Traian DORZ, ISTORIA UNEI JERTFE (fragment)
Pe calea lui Hristos sunt numai trei mijloace prin care El Şi-i face asemenea Lui pe acei care Îl urmează pe El acum din suferinţele trecătoare ale sfinţeniei la slava veşnică a raiului Său.
Cele trei mijloace şi semne ale părtăşiei şi colaborării noastre cu Hristos sunt:
JUGUL – fiindcă Domnul Iisus a zis: Luaţi jugul Meu asupra voastră… căci jugul Meu este bun (Mat. 11, 30).
SARCINA – fiindcă Domnul Iisus a zis: Sarcina Mea este uşoară (Mat. 11, 30).
CRUCEA – fiindcă Domnul Iisus a zis: Cine vrea să vină după Mine… să şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze (Luca 9, 23).
Toate acestea trei par la prima vedere numai suferinţă. Dar ele nu sunt numai aşa.
„Jug“ are două înţelesuri: întâi muncă, apoi unire.
„Sarcină“ are două înfăţişări: întâi răspundere, apoi rodire.
„Cruce“ are două părţi: întâi suferinţă, apoi sfinţenie.
Cei mai mulţi privesc doar la primul înţeles al jugului lui Hristos, la munca grea şi la canonul amar al unei vieţi de neprihănire, şi fug de jugul Lui. Dar cei puţini privesc la minunata unire cu Hristos prin părtăşia cu El, la munca cea fericită în ogorul Evangheliei Sale. A trage în jugul Lui, alăturea de El, este ceva ce îţi dă o atât de mare bucurie, încât, după ce ai gustat-o, n ai mai dori s-o schimbi pentru nimic şi cu nimeni din lume.
A purta sarcina Lui este a te împreuna cu Hristos atât de profund şi de înalt, încât ceea ce este în El mai fericit să pătrundă în ceea ce ai tu mai intim. Şi să facă să se nască în tine o viaţă nespus de nouă, de dragă, de dulce şi de scumpă…
Iar acceptarea crucii lui Hristos, primirea de bunăvoie a suferinţei pentru El şi alături de El, este de fapt singurul mijloc de sfinţire şi de slavă.
Când Mântuitorul nostru Sfânt zicea: Mă sfinţesc Eu Însumi pentru ei (Ioan 17, 19), El voia să ne spună: Eu am acceptat Crucea şi suferinţa Mea pentru că acesta era singurul mijloc prin care voi veţi putea fi cu adevărat sfinţiţi.
La prima vedere, toate aceste trei mijloace pe care Domnul anume le-a ales par a fi ceva cu neputinţă de ales şi de purtat cu bucurie şi de către noi. Dar îndată ce, în noi, dragostea de El a ajuns puternică şi adevărată, găsim în ele nu numai singurele mijloace prin care ne putem uni desăvârşit cu El, dar şi singura bucurie şi singurul scop al vieţii noastre.
Întâi este vorba de jug ca de o căsătorie cu Hristos, pentru că despre căsătorie se vorbeşte ca despre un jug pe care îl iei de bună voie, alături de o fiinţă pe care o iubeşti şi ţi-o alegi ca să te împreuni cu ea în totul şi pe totdeauna.
Singura condiţie care te poate face să-ţi iei acest jug este dragostea.
Singura putere care te poate face să porţi cu bucurie sau cu răbdare acest jug este numai dragostea. Câtă vreme ai în tine o dragoste fierbinte faţă de Hristos, Soţul tău cel drag, atâta vreme tragi lângă El şi pentru El, oricâte sudori şi lacrimi ar trebui să semeni pe brazda Lui. Şi nu simţi în jugul cu El nici un fel de greutate, ci numai o tot mai profundă şi fericită bucurie. Greul începi să-l simţi abia atunci când dragostea de Hristos se răceşte în inima ta.
Despre sarcina lui Hristos este vorba ca de o împărtăşire atât de intimă şi de dulce între mine şi El, încât eu devin acelaşi trup şi duh cu al Lui – El trecându-Şi şi petrecându-Şi peste mine şi în mine Iubirea Sa prefăcută într un rod nou, divin şi etern.
Prin aceasta, jugul căsniciei a devenit sarcină-rod. Astfel eu devin una şi unul cu El şi în El. El devine una şi unul cu mine şi în mine.
Cam aşa am înţeles şi înţeleg eu cuvântul care zice: eu în Hristos; sau: Hristos în mine (Filip 4, 13, Gal. 2, 20).
Şi, dacă Crucea a fost aleasă drept mijloc de sfinţenie şi pentru Hristos, înseamnă că ea este singurul mijloc de sfinţire şi pentru noi. Că drumul ajungerii la slavă trebuie să treacă neapărat prin cruce. Şi cel al ajungerii la sfinţirea fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu trebuie să treacă neapărat prin suferinţă.
Dacă în ce-l priveşte pe fiecare credincios în parte aceste condiţii, şi mijloace, şi semne sunt neapărat şi nedezlipit legate de mântuirea şi slujba sa cu Hristos, apoi de Lucrarea Domnului, acestea sunt şi mai mult legate, ca întreg al ei. Nu noi, ostaşii Domnului, fiecare în parte, am intrat cei mai dintâi în cuptorul încercării, ci Lucrarea Oastei însăşi. Ideea şi solia ei a trebuit să fie trecute prin foc, spre a se adeveri dacă este în ea un material rezistent la foc sau nu. Dacă este în ea un filon divin sau numai o plămădeală omenească.
O înlănţuire tainică există între aceste trei înţelesuri ale vieţii şi vieţuirii noastre cu Hristos, în El şi prin EL:
întâi vine cunoaşterea Lui prin Cuvânt,
apoi dragostea de El şi cu El prin Duh,
iar acestea două ne duc la unirea cu El prin jugul şi lucrul Lui.
Jugul ne duce la sarcina şi la însărcinarea Lui, pentru continuarea seminţei şi seminţiei duhovniceşti.
Sarcina Lui fericită ne duce la cea mai înaltă treaptă a identificării noastre cu Dumnezeu: suferinţa ca mijloc al sfinţirii şi al învrednicirii de slavă.
Înainte de a deveni lucrători ai lui Hristos, noi suntem mai întâi o lucrare a Lui. În acest înţeles este scris: „Noi suntem lucrarea Lui“…
Şi numai după ce se face în noi lucrarea lui Dumnezeu, apoi devenim şi noi cu adevărat nişte lucrători împreună cu El.
Acei care se înghesuie în rândul împreună-lucrătorilor cu Dumnezeu, fără să fi fost mai întâi ei înşişi lucraţi şi prelucraţi de Dumnezeu, nu numai că nu vor putea produce niciodată nimic bun, durabil şi curat, dar tot ce vor produce va fi rău, uşuratic şi păcătos.
Alegerea între aceste două feluri de lucrări şi de lucrători o poate face numai Cuptorul. Numai Rugul. Numai Suferinţa.
De aceea a fost nevoie să vină – întâi peste Lucrarea Oastei însăşi, în întregimea ei, apoi peste fiecare ostaş în parte – încercarea focului. Ca să se dovedească ce este aur, argint şi piatră scumpă sau ce este lemn, fân sau trestie. În noi şi între noi.