Predică la Înâlțarea Sfinfei Cruci
Crucii tale ne închinăm, Stăpâne
(Cântare la ziua praznicului)
Fraţilor, ziua de astăzi e zi de post şi întristare, pentru că ne aduce aminte de Patimile Domnului. Însăşi evanghelia pe care aţi auzit-o nu e alta decât evanghelia judecăţii, răstignirii şi patimii Mântuitorului. El îşi varsă sângele cel prea scump pe lemnul crucii, iar noi, muţi de durere, stăm şi privim jertfa Domnului nostru şi sălbăticia oamenilor.
Pentru aceasta crucea nu este o unealtă de chin ca toate uneltele şi un lemn ca toate lemnele, ci e împletită cu simţirile noastre creştineşti prin vărsarea sângelui Mântuitorului nostru. Din pricina aceasta a şi ajuns ea la noi semn sfânt, şi creştinul îşi însemnează totdeauna chipul cu acest semn întăritor.
Dar fiindcă ea e legată cu jertfa de sânge pe care Domnul nostru Hristos a adus-o, să nu uităm, fraţilor, că în însuşi acest sânge a pus el ancora care să ne ţie în părtăşie cu dânsul, ca pe nişte fii răscumpăraţi din ghiarele păcatului. Într-adevăr, la cina cea din urmă cu apostolii Săi, în amurgul serii, când gândurile omului mai uşor se desfac de cele pământeşti, spre a se îndrepta către Dumnezeu, a aşezat Domnul ospăţul sfânt care să ne aducă aminte de patima şi moartea Sa şi să ţie viu în cugetul nostru chipul învăţătorului răstignit, care ne-a învăţat aşa de frumos lucrurile împărăţiei lui Dumnezeu. În adevăr, Domnul Hristos a spus apostolilor Săi la cină: aceasta să faceţi întru amintirea mea (Luca 22, 19). Şi aceasta o facem noi până azi, în amintirea jertfei şi morţii Mântuitorului, căci Sfânta Liturghie nu este altceva decât o neîncetată săvârşire şi preînchipuire a Cinei celei de taină a Mântuitorului cu Apostolii Săi.
În liturghie nouă ni se dă mijlocul de a lua parte la Sfânta Cină a Mântuitorului, pomenind astfel cu umilinţă răstignirea şi moartea Sa pentru noi, după cum zice Sfântul Apostol Pavel: De câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest potir, moartea Domnului vestiţi până ce va veni (I Cor. 2, 26).
Drept aceia, fraţilor, în preînchipuirea morţii pe cruce a Domnului Hristos, nouă ni s-a dat putinţa de a sta în neîncetată legătură cu Domnul, prin aceia că ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele său. Prin aceasta mărturisim mai mult decât oricând că urmaşi ai Lui suntem şi crucea pe care a pătimit i-o cinstim.
Dar trebuie să privim ceva mai adânc pentru a vedea în ce legătură sfântă intrăm cu Iisus, când luăm parte la ospăţul cel tainic în care ne împărtăşim cu Trupul şi cu Sângele Său.
Când cineva păşeşte la această împărtăşire, fraţilor, trebuie s-o facă cu adâncă smerenie şi frică de Dumnezeu. El trebuie a se pregăti din vreme, a se da la o parte de la toate gândurile lumeşti, a se închide ca într-o lume nouă, cerească, a-şi cerceta toate faptele şi a-şi aduce tot cugetul apăsat de mulţimea păcatelor să şi-l spele prin mărturisire. Numai după ce toate acestea s-au făcut şi a luat hotărârea trainică de a nu mai păcătui, să îndrăznească creştinul a păşi la altarul Domnului şi a se împărtăşi cu Trupul şi Sângele Său.
Astfel, prin această curăţire lăuntrică, ne apropiem din nou de Domnul şi înnodăm iarăşi firele pe care păcatul le-a rupt şi ne-a despărţit de Dânsul.
E un lucru frumos, fraţilor, această năzuinţă şi nevoie a omului de a se cerceta pe sine şi a se curăţi. Dar cât de leneş e omul la asta, şi cât de puţin se gândeşte el la trebuinţele sufletului său! Abia dacă o face odată pe an, iar cei mai mulţi nici atunci! În schimb, cât neastâmpăr este după mulţumirea trupului şi în câtă atârnare ajunge omul de năravuri care-l robesc cu totul! Unii turbează dacă măcar o zi lăsată de Dumnezeu nu şi-ar uda gâtlejul cu o băutură nefolositoare, iar alţii tânjesc fără buruiana a cărei funingină omul o trage în piept ca să-i ţie de urât. Dar dacă ţie, omule, ţi-i urât fără asemenea nimicuri, cum nu ţi-i urât a fi departe de Dumnezeu şi a purta atât de puţin grijă de trebuinţele sufletului tău? Tu ştii că Iisus te-a chemat la sfânta lui Cină şi că la aceasta trebuie să te pregăteşti cu sufletul şi cu trupul; ştii că asta îţi foloseşte şi-ţi chezăşuieşte fericirea vieţii; de ce nu-ţi faci obiceiuri plăcute Lui, de a te cerceta pe tine însuţi şi apoi a veni să te împărtăşeşti la ospăţul cel sfânt, pentru ca curăţirea ta să fie desăvârşită?
Dar dacă nepreţuit lucru este acesta pentru noi, iarăşi trebuie să luăm aminte, fraţilor, că cel ce s-a hotărât la dânsul trebuie să-l facă în toată frica Domnului, pentru că cel păcătos, care cu nepăsare se apropie de Domnul nu părtaş curăţiei se face, ci osânda sa îşi pregăteşte, după cuvântul apostolului: Drept aceia oricare va mânca această pâine sau va bea potirul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat Trupului şi Sângelui Domnului. Deci fiecare să se cerceteze pe sine însuşi şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din potir. Căci cine mănâncă şi bea cu nevrednicie, mănâncă şi bea osânda sa, nedeosebind Trupul Domnului (I Cor. 11, 27-30).
Tocmai în această zi, fraţilor, în această zi când postim şi ne întristăm pentru învăţătorul cel spânzurat pe cruce, să nu trecem nepăsători pe lângă patimile Lui, să nu ştim numai că azi se mănâncă post, şi încolo nimic; nu, ci să ne aducem aminte că avem de îndeplinit ceia ce El a statornicit pentru noi, şi aşa să îndeplinim, cu smerenie şi cu cutremur, cum Apostolul ne învaţă.
Dar noi, fraţilor, dacă suntem adevăraţi creştini şi, cu văpaie nestinsă în inimi suntem gata a îmbrăţişa crucea mântuirii pe care, picătură cu picătură, s-a scurs preţiosul sânge al Domnului nostru, să îngrijim aşa de curăţia noastră sufletească, pentru ca totdeauna să fim vrednici de a apropia buzele de potirul Sângelui Său.
Dacă lumea atât de îndărătnică este a face astfel, e o dovadă, fraţilor, mai întâi de nepăsare, şi al doilea, cât de puţin se simte vrednică a se apropia de Trupul Domnului. Însă nu trebuie să uităm că Domnul ne cheamă, iar Biserica neîncetat ne arată cuvintele şi muncile Domnului nostru pentru a aduce şi în viaţa noastră curăţia cuvenită celor ce poartă numele de creştin.
O parte din petrecerea Domnului pe pământ ne înfăţişează şi această mare sărbătoare a Înălţării Sfintei Cruci. Într-însa vedem patima Domnului şi iubirea Sa pentru noi, iubire cum alta mai mare nu se poate, că însăşi viaţa Sa şi-a dat pentru noi, spre a pecetlui cu dânsa o nouă învăţătură, cum omenirea nu mai văzuse alta mai înaltă.
Asta a făcuto Domnul pentru noi, fraţilor. Acuma este vorba ce facem noi pentru Dânsul? Nu e vorba de vreo binefacere pe care am putea-o face pentru El, căci Dumnezeu n-are nevoie de lucrurile noastre, ci e vorba de cum răspundem noi la binefacerile Mântuitorului.
Un singur răspuns e cu putinţă, fraţilor: strânşi la piciorul stropit cu sânge al crucii, să deschidem către Domnul inima noastră şi cu iubirea focului care nu se stinge, să strigăm: Doamne, Tu ai murit şi ai înviat pentru a întemeia între noi o împărăţie de iubire şi pace, cum n-au văzut strămoşii noştri mai dinainte adormiţi; inima ne-am sfâşiat şi cu mâinile noastre am tras în ea brazdă pentru a semăna picăturile de sânge scurse de-a lungul cinstitei Tale cruci; ele vor rodi şi fiinţa noastră vor înnoi, ca un vas zmălţuit ce luceşte în jurul său. Aşa, Doamne, să fim întăriţi cu puterea Ta şi să ne facem locuitori vrednici ai împărăţiei Tale!
Aceasta, fraţilor, să fie rugăciunea şi dorul fiecărui creştin. Să fim aşa precum Domnul ne-a vrut: flori bine mirositoare în grădina împărăţiei Sale, să fim oameni de cinste, credinţă, omenie, dreptate, săritori pentru cel în nevoie şi obidă, oameni care în sufletul lor se simt îndatoraţi către Domnul cel ce pe lemnul crucii a pătimit pentru noi. Numai astfel, fraţilor, vom fi cinstit cum se cuvine crucea cea făcătoare de viaţă, şi numai astfel vom fi tras şi pe alţi fraţi să preţuiască legea Domnului nostru şi să laude pe învăţătorul Hristos, căci zice El: iar oamenii, văzând faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri (Matei 5, 16). Amin.
Arhimandritul IULIU SCRIBAN, Predici pentru popor