu în urmă şi dacă tu schimbi cuvântul după împrejurări, după oa-meni şi după interese, mărturisind astăzi într-un fel, mâine într-altul; odată aşa, altădată altcum; acum într-o credinţă şi mâine într-alta!… | Continuare »

Trimişii

Sf.-Ioan-BotezatorulCe mari sunt veşnic, Doamne, trimişii Tăi smeriţi,
dar nici o vreme-n lume şi neam nu i-a-nţeles,
în nici un rând de oameni n-au fost urmaţi de lume
deşi ei duc solia ce Însuţi Tu le-ai dat,
deşi Cuvântul Vieţii în gura lor e unic
ei sunt mereu de semeni adânc necunoscuţi,
fiindcă cei ce-alături trăiesc sunt orbi şi surzi,
urechile şi ochii li se deschid târziu…
– Când se deschid devreme, atunci, prea tulburaţi
din lene şi păcate – în contra lor uniţi –
se scoală să-i trimită cât mai curând napoi
la Dumnezeul Care la dânşii i-a trimis.

… O, lumea nu iubeşte Cuvântul Celui Sfânt
– şi-oricine i-l aduce e osândit de ea!
Trimişii totdeauna plătesc cu jertfe grele
curajul mărturiei aduse lui Hristos.
Ei, care valorează mai mult decât popoare,
în trecerea prin lume sunt cei mai defăimaţi.
– Purtând Lumina Slavei, ei simt că sunt nevrednici,
Lumina dusă însă îi face sori pe veci.
Când Dumnezeu, El Însuşi, nu le ascunde faţa
s-ascund ei, să nu-i vadă prostia strălucind,
căci slava ei le-ar face ne-nchipuit de rău.

Doar cei smeriţi cu duhul, ce-au ochi curaţi,
îi văd
– şi îi urmează-n taină…,
dar ei, ades, sunt muţi.
Când le revine graiul şi spun, e prea târziu:
primejdia răsplăţii în lume a trecut.
… Iar după-aceea poate să-i laude micimea,
aceasta-i doar dovada nevredniciei ei!

Traian Dorz, Cântarea roadelor

sf-ioan-botezatorul-mDupă rugăciunile începătoare:
Troparul, glasul al 4-lea
Proorocule și Înaintemergătorule al venirii lui Hristos, după vrednicie a te lăuda pe tine nu ne pricepem noi cei ce cu dragoste te cinstim; că nerodirea celei ce te-a născut și amuțirea părintelui tău s-a dezlegat la mărita și cinstita nașterea ta, și întruparea Fiului lui Dumnezeu lumii se propovăduiește.

Condac 1:
Prin tine izbăvindu-ne de tot necazul, după datorita mulțumire, pe tine apărătorul și fierbinte sprijinitorul nostru te rugăm, cel ce ai îndrăznire către Domnul, din toate nevoile ne slobozește pe noi ca să-ți cântăm:
Bucură-te, sfinte Ioane, preacinstite Înaintemergătorule!

Icos 1:
Înger înaintestătător, al cetelor drepților, tu ești Ioane proorocule, că strălucind cu dumnezeiască lumină, luminezi pe toți cei ce laudă dumnezeiască pomenirea ta, și cu fierbințeală și dragoste te măresc și zic către tine așa:
Bucură-te, stea de lumină purtătoare lumii;
Bucură-te, făclie strălucitoare a toată făptura;
Bucură-te, cădere de pierire demonilor;
Bucură-te, ridicarea pământenilor celor căzuți;
Bucură-te, lumina necuprinsă de ochii omenești;
Bucură-te, adânc mare văzut de gândurile credincioșilor;
Bucură-te, că tu ești povățuitorul mântuirii;
Bucură-te, că luminezi inimile credincioșilor;
Bucură-te, dătătorule de bucurie al creștinilor;
Bucură-te, pierzătorul blestemului pământenilor;
Bucură-te, prin care se luminează făptura;
Bucură-te, prin care se gonește necazul;
Bucură-te, sfinte Ioane, preacinstite Înaintemergătorule!

Condac 2:
Văzând toți prealuminată vedenia ta, proorocule, și noi zicem că preamăritul tău chip cu nepricepută înstrăinare nouă se arată, căci, atingându-te cu mâna de creștetul Stăpânului, ai grăit așa: Aliluia! | Continuare »

Dragostea pentru înaintaşi

O, pământule sfânt în care odihnesc osemintele sfinţilor noştri înaintaşi, fii binecuvântat!
Cu palmele noastre cele mai bătătorite de munca cinstită, dorim să-ţi închidem cât mai moale şi mai blând rănile brazdelor greşite, să-ţi netezim marginile răzoarelor tale dureroase, să-ţi aşezăm cât mai frumos pernele semănăturilor tale.
Pentru ca să ţi se vindece cât mai repede orice durere pe care ţi-am pricinuit-o şi să ţi se liniştească orice rană.
Ca să fii cât mai frumos şi mai fericit, tu, pământule sfânt în care odihnesc ca într-un chivot de altar sfintele oseminte ale minunaţilor noştri înaintaşi sfinţi.

Pe aici, iată, chiar pe aici unde ţin eu picioarele mele înfiorate au călcat picioarele tatălui meu, s-au aplecat genunchii bunicului meu şi au sângerat palmele străbunilor mei.
De aici au luat spicele de aur străbunele mele, bunica şi mama mea, atunci când erau fete tinere, frumoase şi harnice – făcându-şi din ele cununa secerişului şi punând-o peste părul lor bogat, frumos, strălucitor şi auriu, tot ca spicul grâului acestuia
sau ca raza soarelui ceresc
prin care mergeau ele, la fel de frumoase, ca grâul şi ca soarele.
O, ce nalte şi adânci sunt lacrimile şi rugăciunile acestor gânduri! | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

Meditaţii la Apostolul Duminicii a II-a după Rusalii

TDorz1Slavă veşnică fie adusă Domnului şi Dumnezeului nostru Care, prin Sfântul Său Cuvânt, ne face cunoscute întreagă voia Lui şi toate condiţiile mântuirii noastre. Binecuvântat şi fericit va fi numai sufletul cumpătat şi smerit, care ţine seama bine de tot Cuvântul Voii lui Dumnezeu şi de toate condiţiile Evangheliei lui Hristos, fiindcă numai acesta se bucură de toată călăuzirea Duhului Sfânt, de la începutul mântuirii sale şi până la primirea acestei mântuiri în slavă.
E lucru de mare mirare cum unii aşa-zişi credincioşi iau în chip atât de uşuratic şi de simplu vorba cea mare a mântuirii lor, condiţiile ei şi dobândirea ei.
Din dorinţa de câştig lumesc şi de laudă firească, pentru a se face cât mai uşor primiţi şi urmaţi de cei lesne-crezători, aceştia le promit o mântuire foarte uşoară şi foarte la îndemână: o credinţă simplă, o formalitate simplă, o trecere simplă la un crez simplu – şi gata, eşti mântuit…
O, ce nebunească şi nechibzuită este o astfel de încredere! Pe o astfel de vorbă au fost băgaţi în Lucrarea lui Dumnezeu atâţia uşuratici şi lumeşti, nenăscuţi din Dumnezeu, neschimbaţi prin Harul lui Hristos şi netransformaţi prin Duhul Sfânt. Aceştia, apoi, prin duhul păcatului şi al firii, de care nu fuseseră curăţaţi, au adus în Biserica şi în adunarea Domnului lumea, dezbinarea, păcatul, răul…

Cuvântul sfânt însă înştiinţează cutremurător de la început: nu cel care zice, ci acel care face… (Matei 7, 21-23). Pentru a nu fi nici o îndoială în privinţa asta pentru nimeni şi niciodată. Toate înştiinţările Domnului au în vedere acest lucru. Mântuirea se primeşte nu la începutul credinţei, ci la sfârşitul ei (I Petru 1, 9).
Iată făgăduinţa: Slavă, cinste şi pace vor veni peste orice suflet omenesc care face binele. Da, numai peste cel care face binele. Nu peste cel care predică bine, sau cântă bine, sau scrie bine, sau gândeşte bine, ci numai peste cel care face binele. Fiindcă nici una dintre celelalte nu-i de ajuns să îmbrace un gol, să sature un flămând, să încălzească un îngheţat, să adăpostească un străin.
Toate celelalte urmăresc foloasele eu-lui, numai binefacerea urmăreşte foloasele de-aproapelui. Toate celelalte pot dovedi credinţă, dar nici una nu poate fi socotită faptă fără mâna care dă, fără piciorul care aleargă, fără umărul care poartă sau genunchii ce se roagă, sau ochii ce plâng. | Continuare »

TraianDorz_111Ce limpede văd azi, Iisuse,
de ce-am venit eu pe pământ,
ce preţ ai pus vieţii mele,
ce rost dumnezeiesc şi sfânt!

Acum văd limpede ce mare
e datoria care-o am
în slujba cauzei Tale sfinte
şi-n mijlocul acestui neam.

Acuma văd de ce-a fost lipsă
să ard în cel mai greu cuptor
şi totuşi prin atâtea flăcări
de ce n-a trebuit să mor.

Acuma văd de ce atâtea
săgeţi cumplite m-au străpuns,
– căci altfel cum se da pe faţă
vrăjmaşul duh, viclean ascuns?

Abia acum văd ce plan tainic
aveai de când eram la oi…,
de ce m-ai alungat de-acasă
s-ajung pe unde-am fost apoi!…

… Şi-acum când, străbătând pustia,
eu mor pe Muntele Tău Sfânt,
o Dumnezeul meu, Te laud
de rostul meu pe-acest pământ!

Traian DORZ, din Cântarea Biruintei