Părintele Arsenie Boca – Fiii învierii
Aceasta este proporţia cosmică a naşterii Domnului. De aceea azi se despică istoria omenirii în două şi se începe cu numărătoarea timpului în amândouă sensurile lui – spre începutul timpului şi spre sfârşitul lui.
Naşterea lui Iisus în istorie cumpăneşte istoria între începutul şi sfârşitul ei. De altfel, numai întruparea Mântuitorului şi e fapt absolut istoric, dătător de sens în istorie, iar începutul şi sfârşitul creaţiei numai Dumnezeu îl ştie.
Lumea şi veacurile sunt un interval al existenţei învăluit în eternitate. Limitele de atingere ale lumii cu Dumnezeu, începutul şi sfârşitul, nu sunt în ştiinţa omului. Naşterea lui Iisus ca Om e fapta iubirii nemărginite a lui Dumnezeu, Care transfigurează istoria cu sensul veşniciei. „Din Betleem”, spune profetul, are să vină Acela a Cărui obârşie e din început şi se suie până la zilele veşniciei.
Pentru acest fapt unic în creaţie, îngerii au propus oamenilor „mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Cu Iisus începe era păcii. Cântecul început de îngeri trebuie continuat în istorie.
Pacea pe pământ e condiţionată de mărirea care se dă sau se refuză lui Dumnezeu. De asemeni, şi pacea din suflet are aceeaşi condiţie. Pacea de frică e o reală pierdere a păcii. Iisus aduce omului pacea care vine de la Dumnezeu. Acesta e un bun spiritual, care nu poate fi creat sau menţinut de arme. Dar nici nu S-a atins Dumnezeu bine de ţărâna făpturii omeneşti din lumea Lui şi aceşti a s-au cutremurat şi au pus mâna pe sabie ca să se apere de Împăratul păcii. Nu tot aşa s-au purtat şi păgânii. Cei trei magi şi înţelepţi I se închină şi depun aur la picioare, în semn de dajdie, ca unui Împărat peste ei. Iar în calitate de preot, Îi aduc smirnă şi tămâie, ca jertfă adevăratului Dumnezeu. Dacă pe iudei i-au cutremurat şi i-a înspăimântat numai naşterea Mântuitorului şi s-au arătat duşmani, reprezentanţii păgânismului, în schimb, I se închină ca unui Împărat şi Dumnezeu.
Paradoxală primire I-au făcut oamenii: unii cu iubire, alţii cu ură. De altfel, şi Iisus i-a nedumerit de la început: a lăsat traiul cerului pentru vitele din grajd: Cel ce a împodobit cerul cu stele Se naşte într-o iesle. Probabil, locul cel mai curat pe care l-a găsit pe pământ.
Numai Dumnezeu o putea face. Naşterea Veşnicului în timp, a Atotputernicului în dulama smereniei, a Celui mai presus de fiinţă primit în braţele Fecioarei nu putea să rămână un fapt divers în filele timpului. Naşterea lui Iisus nu e un fapt sortit învechirii, care să poată fi ros de destinele vremii.
Observăm că, cu cât timpul adaugă veacuri după veacuri, creând perspective, cu atât Iisus este mai mare şi mai apropiat de noi. cel născut de două ori, o dată în veşnicie şi a doua oară în timp, a antrenat veşnicia în timp, încât veacurile repetă naşterea Lui ca renaşterea lor… Timpul smerit de El e învechit, numai veşnicia e nouă şi mereu aceeaşi. Cu veşnicia a învăluit El viaţa. Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică şi această viaţă e înăuntrul Fiului Său. Cel care are pe Fiul Său are viaţa veşnică.
Iisus formulează o nouă ordine spirituală în om. Iisus S-a integrat naturii omeneşti, de aceea El e mereu viu: şi vine ca fiinţă supremă şi e viu în noi, ca fiinţă supremă şi posibilitatea nesfârşită de desăvârşire.
„Nu ştiţi că Hristos este în voi, afară numai dacă nu sunteţi nevrednici?” (II Corinteni 13, 5). „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.” „Pentru voi, copiii mei, sufăr durerile de mamă, până ce Hristos va prinde chip în voi.” Deci, cum spune Clement Alexandrinul „Dumnezeu S-a făcut om, ca de la om să înveţe cum se face omul Dumnezeu.” Acesta este omul cel nou, făptura cea nouă, omul născut de Sus, omul cu reflexul veşniciei lui Hristos. Fiindcă Iisus e Omul cerului şi S-a ţesut pe sine în firea cea omenească, de aceea El Se impune tuturor oamenilor şi tuturor veacurilor, cu atât mai mult cu cât ar vrea unii să scape de El.
Iisus cere istoriei decizia existenţei sale. Dar istoria s-a arătat neputincioasă din primele ei zile. Aşa a rămas şi mai rămâne. Prin faptul că Iisus S-a ţesut destinului omenesc şi prin faptul că omul trebuie să se decidă ce face cu Iisus, se explică de ce istoria omului e aşa de zbuciumată şi veşnicia lui e aşa de hărţuită şi muşcată de şerpii îndoielilor şi contrazicerilor. Aşa se explică de ce, pentru Iisus, oamenii s-au iubit şi s-au urât, s-au măcelărit şi s-au ajutat, au cunoscut extremităţile pasiunii şi ale jertfei. De El au atârnat roadele ştiinţei, ale frumosului şi ale rătăcirii. El este forţa interioară pe care veacurile n-au putut-o istovi. Amintirea Lui e vie pretutindeni pe zidurile bisericilor şi şcolii, pe vârfurile clopotniţei, pe toate rumurile, la căpătâiul paturilor şi al mormintelor. Distrugeţi ferestre de biserici, luaţi icoanele din altare şi de pe case! Viaţa lui Iisus umple muzeele şi bibliotecile. Daţi foc Liturghierelor, Ceasloavelor şi cărţilor de rugăciuni; Îl veţi descoperii pe El şi toate cuvintele Lui în toate cărţile literaturilor; chiar şi cei care-L blestemă nu fac altceva decât să mărturisească fără să vrea prezenţa Lui.
Răsunetul romanilor stăpâni ai lumii a încetat o dată cu zilele lor şi cine se gândeşte acum să mai moară pentru faima lor postumă? În jurul multora s-a făcut şi mai multă gălăgie ca în jurul lui Iisus; iar după mii de ani, numai în jurul lui Iisus îşi oamenii problema şi astăzi, pe viaţă şi pe moarte, ca în primele zile.
Numai cineva mai viu ca romanii şi Care e cu adevărat un idol nemincinos al omului poate înteţi lupta aceasta permanentă între oameni. Şi astăzi, ca în ziua naşterii Sale, unii Îl iubesc, iar alţii Îl urăsc. Omeni sunt antrenaţi înşişi într-o patimă pentru patima Lui, iar alţii într-o patimă pentru iubirea Lui. Unii sunt în destinul lui Iisus, iar alţii, fără destin şi fără sens. Deci, dacă întrebarea „Cine e Iisus!” a crescut în veacuri şi cere fiecărei generaţii un răspuns decisiv, noi nu putem răspunde decât într-un glas cu Tatăl, într-o răpostire (rostire) cu îngerii, într-o propovăduire cu apostolii, într-o mărturisire cu mucenicii şi cu toţi sfinţii şi într-o afirmare cu toată creştinătatea a două milenii: „Acesta este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.” Salutul permanent al fiecărui Toma din îndoiala omenească şi certitudinea dumnezeiască.
Dacă cineva a ajuns la siguranţa aceasta şi poate acoperi cu viaţa, în acela S-a născut Iisus, naşterea care deschide calea veşnicului încă fiind în veac. Cu Iisus se naşte şi explicaţia omului şi explicaţia lumii.