Părintele Constantin Galeriu
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin!
Dreptmăritori creştini în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos! Toate praznicele dumnezeieşti: Crăciunul (Naşterea Domnului), Învierea, Înălţarea Sfintei Cruci, toate au înainte şi după sărbătoare, o pregătire a sărbătorii, care te face să înaintezi către ea, să trăieşti acel moment suprem al ei şi apoi să creşti în ea, să creşti din sărbătoare.; sărbătoarea înţeleasă ca un eveniment dumnezeiesc, un fapt al lucrării lui Dumnezeu în opera Sa pentru ca lumea neîncetat să se înrădăcineze în acest fapt dumnezeiesc şi să crească aşa ca dintr-o rădăcină, să se împlinească şi să meargă din desăvârşire în desăvârşire, neîncetat, cum spune dumnezeiescul Pavel: “Să meargă din slavă în slavă”, în acest orizont divin, însorit. Pregătirea naşterii Domnului, a faptului unic în creaţie, în care Dumnezeu coboară la om şi în lume pentru ca pe om şi lumea întreagă să înalţe la dumnezeire, să-l îndumnezeiască pe om.
Acest act unic al istoriei îl mărturiseşte Evanghelia, şi facă Domnul, întreaga lume, omenire, să se îndrepte spre Evanghelie, căci ea este unică. Toate religiile să trăiască acest dar al Dumnezeirii, al coborârii lui Dumnezeu la noi!
Şi, Doamne, cât de negrăit va descrie, şi câtă înţelepciune divină, înţeleasă şi mai puţin înţeleasă de noi, ne pregăteşte Dumnezeu pentru a trăi taina întrupării Sale, taina prin care El, Părintele Ceresc trimite pe Fiul Său din veci, Dumnezeu din veci, să se facă om! Omul creat după chipul Lui din veci, dar făptură. Deci El, Fiul lui Dumnezeu, să se întrupeze în făptură!…Şi ne descrie Evanghelia de astăzi legătura Fiului lui Dumnezeu devenit om, cu întreg neamul Lui, cu cele două genealogii (cum se numesc în Scripturi). Ce înseamnă o genealogie? În vremea veche se păstrau anumite genealogii. Oameni mai înstăriţi, cu orizont mai larg, cum sunt boierii, îşi urmăreau părinţii, înaintaşii lor, cu ani, cu sute de ani, ca să desluşească undeva, la vreun moment – nu la rădăcină, că rădăcina e unică – în istorie, pe cineva mai deosebit. Mai zilele trecute, participând la Iaşi la parastasul de o sută cincizeci de ani al mitropolitului Veniamin Costache, se desluşea obârşia lui dintr-un sfetnic al lui Ştefan cel Mare: Arbore. Şi aşa se mângâie oamenii, cu înaintaşii lor, nu? Uneori se mai şi laudă. Nu-i vorbă, Veniamin Costache a fost ca un sfânt în neamul românesc; dar noi, ceilalţi. Şi atunci înţelegem ce înseamnă această genealogie, iubiţilor. Este legătura noastră cu moşii şi strămoşii, iar în Sfânta Evanghelie, legătura Fiului lui Dumnezeu cu noi, oamenii.Şi am auzit în dumnezeiasca Evanghelie de astăzi (cei care au fost la vreme, când s-a citit dumnezeiasca Evanghelie, iar pentru ceilalţi, acum s-o reamintim, după cuviinţă) că Sfânta Evanghelie după Matei începe chiar cu această genealogie; cu una din ele: cu acea genealogie a Mântuitorului, altfel spus, cu părinţii şi strămoşii Lui după trup, după firea omenească.
Şi chiar aşa începe Evanghelia după Matei: “Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam …”. Se desfăşoară apoi neamurile după trup ale Mântuitorului, de la Avraam, părintele Avraam, care a trăit, după calculul cercetătorilor, cu vreo opt sute de ani înainte de Mântuitorul Iisus Hristos. Citim aici o parte din aceste neamuri; reproducem şi înţelegem pe urmă că este vorba şi de celelalte:“Avraam a născut pe Isaac (fiul său, pe care a vrut să-l jertfească; dar Dumnezeu n-a îngăduit. Isaac a fost un simbol, o anticipare a jertfei Fiului lui Dumnezeu.); Isaac a născut pe Iacov (cu doisprezece fii, patriarhii, dintre care şi Iosif cel drept); Iacov a născut pe Iuda şi pe fraţii lui; Iuda a născut pe Fares şi pe Zara, din Tamar; Fares a născut pe Esrom; Esrom a npscut pe Aram…” Şi aşa se desfăşoară până la David, până la Solomon şi până la strămutarea în Babilon. Apoi, după strămutarea în Babilon, pomeneşte de Iehonia, Salatiel, Zorobabel şi ceilalţi care apoi au venit în istorie, de la părinţii lor, şi ajunge această desfăşurare de neamuri din generaţie în generaţie, socotindu-le patrusprezece; trei grupe de câte patrusprezece, fiecare grupă de două ori câte şapte, după numerele zilelor creaţiei, aici toate socotite nume sfinte. (“…toate neamurile de la Avraam până la David sunt paisprezece; de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece ; şi de la strămutarea în Babilon până la Hristos sunt paisprezece neamuri”).Aceasta este genealogia dată de Sfântul Evanghelist Matei. Poate vă întrebaţi de ce începe de la Avraam. Avraam este părintele neamului evreiesc, iar într-un anume fel şi părinte al celor trei religii monoteiste. De la Avraam, prin Agar, sclava sa, a descins lumea arabă. Soţia lui Avraam, Sarra, n-a avut copii şi, atunci, primul copil s-a născut din Avraam cu Agar, sclava. Aşa era rânduiala atunci, ca să aibă urmaşi şi cu sclavele. Deci din Avraam şi Agar s-a născut Ismael. Apoi, când Sarra a născut şi ea pe Isaac, sărmana Sarra a îndepărtat-o pe Agar. Şi Agar a plecat cu feciorul ei în pustie, unde a pătimit o vreme, dar Dumnezeu i-a ocrotit şi n-a pierit. Şi a fost odrăslit din Avraam cu Agar, Ismael – neamul lumii arabe. Poate aici este o dramă în istorie, şi anume: Agar şi Ismael au fost îndepărtaţi, dar lumea arabă, islamul, îl consideră pe Avraam ca un părinte, însă au oarecare amărăciune pe cei urmaşi din Sarra şi Isaac, şi iată că au durat peste milenii aceste supărări. Dar noi nădăjduim că până la urmă vor ajunge la pace, că iată, prin Avraam mai adânc, la sursă, Una e rădăcina şi anume Hristos, din Tatăl în Duhul Sfânt. Până la urmă, tot cum a spus Mântuitorul, va fi o turmă şi un păstor pentru toată lumea.Şi atunci, iubiţilor, reţineţi acest fapt: de la Avraam înfăţişează Sfântul Evanghelist Matei, moşii şi strămoşii Mântuitorului după trup până la Hristos.
Avraam – am spus – e părintele neamului evreiesc şi părintele islamului, dar prin Maica Domnului şi noi îl cinstim pe Avraam; deci este un părinte comun, după trup, al celor trei mari religii monoteiste.De ce Sfântul Evanghelist Matei înfăţişează pe moşii şi strămoşii Mântuitorului de la Avraam, urcând spre Hristos? Repet: pleacă de la Avraam, merge prin Isaac, Iacov, David, Solomon, Zorobabel şi urcă la acel moment al istoriei în care S-a născut Hristos. Reţinem acest lucru de mare însemnătate. De ce de la Avraam? Evanghelia după Matei este scrisă de el, întâi în limba aramaică, în care a vorbit Mântuitorul. A fost scrisă pentru evrei, adică să le spună: “Fraţii mei evrei! Hristos cel răstignit şi înviat este de la Avraam, pe care voi îl cinstiţi şi-l socotiţi tată. Noi, iată, îl avem pe Avraam.
Hristos este Mântuitorul. Recunoaşteţi-L, credeţi, iubiţi-L şi mântuiţi-vă prin El!” De aceea această evanghelie, după Matei, scrisă pentru evrei, începe cu genealogia, cu strămoşii Mântuitorului de la Avraam, pe care îl preţuiesc toţi evreii.Mai avem o genealogie tot după trup, iubiţilor, cu toţi înaintaşii Mântuitorului pe firul neamului omenesc, pe firul firii omeneşti a Mântuitorului, şi anume la Sfântul Evanghelist Luca. Dacă genealogia după Matei apare a capitolul întâi, cealaltă genealogie, a Sfântului Evanghelist Luca, o găsim la capitolul al treilea, când, după botezul Domnului, spune: “Iisus Hristos era ca de treizeci de ani când a primit botezul la Iordan (botezul după Vechiul Testament, nu botezul nostru); şi când a început să propovăduiască, fiind, precum se socotea, fiu al lui Iosif, care era fiul lui Eli, fiul lui Matat, fiul lui Levi, fiul lui Melhi, fiul lui Ianai, fiul lui Iosif, fiul lui Matatia…” şi merge, iubiţilor, nu ascendent (adică suind de la Avraam la Hristos), ci coborând de la Mântuitorul Iisus Hristos, mergând înapoi pe linie, până la Adam. Şi aşa încheie: “Fiul lui Matusala (Matusalem – dintre primii patriarhi, care a trăit cel mai mult: nouă sute şaizeci şi unu de ani), fiul lui Enoh, fiul lui Iaret, fiul lui Maleleil, fiul lui Cainam, fiul lui Enos, fiul lui Set, fiul lui Adam, şi aici, deodată: fiul lui Dumnezeu”. De la Adam, repet, apare o mutaţie: Adam, făptură a lui Dumnezeu, direct (“Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit”), şi fiu al lui Dumnezeu. Prin urmare, în rădăcina, în obârşia întregii umanităţi, este Dumnezeu. Să nu uităm aceasta: Dumnezeu – Sursa, Izvorul, Rădăcina creaţiei întregi, de dincolo de creaţie.
Dar să revenim. Observaţi cele două genealogii: una urcă spre Hristos, pentru neamul evreiesc numai, cealaltă coboară de la Hristos, mergând înapoi, cuprinzând întreaga omenire până la Adam, deci adresându-se tuturor. Dacă cea de la Matei se adresează neamului evreiesc, cea de la Luca se adresează întregului neam omenesc. Şi atunci, aceste două genealogii ne descoperă legătura cu Dumnezeu şi a lui Dumnezeu cu noi. Dumnezeu, Care S-a făcut om şi, iată, genealogiile ne arată cm Hristos Se înrudeşte după trup cu noi, cu toţi.Sfinţii evanghelişti Matei şi Luca ne înfăţişează obârşia trupească, originea trupească, după trup, cu noi toţi, pe cele două linii: urcând în sânul neamului evreiesc, şi coborând către noi, către fiecare din noi.Obârşia după trup! Mai este o obârşie a Mântuitorului; care credeţi? Cea firească (după fire), cea divină. Ei bine, ceilalţi doi evanghelişti, Marcu şi Ioan (vedeţi, doi câte doi: primul şi al treilea; al doilea şi al patrulea) ne înfăţişează această obârşie. Primul şi al treilea ne dezvăluie legătura trupească, a omenităţii, a lui Hristos cu noi. Cealaltă – legătura duhovnicească, dumnezeiască. Căci, iată, Evanghelia după Sfântul Marcu începe deodată, strălucind, ca izbucnind din marea taină a lui Dumnezeu: “Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu (deodată, ca un fulger dumnezeiesc), precum este scris în proorocie (la Maleahi) şi Isaia: Iată, Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta. Glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui”. Deci aici avem – observaţi – tot genealogia, dar de cealaltă natură, dumnezeiască. Iar Sfântul Evanghelist Ioan spune ceva mai pe larg, începând tot cu obârşia dumnezeiască, când zice: “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Şi întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor”.
Deci şi această evanghelie ne dezvăluie această taină a tainelor, şi anume că Fiul lui Dumnezeu este Dumnezeu-Cuvântul, Cel Care S-a întrupat şi Care e din veci Fiu al lui Dumnezeu. Şi toate printr-Însul s-au făcut. El e rădăcina umanităţii, rădăcina creaţiei întregi; El, Fiul lui Dumnezeu.Astfel vedem cum dumnezeieştile Scripturi ne dezvăluie pe Iisus Hristos ca Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, răsărind din sânul Părintelui Ceresc din veci. Căci Părintele Ceresc e Părinte din veci şi, fiind Părinte din veci, din veci e şi Fiul. Dacă n-ar fi Fiul din veci, n-ar fi nici Părinte din veci şi n-ai putea să-L numeşti Tată al nostru… decât doar cei care socotesc – ca sărmanul, nefericitul Arie – că Hristos e făptură. O, sărmanul Arie! N-avea voie să spună “Tatăl nostru”, pentru că minţea, ca toţi cei ce nu recunosc pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Aceştia mint când zic Tatăl nostru, pentru că nu recunosc pe Fiul din veci. Căci numai aşa Părintele Ceresc e Părinte din veci, dacă are un Fiu din veci şi prin Fiul ne are şi pe noi toţi ca fii ai Lui. Aşa gândim. N-au dreptul să spună nici Tatăl nostru, nici să se numească fii ai lui Dumnezeu, căci numai prin Fiul din veci suntem şi noi fii ai lui Dumnezeu.Şi încă o mare taină se descoperă, o, iubiţilor: În Iisus Hristos, Domnul nostru, sunt unite desăvârşit două firi: firea (natura) dumnezeiască şi cea omenească. Cum am fost noi zidiţi? A zis Părintele Ceresc în sfatul Sfintei Treimi: “Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră”.
Or, ce înseamnă a fi zidit după asemănarea lui Dumnezeu? În legătură cu Sfânta Evanghelie de astăzi, şi din cuvântul smerit de astăzi, aceasta înseamnă: că aşa cum în Fiul lui Dumnezeu sunt două naturi – divină şi umană -, şi în noi oamenii, sunt două lumi: e lumea firii noastre, zdită, firească, din ţărâna pământului, cum spune Scriptura, dar e şi ceva dumnezeiesc în noi; e harul dumnezeiesc şi îndumnezeitor în noi, pe care Fiul lui Dumnezeu l-a insuflat, în Duhul Sfânt. Deci şi în noi e ceva tainic, adânc; ceva zidit, omenesc, dar şi ceva dumnezeiesc, după chipul lui Dumnezeu făcut om. De ce subliniez aceasta? E de mare însemnătate. Pentru că numai aşa îl înţelegem curat pe om, numai aşa ne înţelegem pe noi, numai aşa ne împlinim pe noi, cu aceste două daruri dumnezeieşti: de a fi zidiţi din ţărâna pământului şi de a avea în noi şi ceva din veşnicia lui Dumnezeu, din infinitul divin, din înălţimea divină. Aşa ne împlinim, când simţim în noi aceste două lumi; trăind în lumea aceasta (cu hrană, bătură, îmbrăcăminte, adăpost şi celelalte, uneori cosmetizate, prefăcute, mistificate, sau mai ştiu eu cum), dar având şi ceva dumnezeiesc în noi; şi noi uităm de dumnezeiescul din noi.
O, Doamne! De curând am găsit o carte a unui gânditor al nostru, creştin bun, săracul. L-am cunoscut personal când eram cântăreţ la Zlătari [?] şi m-am ocupat de revistă cu părintele Toma Chiricuţă. În această revistă scria şi Vasile Băncilă, şi ce frumos gândea acest om! (Editura Anastasia a tipărit cartea lui). Şi acest Vasile Băncilă spunea în vremea materialismului (pe ai cărui adepţi, sărmanii, e greu să-i califici, parcă ţi-e şi jenă)… O parte din fraţii noştri intelectuali încă mai zăboveau în băltoaca asta stătută a materialismului, unde, dacă băltoaca e stătută răsar şi viermi, care sunt gândurile noastre rele, şi-i purtăm noi. Atunci, acest Vasile Băncilă spunea: E în om ceva ce-l distinge de celelalte făpturi, nu numai graiul şi o simplă raţionalitate a lui. Că raţionalitatea nu este mai bună… Un lucru ce învăţa el şi spunea, era ca de mici copiii noştri să fie hrăniţi cu sfânta noastră credinţă, nu cum zic unii – să ajungă la raţiune. E ca şi când omul n-a trăit până n-a apărut raţiunea lui Descartes sau a altcuiva. A fost necesar raţionamentul filosofilor ca omul să fie om? De mic trebuie să-l învăţăm pe copil, spunea Vasile Băncilă, şi mai spunea el: Omul trăieşte în lumea aceasta, se alimentează ca ea, se acomodează cu realitatea aceasta sensibilă dar, auziţi, omul a făcut un salt suprem, saltul în transcendent, şi în aceasta constă toată puterea şi măreţia omului.Aşa a înţeles el Scriptura, şi alături de el au mai înţeles-o şi alţii, cam tot în vremea lui, poate ceva mai înainte de el.
Să revin. Ceva mai înainte de el, pe la începutul acestui secol, la noi, alături de el gândeau şi teologii noştri (Nichifor Crainic ş.a.), sau Nae Ionescu, dar marea majoritate învăţa după bazele darvinismului, evoluţionismul acesta steril, nu înrădăcinat în Dumnezeu. Un alt savant, Fischer [?], ca răspuns unor teorii ale vremii, îndeosebi psihologiei abisale (Freud, care susţinea că adâncul din om ne descoperă doar poftele acestea trupeşti, libidoul; sau Adler cu dorinţa de putere, de a te ridica peste ceilalţi), spunea că recunoaşterea acelor înălţimi spirituale ale naturii umane, acestea sunt definiţia noastră.Am reprodus exact cuvintele lor, odată cu mărturisirea credinţei noastre, ca să ştim că oamenii care se unesc la rădăcină, adânc, au fost luminaţi şi au spus adevărul, chiar dacă vocile lor au fost înăbuşite de glasul asurzitor al celorlalţi. Or, aceasta este întrebarea în legătură cu Sfânta Evanghelie, aceasta este descoperirea adâncă pe care trebuie s-o păstrăm, care să te descopere, să te definească. Adică trebuie să simţi nevoia, trăind pe orizontala existenţei, să îmbrăţişezi toată lumea, aşa cum Mântuitorul a îmbrăţişat-o pe Cruce, căci de aceea a ales să moară pe Cruce, pentru a muri îmbrăţişând această lume, cum spun Părinţii; şi verticala Crucii, care ne înalţă. Să nu înăbuşim în noi niciodată verticala, dorul de înălţime şi înălţare spirituală; altfel devenim nişte handicapaţi. De aceea s-au născut atâţia handicapaţi, pentru că, deşi suntem zidiţi după chipul lui Dumnezeu, îl mutilăm. Se află contracandidaţi înlăuntru. Aşa se nasc boli şi suferinţe; mai ales cele sufleteşti.
Acum, iubiţilor, plecând de la această stare, a zidirii noastre, de aici încă un gând mai departe. Vedeţi, înfăţişarea aceasta a genealogiei, a tuturor înaintaşilor, strămoşilor Mântuitorului, a profeţilor care au vestit şi au pregătit marele şi unicul fapt… Căci după cădere, căzuţi am fi rămas şi ne-am fi prăbuşit, fără Hristos, dacă Dumnezeu nu ar fi pregătit, prin strămoşi mai ales, prin acele vârfuri ale profeţilor, venirea Fiului Său, într-un suiş continuu, al Vechiului Testament. Întreg Vechiul Testament tinde spre Hristos, după cum Noul Testament creşte din Hristos. Să reţinem ideea. O, ce taină se dezvăluie când noi auzim pe profeţi vestindu-L pe Hristos! Bunăoară Isaia (cap. 6,14) spune: “Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi se va numi Emanuel (Dumnezeu este cu noi)”. (Aşa cum au rostit copiii noştri în Decembrie: Dumnezeu este cu noi! Era în preajma Crăciunului şi erau în faţa şi în numele lui Hristos, Cel Care Se întrupează şi, prin Cruce şi Înviere, biruie moartea. Aşa au trăit aceşti copii, pe care i-am pomenit îndeosebi ieri, în ziua de douăzeci şi unu decembrie, când la Bucureşti au fost primii jertfiţi).
Mai pe urmă, în capitolele 52-53 înfăţişează suferinţa Mântuitorului: “El pentru păcatele noastre a fost zdrobit”. Îl înfăţişează în chipul Mielului, despre care Sfântul Ioan Botezătorul va spune: “Cel ce ridică păcatul lumii”.Profetul Miheia laudă Betleemul între cetăţile lui Iuda, că de acolo se va naşte “Cel care este din zilele veşniciei”. Eu nu pomenesc acum toate profeţiile; altceva vreau să pun în lumină. Vedeţi, taina aceasta, iubiţilor, şi cum se desfăşoară întâi în Vechiul Testament, tot timpul Vechiului Testament, până când? Până la plinirea vremii, la o anumită plinire a vremii. Noi nu trebuie să privim numai momente desfăcute, din această desfăşurare, ci toate văzute într-un plan integral. Îngăduiţi a spune o smerită reflecţie, experienţă: Pregăteam o lucrare şi, deodată, în lucrarea aceea mi-a apărut o idee, o altă idee, încă una. Şi se legau una de alta şi-mi dădeam seama că fiecare idee nu trebuie văzută singular, într-un fel de autonomie a ei. Avea fiecare identitatea ei, dar se lega de altele, tot aşa cum un copilaş leagă literă de literă şi face un cuvânt, apoi o propoziţie, o frază. Aşa cum un arhitect leagă fiecare detaliu având în vedere edificiul, catedrala întreagă; sau tot aşa cum istoria o vezi în fapte singulare, dar şi în unitatea ei. Aşa şi Vechiul Testament; îl vezi şi în fapte singulare, dar şi în unitate. Deci ai viziunea unei opere şi în particular dar şi întreagă. Ai viziunea vieţii tale şi în particular, când erai prunc, copil, tânăr adolescent, mai vârstnic, dar şi în totalitatea ei.
O Doamne! Atunci am zis: acum te înţeleg, Doamne, mai bine! Acum înţeleg că Tu ai întreaga istorie, o porţi în Tine, Doamne, dacă eu amărâtul şi smeritul de om am realizat aceasta. Şi aici se desfăşoară tocmai una din trăsăturile chipului lui Dumnezeu în noi pe care nu o are nici o făptură. Au celelalte animale viziunea istoriei? Gândiţi-vă!Mi-aduc aminte de o lucrare în care era scris că sărmana Ladighina avea un cimpanzeu şi voia să-l facă om. Dar cum să-l facă? Să-l pună să facă şi el ceva ce face omul: să bată un cui. Doi ani s-a luptat Ladighina cu Johny cimpanzeul să bată cuiul şi n-a reuşit. De ce? Pentru că cimpanzeul nu avea viziunea, semnificaţia, sensul raţional de a fi. Sau nu-l potrivea, sau nu-l fixa. Dar înrădăcinarea noastră în Rădăcina Unică a Fiului lui Dumnezeu făcut Om, e cea care ne saltă peste lume, ne dă această viziune a întregului în măsura noastră, dar şi dincolo ne înrădăcinează în Dumnezeu, fapt ce am simţit cu adevărat. O, Doamne! Înţelegem cum Tu ai viziunea întregii opere a Ta. Toată opera o are Dumnezeu în El, aşa cum eu, amărâtul de mine am şi eu o operişoară cât de mică, acolo!Aşa L-am înţeles, în măreţia Lui şi conştiinţa s-a unit cu sufletul în faţa măreţiei şi a adevărului dumnezeiesc şi am înţeles şi profeţiile şi toate aceste genealogii. Pentru că toate se legau unele de altele tocmai prin apropierea noastră adâncă de Dumnezeu; şi mi-am zis atunci cuvântul Fericitului Augustin: “Doamne, să te cunosc pe Tine ca să mă cunosc pe mine.” Sau cum spunem noi la spovedanie adeseori, câte unui suflet care stă la îndoială: “Ai Scriptura în casă? O citeşti? Ştii că în Noul Testament este vorba de dumneata?” Păi dacă acolo e vorba de Icoana, de Rădăcina noastră, de Mântuitorul Iisus Hristos, e vorba şi de noi. Nu ne putem cunoaşte dacă nu-L cunoaştem pe El. Cunoscându-L pe El ne cunoaştem pe noi, în taina aceasta, vedeţi, în care se dezvăluie deodată întreaga revelaţie dumnezeiască; şi atunci credem cu tărie în ea. Credem că aşa a fost pentru că ai impresia că este o experienţă a vieţii tale. Şi întind atunci rădăcina în El. Simţi că oriunde te vei afla eşti cu El, mai ales acum, când, iată, a trebuit să vină ştiinţa ca să mai adauge şi ea ceva: că în fiecare făptură, bobiţă cât de mică de creaţie, se oglindeşte făptura întreagă.Păi aceasta ne descoperă Dumnezeu în dumnezeiasca Scriptură de când lumea.
Zice psalmistul, preamărind pe Dumnezeu: “Pe cât de departe sunt răsăriturile de apusuri, aşa a întărit Dumnezeu mila Lui spre cei ce se tem de Dânsul”. Deci oriunde, în fiecare lucru, în fiecare făptură, Îl simţi cu rădăcina şi mila Lui, cum zice, iarăşi, psalmistul: “A Ta este ziua, a Ta este noaptea. Tu ai întocmit lumina, Tu ai făcut toate marginile pământului, vara şi primăvara Tu le-ai zidit”. Iar în altă parte la fel grăieşte psalmistul, luminat: “Cât de departe e cerul de pământ, aşa întăreşte Dumnezeu mila Lui către noi”. Sau spune: “De la faţa Ta Doamne, unde voi fugi? Că Tu pretutindenea eşti”. Să simţi că e pretutindeni este o mare bucurie. Îngăduiţi câteva cuvinte: Mai acum câtva timp, cu câţiva ani în urmă, era cineva stăpânit de o slăbiciune. Îl urmărea pe acel om o persoană de care se îndrăgostise pătimaş. “N-am linişte părinte. Noaptea îl visez, ca un coşmar mă chinuie. Şi-mi vorbeşte şi-mi strigă şi în timpul zilei, parcă”. Erau situaţii şi de o parte şi de alta.
O persoană feminină îmi vorbea de un bărbat, o persoană bărbătească îmi vorbea de o femeie, până la obsesie. Alţii mi-au vorbit că le este frică de o crimă din partea cuiva. Şi atunci, în aceste chinuri lăuntrice, ce m-a luminat Dumnezeu să zic? Spun: Vezi dumneata – şi vă rog să fim cu luare-aminte -, aceste coşmaruri, unde se înscriu ele? Ele nu se înscriu în adâncul omului, la rădăcină; se înscriu în straturile superficiale. Acolo apar; şi în vise şi în coşmaruri şi în obsesii. Obsesii grele de tot la unii, până la îndemnul de a lua cuţitul să spintece pe cineva. Şi îmi mai spuneau: “Am fost la medic, la psihiatru; n-am reuşit să scap de rău, de aceste coşmaruri”. Atunci am mers pe această taină a descoperirii credinţei. Repet: în adâncul din noi, rădăcina, e în Dumnezeu, dincolo de lume. Iar obârşia mea, originea mea, e tocmai acel loc de întâlnire cu Dumnezeu, în care Dumnezeu coboară, ca pe mine să mă ridice la acea verigă care e voia lui Dumnezeu, e veriga harului. Nu e din lumea aceasta. Şi atunci, dumneata trebuie să mergi mai adânc, să sapi peste straturile acestea care te chinuie, cu posesiile, obsesiile posesive. Până în adânc să mergi, la ultima adâncime, acolo unde demonul nu poate pătrunde, căci “Dumnezeu a pus în vistierii adâncul” Adâncul din mine e în vistieria lui Dumnezeu, e în mâna lui Dumnezeu. Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu, zice Scriptura iarăşi.Şi atunci, cu rugăciunea mergi mai adânc decât toate straturile acestea, mergi la sursă, care este Dumnezeu. Căci nimeni nu e sursa mea – reţinem – nici dumneata nu eşti sursa mea, rădăcina mea, nici eu nu sunt sursa dumitale, rădăcina dumitale, niciunul din noi. Sursa, rădăcina, este unică: Dumnezeu. Deci sursa e dincolo de lume, nu-i din lumea aceasta.Şi atunci, dacă eu cred cu tărie şi ştiu că sursa mea e mai adâncă decât toată lumea aceasta, decât toţi filosofii şi savanţii, decât toate coşmarurile acestea, ca a celor din Gadara, atunci eu merg, pătrund la esenţă, la sursă, fac legătura cu sursa, cu Dumnezeu. Şi celelalte se risipesc cum se topeşte ceara în faţa focului, şi aşa şi demonii. Aceasta este calea risipirii acestor stări tragice, care uneori îi înăbuşă pe bieţii oameni.Deci acesta este al doilea adevăr pe care trebuie să-l reţinem astăzi, din descoperirea celor două genealogii ale Mântuitorului. Mergeţi la sursă, iubiţilor, la rădăcina existenţei noastre, acea rădăcină prin care noi din nou ne simţim în ultimul nostru adevăr, în temeiul existenţei noastre şi nu ne mai clatină nimic, pentru că Cel neclintit, Cel veşnic, e cu noi! Şi cu această sărbătoare de astăzi se mai pune o problemă. Noi prăznuim Crăciunul şi Învierea în fiecare an.
Mi-aduc aminte, mai acum vreo doi-trei ani, când cineva care avusese şi o funcţie ceva mai importantă, şef la televiziune, spunea sărmanul: Ce să mai vorbim noi tinerilor, de Paşti, că cineva a înviat acum vreo două mii de ani? O, sărmanul de el! Cum gândea! E ca şi cum Învierea ar fi fost numai pentru Hristos. Dar Învierea era pentru noi. Cea mai mare taină şi faptă a lui Hristos n-a fost doar Învierea, căci El era Dumnezeul cel viu. Cea mai mare minune a Domnului e că S-a făcut om şi a murit pentru noi. Pentru noi Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om; pentru noi Fiul lui Dumnezeu a murit şi a înviat. Pentru ca noi să creştem din acest fapt dumnezeiesc, al Învierii.Ce vreau să vă spun? Cum să trăieşti Naşterea? Dacă ţi-aş zice: “Da, s-au petrecut atunci, acum două mii de ani”, parcă te aruncă într-un fel de obişnuinţă, de rutină. Doamne păzeşte! Taina sărbătorii şi a sărbătoririi o găsim din nou la Băncilă. Noi vom adăuga un cuvinţel la el. Zice Băncilă: “Existenţa noastră e obişnuită, nesărbătorească. Nu mai simţi sărbătoarea – altfel spus, nu mai simţi taina Naşterii şi a Învierii. Or, ce zice el: Iată, ici-colo s-a mai instituit un fel de obişnuinţă nesărbătorească, sau cum spune cineva la noi, praznic, prin care se înţelege masă, adică mâncare multă şi vin mult. El nu înţelegea praznicul ca taină a sărbătorii, praznicul în sens duhovnicesc, sărbătoare duhovnicească. Trei sunt cauzele de suferinţă ale conştiinţei de nesărbătorire: ideea limită, contradictorie, a tuturor mizeriilor eului nostru, a conflictului cu societatea şi a conflictului cu natura; adică suntem atât de copleşiţi de eul nostru, de conflictul cu semenii şi de conflictul cu natura. Iată, bunăoară, s-a prăbuşit pământul la vreo patru sute de kilometri, dincolo de Iaşi. Toate acestea ne copleşesc şi ne întunecă privirea şi nu mai înţelegem taina sărbătorii.Sau, adăugăm aici şi altceva. Sărbătoarea e un act suprem, dumnezeiesc: S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt şi din Fecioară.
Dacă ne-am gândi noi niţel, adânc! Vedeţi, Evanghelia după Luca îl numeşte pe Adam fiul lui Dumnezeu, în ultimă instanţă. Atunci, obârşia noastră este în Dumnezeu, vă spuneam adineaori. Ori, cum a fost zămislit Adam însuşi? În zidirea lui Adam e ceva din taina întrupării Fiului lui Dumnezeu, căci Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria. Adam, şi el de la Duhul Sfânt, că a primit suflare de viaţă, nu? Luând Dumnezeu ţărână din pământ l-a plămădit pe Adam şi a suflat în el suflare de viaţă, harul Duhului Sfânt. Din pământ, dar ce fel de pământ? Dumnezeieştii Părinţi numesc pământul, fecioară curată, căci nu fusese încă întinat de păcatul uciderii, de sângele vărsat de Cain din Abel. Era pământul fecioară curată, neblestemat, deci. Adam, într-un anumit fel, avea şi el din taina Întrupării faptul acesta: pământul-fecioară, neîntinat, neblestemat, şi suflare de viaţă de la Duhul Sfânt. Dar el n-a ştiut să crească în aceasta, a părăsit această taină, şi atunci a venit Fiul lui Dumnezeu. De aceea durează până la o plinire a vremii, până la ziua Învierii. Noi însă, prin taina botezului, a Împărtăşaniei, trebuie să creştem sufleteşte, în sărbătoare; să simţim şi noi că, asemenea Fiului lui Dumnezeu, e Duhul Sfânt în noi, că trupul nostru devine fecioară curată, biruind patimile, slăbiciunile trupului, care ne dau atâtea boli şi suferinţe. De aceea durează atât de mult până la altă plinire a vremii, pe care noi ar trebui s-o grăbim, aşa cu Sfântul Apostol Petru spune: “Noi ar trebui să fim aşteptând şi grăbind venirea zilei aceleia, atunci când vom prăznui un cer nou şi un pământ nou”.Pentru aceasta, zice Apostolul pe care l-am ascultat astăzi: “Prin credinţă strămoşul nostru, Avraam, atunci când a fost chemat, a ascultat şi a ieşit la locul pe care era să-l ia spre moştenire şi a ieşit neştiind încotro merge; şi a mers spre pământul făgăduinţei”.
Trebuie spus că de la Adam până la Avraam lumea privea spre vechiul paradis pierdut, dar de la Avraam se deschide o nouă viziune în istorie: către paradisul viitor, către Hristos. Toţi cei din Vechiul Testament, prin credinţă au străbătut suferinţe, necazuri, robiri, privind spre Hristos, spre întruparea Lui. Toţi profeţii, şi cei mai puţin însemnaţi, aveau o tendinţă spre înainte, viziune care era numai a omului în taina viziunii revelaţiei dumnezeieşti.Şi au trăit taina serbării. Acum noi trăim taina întrupării, înrădăcinaţi în ea din momentul botezului şi al mirungerii. Prin Evanghelie avem neîncetat ochii către Hristos, desăvârşitorul credinţei noastre, plinitorul credinţei noastre, cum spunea acelaşi Pavel. Iar despre cei din Vechiul Testament: “Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii şi în munţi şi în peşteri şi în crăpăturile pământului. Şi toţi aceştia, mărturisind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea”(Evrei 11,38, 39).Precum copiii noştri din Decembrie, aşa s-au jertfit, şi cum încă va mai dura toată istoria. Nu trebuie s-o privim ca pe un moment static, gol, ferească Dumnezeu, ci să ne întrebăm: cât am trăit şi cât am crescut noi din Naşterea lui Hristos cea din Fecioară, de la Duhul Sfânt, cât creştem noi viziunea către cerul cel nou şi pământul cel nou al Învierii, a învierii şi a trupurilor; şi dacă putem răspunde la aceste întrebări vom simţi că sufletele noastre sunt vii, aşa cum spune Mântuitorul: “Cel ce ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, că a şi trecut din moarte la viaţă”. Şi: “Adevăr spun vouă, vine vremea şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi care vor auzi, vor învia”. Simţim noi că a înviat sufletul nostru, că s-a risipit îndoiala, necredinţa, deznădejdea, că îl simţim pe Hristos viu? Nu cumva să spunem cu fiecare Crăciun pe care îl întâmpinăm şi-l trăim: Ei, a fost ceva, odată! Dar orice act dumnezeiesc e pentru eternitate.
Omul să ştie, să simtă din nou rădăcina în Hristos şi, apelând mereu la rădăcină, la sursă, să simţim cum creştem din Rădăcină. Atunci cresc în noi nu numai frunzele, ci şi roadele. Să ne amintim cum a blestemat Mântuitorul smochinul, când a căutat în el smochine şi n-a găsit – şi nu era vremea smochinelor: “În veci să nu mai fie rod în tine!” În veci. M-a cutremurat acest fapt. A doua zi, apostolii au trecut şi au văzut smochinul blestemat. Petru I-a zis: “Doamne, iată, smochinul pe care l-ai blestemat, s-a uscat din rădăcină”. Doamne! Atunci Iisus i-a spus: “Aveţi credinţa lui Dumnezeu!” (Marcu 11,22). Pilda smochinului ne priveşte pe noi toţi, fiinţe duhovniceşti, zidiţi după chipul lui Dumnezeu, despre care spune Mântuitorul: Tatăl Meu până acum lucrează, şi Eu lucrez”. Spiritul nu moare niciodată, spiritul rodeşte neîncetat. La fiecare sărbătoare noi să simţim taina sărbătorii; să simţim că rodim, creştem în ea după chipul lui Hristos. Altfel ne uscăm. Gândiţi-vă: Au mai fost profeţi de la Hristos până astăzi, care să vestească întruparea, venirea lui Dumnezeu? N-au mai fost. Avem o altă profeţie: a creşterii noastre din Naşterea Fiului lui Dumnezeu şi Învierea noastră sufletească în timp, către Hristos, Cel care va ridica la înviere întreaga făptură, la cea de a doua plinire a vremii. Dacă noi trăim aşa, atunci vom avea parte de înviere.Iar acum să trăim cel puţin învierea aceasta sufletească şi a neamului nostru, întru mărirea lui Dumnezeu. O, Doamne! Ajută-ne aşa să trăim taina pe care Tu ai descoperit întru noi, taina lui Dumnezeu şi Om. Vrei şi pe noi să ne zideşti în amândouă aceste daruri, ce sunt şi ale făpturii umane, dar şi a neîncetatei înălţări spirituale a omului către lumină şi Dumnezeu. Amin.