Arhimandritul Iuliu Scriban
În viata omului vin dureri si amaruri asa de grele, ca-i este peste putinta sa le înghita. Da, omul poate rabda foarte mult. Nu degeaba zice românul: „Sa nu dea Dumnezeu omului cât poate sa rabde!”, cu toate ca nu poate rabda chiar peste masura, daca nu are si anumite proptele care-l feresc de prabusire.
Prin singurele lui puteri nu poate rabda prea mult. De la o vreme se prabuseste. Dovada sunt multele sinucideri din ziua de azi. Ce sunt toate acestea? Numai dovezi ca omul n-a mai putut rabda. Vine o clipa când i se pare peste putinta sa mai înghita amarul si atunci îsi taie singur firul zilelor lui.
Acelasi om însa poate foarte mult, mai mult decât îsi poate închipui cineva, când se sprijina pe credinta în Dumnezeu.
Atunci omul acela ajunge o minune. Daca ne gândim la mucenicia domnitorului nostru Constantin Brâncoveanu, gasim ca fiul sau cel mai mic, dupa firea omeneasca, s-a înfricosat de moarte si a spus ca primeste sa-si lepede legea sa crestineasca.
Dar la cuvântul tatalui sau, îndata s-a ridicat în el puterea credintei si a marturisit ca vrea sa moara crestin.
Care a fost puterea care, de la o clipa la alta, a alungat temerea si a trezit în el puterea barbatiei? Numai credinta crestineasca. De aceea cu dreptate a strigat Sfântul Pavel despre marii barbati ai credintei din trecut: „Sfintii prin credinta au biruit împaratii… au dobândit fagaduinte, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scapat de ascutisul sabiei, au fost tari întru slabiciune, tari în razboaie, au întors taberele vrajmasilor în fuga” (Evr 11, 33-34).
Marea greseala a omului a fost ca s-a rupt de puterea lui Dumnezeu. A facut aceasta pentru ca sa fie mai slobod în pacatele lui. A iubit pacatul si de aceea s-a simtit stingherit de fiinta lui Dumnezeu. Din pricina aceasta, i-a fost ca mare bucurie vorba bârfitorilor ca nu este Dumnezeu. Dar, lepadând pe Dumnezeu, a ramas în prada lui, a ramas în voia pacatului, a ramas o biata fiinta neputincioasa. Nu mai avea cu el izvorul puterii si s-a prabusit întru neputinta. Dumnezeu îi era spre ferire si tarie. A crezut ca prin aceasta i se rapeste dulceata vietii, dar a cazut în robia pe care n-o banuia.
Când, spre norocul lui, simte într-însul din nou boldul credintei, atunci se socoteste la liman, atunci întelege ce-i aducea credinta, atunci cunoaste ca are în ea o putere negândita si abia atunci cu adevarat se simte stapân pe el.
Într-adevar, credinta în Dumnezeu nu-i era spre încatusare, ci spre scapare dintr-o robie grozava. Omul, daca a gustat pacatul, vede ca acesta îl macina, ca nu-i da liniste, ca-l rostogoleste la vale, spre pieire. Chiar de nu se poate scutura de el, vede ca nu-i a bine. De câte ori pacatosul, în clipe de potolire, o marturiseste!
Deci adevarata slobozenie a omului este numai atunci când el atârna de Dumnezeu. Atunci merge în cararea dreapta a fiintei lui, fiindca omul este de la Dumnezeu.
«Lumina Satelor» nr. 34 / 19 aug. 1934, p. 1 (Sfârsitul în nr. viitor)