Din UN IUBITOR AL SUFLETULUI NEAMULUI ROMÂNESC, PĂRINTELE IOSIF TRIFA, Antologie îngrijită de Ovidiu Rus
„Ziua învierii, popoarelor, să ne luminăm“
(Canonul Paştilor)
Aşa ne strigă cântarea bisericească de azi, să ne luminăm, adică să înţelegem ce dar mare şi sfânt înseamnă nouă praznicul cel mare al Învierii Domnului. Hristos a înviat şi, prin învierea Sa, ne-a arătat că nici viaţa noastră nu se gată cu aceea că intrăm în pământ şi ne prefacem acolo praf şi cenuşă, ci ne vom ridica, vom învia şi noi spre o altă nouă, netrecătoare viaţă, dincolo de mormânt. Ziua învierii ne chezăşuieşte dar că nu este moarte, nici întuneric, ci înviere, viaţă, lumină după ce intrăm în pământ. Ea este deci praznicul luminii, vieţii şi bucuriei. Dar sfântul şi marele praznic al Învierii ne aduce nu numai lumină şi bucurii, ci şi îndemnuri spre viaţa cea adevărată. Învierea strigă, îndeamnă pe fiecare om să se scoale, să iese din răutăţi şi păcate. Despre Iisus citim că, înviind, S-a coborât între cei morţi şi că pe cei ce zăceau în mormânturi i-a trezit şi i-a ridicat la viaţă. Prin sfânta Sa înviere, tot acelaşi lucru îl face Iisus şi azi, ca şi atunci. Că şi azi sunt destui morţi şi sunt destule morminte. Ştiu că dumneavoastră vă gândiţi la morţii ce dorm în ţintirim. Dar mai sunt şi altfel de morţi, care vorbesc, umblă, trăiesc între noi. Vă aduceţi aminte că în Evanghelie se spune despre fiul cel pierdut că „mort era“, cu toate că el câştiga (îngrijea – n.n) de porci. Aşa şi între oameni, toţi cei apucaţi pe căile rele şi rătăcite, toţi cei ce stăruie în fărădelegi şi păcate sunt un fel de morţi cu sufletul. Şi sunt şi morminte destule afară din ţintirim, căci casa în care se sting rugăciunile, se lasă moravurile cele bune şi în locul lor se aprind sudalmele, neînţelegerile şi alte rele ce poate fi acea casă altceva decât un mormânt negru şi trist în care locuiesc oameni morţi cu sufletul? Învierea strigă dar şi azi morţilor, păcătoşilor să se scoale, să iese din răutăţi. Dacă Iisus cel înviat Se coboară şi trece azi prin mormânturi şi prin iad, în calea Sa spre cer, acesta e un semn, o strigare celor ce zac în mormânturile şi iadul păcatelor, să se ridice, să iese şi ei de acolo, să se îndrepte, căci fără această îndreptare nu-i înviere. Dar acest îndemn îi strigă praznicul de azi nu numai omului singuratic, ci şi neamurilor, popoarelor. „Ziua învierii, popoarelor, să ne luminăm“, zice cântarea bisericească, adică să se lumineze popoarele şi să înţeleagă că şi ele învie sau mor, şi între ele este moarte sau viaţă, după cum purtările lor sunt bune sau rele. Chemarea aceasta a învierii şi istoria ne-o arată. Cu degetul ne arată istoria cum popoare mari şi puternice au murit, s-au stins când şi-au pierdut credinţa, moravurile cele curate şi bune şi s-au otrăvit cu altele, putrede şi rele. Şi iarăşi, istoria ne arată cum, în locul popoarelor căzute şi moarte, învie şi se ridică cele sănătoase şi curate în credinţă, moravuri şi purtări. Şi noi românii suntem un popor care de mult aşteptam învierea, ridicarea noastră la o soartă mai bună. Şi dacă este lege că îndărătul popoarelor ce învie – ca şi înapoia învierii – trebuie să fie patimi, suferinţe, Golgotă, apoi aşteptarea noastră era îndreptăţită, pentru că înapoia noastră avem veacuri întregi de suferinţe, de patimi, aveam calvar şi Golgotă lungă şi grea, pe care a suit-o, veacuri de-a rândul, moşii şi strămoşii noştri. Şi iarăşi, dacă istoria zice că numai popoare cu moravuri sănătoase şi curate pot învia, noi şi [pe] acestea le aveam, fiind tari în credinţă, curaţi în moravuri.
Plinind Golgota, păzind credinţa, am înviat şi noi astăzi cu strălucire şi „mărire“. Ca şi Iisus cel îngropat şi străjuit, am avut şi noi destui duşmani care au aşezat lespedea pe groapă şi au pândit şi străjuit veacuri de-a rândul învierea şi ridicarea noastră din mormântul umilinţei de ieri. Credinţa şi suferinţa însă au prăvălit piatra ce ne apăsa în mormânt, noi cei batjocoriţi şi umiliţi am înviat şi „străjerii“ noştri au fugit speriaţi. Neamuri zavistuitoare, care au încercat cu arma în mână să ne oprească învierea noastră naţională şi care ne pândesc şi urăsc învierea, avem şi acum la hotare.
În neputinţa şi ura lor, ca şi despre Iisus cel înviat, spun că ar fi o minciună învierea noastră şi îşi îndulcesc amarul cu nădejdea deşartă că ne-ar mai putea întoarce pe noi, cei înviaţi, înapoi în groapa de ieri. De ei însă nu ne temem. Minciunile şi nădejdile lor deşerte se topesc ca ceara de faţa focului – în lumina şi strălucirea învierii noastre. De altceva să ne temem. Este alt duşman care ar putea întuneca strălucirea şi mărirea învierii noastre naţionale de azi. Acel duşman ar fi slăbirea, părăsirea credinţei, moravurilor curate şi bune. De acela să ne păzim.
De-a pururi să nu uităm că lespedea de pe uşa gropii noastre de ieri a ridicat-o credinţa, suferinţa. Ele i-au „amorţit“ pe străjerii învierii noastre de ieri şi tot ele ne vor apără şi de cei de mâine.
Creştini! Între cântările învierii este una care zice aşa: „Ieri cu Tine, Hristoase, m-am îngropat, astăzi mă ridic împreună cu Tine; m-am răstignit cu Tine ieri, Însuţi mă preamăreşte acum“. Cântarea aceasta frumoasă este parcă anumit scrisă pentru noi şi neamul nostru. Îngropaţi am fost şi noi până ieri. Acolo însă, în groapa noastră de ieri, „împreună“ cu noi a fost Hristos şi noi cu El, cu poruncile Lui. În vremea suferinţelor noastre, El a fost nădejdea, tăria noastră. Suind calvarul, pe El L-am chemat şi pe El L-am simţit că ne sprijină crucea cea grea de pe umerii noştri, iar pe vârful Golgotei „cu El împreună s-a răstignit“ neamul nostru, păzind până la moarte credinţa, poruncile Lui.
Acela cu care am suit Golgota, cu care am petrecut până ieri îngropaţi ne-a ajutat, ne-a ridicat, ne-a înviat şi pe noi azi. Cu El împreună, cu credinţa, cu poruncile Lui trebuie să fim şi acum „înviaţi“, ca ieri „îngropaţi“. Să băgăm de seamă, ca nu cumva să uităm, să lăsăm în mormântul din care am ieşit credinţa, moralul cu care am petrecut – ca să ne mai întoarcem cândva după ele. Atunci numai „străjerii“ noştri de azi şi de mâine ar mai putea cerca să ne închidă iar cu lespedea. Până când însă împreună suntem şi vom fi cu Iisus cel înviat, cu credinţa, moravurile cele curate şi bune, El „Însuşi ne va preamări“ şi nimeni, nimic şi niciodată nu va mai putea întuneca sau tulbura lumina, strălucirea şi mărirea învierii neamului nostru. Amin.
Pr. Iosif Trifa
Spre Canaan – predici, p. 60-63
«Biserica şi Şcoala» nr. 13 / 29 martie (11 apr.) 1920, p. 3
(parţial) «Dacia Traiană» (Sibiu) nr. 94 / 1 mai 1921, p. 2