Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
Meditaţii la Apostolul din Duminica I a Postului Mare – a Ortodoxiei
Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferăstrăul, chinuiţi, au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi. (Evrei 11, 36-37)
În cartea «Actele Martirice», apărută în anul 1983 la Editura Cărţilor Bisericeşti, sunt prezentate pe larg nişte documente din vremea primilor creştini despre câteva astfel de pătimiri şi martirii pentru Hristos. Întocmai cum se arată în aceste versete din sfântul apostol de azi. Am dori ca toţi fraţii noştri să poată ajunge să citească această carte (care se poate găsi prin bibliotecile parohiale) pentru a se vedea nu numai cât de puternică trebuie să fie şi credinţa noastră, ca a lor, ci şi pentru a se convinge că în clipa cea hotărâtoare a suferinţei, care ne-o cere dragostea neclintită faţă de Hristos, puterea cea mare a lui Dumnezeu ne întăreşte şi pe noi, pe oricare, ca pe ei, în aşa fel încât nu există suferinţă ca să n-o putem suporta şi birui.
Dar pentru că ştim că cei mai mulţi dintre fraţi nu au avut şi poate nu vor avea posibilitatea s-o citească, am vrea să amintim aici câteva din numele acelor sfinţi şi martiri ale căror jertfe s-au adăugat la cele din Sfintele Scripturi. Şi ale căror nume împodobesc Istoria Bisericii şi panourile de onoare ale cerului.
În primul rând, este amintit martiriul Sfântului Policarp, episcopul Smirnei, ucis pentru Hristos în 23 februarie, anul 155. În cuvântul de început se scrie, între altele: „Fericite şi vrednice de laudă sunt toate muceniciile care s-au făcut după voia lui Dumnezeu… Într-adevăr, cine nu va admira curajul, răbdarea şi iubirea lor de Dumnezeu? Sfâşiaţi prin biciuiri, de li se vedea alcătuirea trupului lor până la venele şi arterele dinăuntru, ei au răbdat atât de mult, încât şi pe cei ce stăteau în jurul lor i-au făcut să plângă… iar ei au arătat atâta tărie sufletească, încât nici unul din ei n-a gemut… cei chinuiţi, dovedindu-ne tuturor că, în ceasul muceniciei, prea-vitejii martiri ai lui Hristos sunt ca şi dezbrăcaţi de trup… că Domnul Însuşi este de faţă şi vorbeşte cu ei“.
Sfântul Policarp, înainte cu trei zile de a fi prins, şi-a văzut într-o vedenie perna lui cuprinsă de flăcări şi atunci a spus celor din jurul lui: „Fraţilor, eu trebuie să fiu ars de viu pentru Numele Mântuitorului nostru, Iisus Hristos.“ Era de 86 de ani când a fost luat de trimişii judecătorilor necredincioşi, şi, după ce a fost chinuit în tot felul ca să se lepede de Domnul Iisus, iar el nevoind să-L trădeze pe Domnul, ci stând tare în credinţa sa, până la urmă a fost judecat să fie ars pe rug… Trebuind să fie prins în cuie de stâlpul pe care trebuia să ardă, el le-a zis: Nu-i nevoie nici să mă prindeţi în cuie, nici să mă legaţi, căci eu stau singur, ca să ard ca o jertfă dulce pentru Hristos…
Despre alţi şapte martiri: Iustin, Hariton, Harit, Evelpist, Hierax, Peon şi Liberian, ucişi în iunie, anul 165, se scriu la fel lucruri nespus de frumoase cum au mărturisit şi au suferit şi ei pentru Domnul până la moarte.
În persecuţia izbucnită în Galia (Franţa), în 1 august, anul 177, au fost ucişi un număr foarte mare de fraţi şi surori, dintre care unii sunt amintiţi cu numele lor. Printre ei sunt mulţi tineri şi chiar şi copii care au mărturisit puternic credinţa lor în Domnul Iisus şi n-au vrut să primească iertarea ce li se dădea în schimbul lepădării de Hristos. Toţi aceştia au primit moartea de martiri, fiind unii tăiaţi cu sabia; alţii, aruncaţi la fiarele sălbatice; alţii, arşi pe rug.
Minunate au fost îndeosebi mărturisirile, răbdarea, declaraţiile şi ale martirilor de la Lyon, ale sfinţilor Scilitani, ale Sfântului Apolos, ale Sfintelor Perpetua şi Felicitas, două tinere mame creştine care au suferit cele mai cumplite chinuri, fără a slăbi întru nimic în hotărârea şi mărturisirea credinţei lor în Hristos. Istoria martiriului lor ca şi al altor tinere creştine nu poate fi redată aici. Ea trebuie a fi citită pentru a se vedea mărturisite de ele însele şi păstrate sub formă de declaraţii ale lor în faţa judecăţii şi a morţii, pentru a se putea vedea întreaga frumuseţe şi biruinţă a dragostei, a credinţei şi a nădejdii lor în Hristos Iisus, Mântuitorul şi Răsplata noastră cea mare.
Nici nouă nu ne-ar ajunge nici timpul şi nici locul ca să pomenim aici numele şi faptele acelor nenumăraţi înaintaşi ai credinţei noastre din vechime şi de mai curând, care, prin pilda lor de viaţă şi prin curajul morţii lor, ne sunt lanţul nostru de aur, de care, fiind şi noi legaţi prin aceeaşi alegere dumnezeiască, să ne arătăm vrednici ca şi ei, suferind şi biruind până la moarte în urmarea şi ascultarea noastră de Mântuitorul nostru, ca să putem ajunge şi noi cu vrednicie lângă El şi lângă ei.