Din cuvântarea Părintelui Iosif Trifa

de la Rusalii 1935

„…Oastea Domnului nu este ceva nou. Ea este una din frământările mântuirii pe care le vedem în Sfintele Scripturi. Şi, în special, Oastea este una din frământările vieţii primilor creştini. Ca şi viaţa primilor creştini, Oastea este opera Cincizecimii… Ea a ieşit din lucrarea şi revărsarea Duhului Sfânt. De aceea am şi ales ca praznic special Praznicul Duhului Sfânt.
În istoria mântuirii neamului omenesc, Cincizecimea este un hotar de viaţă nouă. Golgota a iscălit zapisul împăcării noastre cu Dumnezeu, iar Cincizecimea i-a pus pecetea Duhului Sfânt. Cincizecimea a dat pe primii creştini, pe creştinii cei adevăraţi. Şi aceştia împreună – apostoli şi credincioşi – au format Biserica cea adevărată, Biserica cea vie, Biserica Duhului Sfânt.

Cincizecimea a adus în lume dragostea şi frăţietatea primilor creştini. Nu este ceva mai minunat decât să citeşti prin Faptele Apostolilor viaţa primilor creştini, rămaşi după Ziua Cincizecimii… (Fapte 2, 41-47 şi 4, 31-35).
Şi Cincizecimea a mai făcut ceva. Mântuitorul a aflat în lume «litera Legii». Puterea «literei Legii» ajunsese la culme – ca să zic aşa – atunci când L-a răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. Cincizecimea a omorât această literă şi a slobozit în lume Duhul.

Se ridică însă şi aici marea întrebare: De ce n-a rămas până la sfârşit această operă a Duhului Sfânt? De ce n-a rămas până la sfârşit Cincizecimea în viaţa creştinătăţii? Căci doar nu se poate tăgădui Adevărul că s-a dus demult-demult traiul şi viaţa primilor creştini. Creştinătatea de azi, pusă faţă în faţă cu viaţa şi creştinătatea din Faptele Apostolilor, este ceva necunoscut… e tocmai ca şi omul cel viu pus alături de omul-schimonositură, care se împlântă prin semănături pentru a speria cu el ciorile.
Întrebarea «de ce a slăbit viaţa primilor creştini?», în decursul timpului, nu e greu de dezlegat. Creştinismul a ajuns acolo unde este azi, pentru că creştinii n-au rămas în «duh», ci rând pe rând s-au întors iarăşi la «literă». În viaţa creştinătăţii, în istoria mântuirii, s-a dat şi se dă o mare bătălie între «duh» şi «literă». Între creştinismul cel gol şi creştinismul cel plin de Duhul Sfânt.

Creştinii cei dintâi câştigaseră cu totul această luptă, biruiseră cu totul «litera». Dar, în curgerea vremii, încetul cu încetul, «litera» a început iarăşi a omorî «duhul»… Creştinii s-au întors iarăşi la «literă», la acele «începuturi slabe şi sărăcăcioase», cum le numeşte Sf. Ap. Pavel. Încă de pe timpul Ap. Pavel vedem o luptă îndârjită între «duh» şi «literă». Litera prinsese iarăşi putere… şi pe urmă litera a biruit. Creştinismul s-a golit de «duh» şi s-a umplut iarăşi de «literă».
Foarte bine – va zice cineva – dar Biserica a rămas! Da, e adevărat, Biserica, cea întemeiată în Ziua Cincizecimii, a rămas şi va rămâne până la sfârşitul veacurilor, dar răul este că, rând pe rând, Biserica şi-a pierdut tot mai mulţi dintre copiii ei cei duhovniceşti, dintre copiii ei cei adevăraţi.

Zice Sf. Ap. Pavel: «Nu ştiţi că trupul vostru este Biserica Duhului Sfânt Care locuieşte în voi?» (I Cor. 6, 19)… Ei, bine, tocmai această Biserică, Biserica Duhului Sfânt din noi, a slăbit şi s-a stricat, în curgerea vremii… Creştinii duhovniceşti au început a deveni lumeşti… Iar din «biserica» lor a fugit Duhul Sfânt şi s-a aşezat duhul lumesc. A zburat «Porumbelul» şi s-au aşezat ciorile păcatelor. Litera şi lumea au omorât duhul. Astfel că, despre mulţi creştini s-ar putea zice: voi sunteţi biserica duhului veacului acestuia.
Şi, fireşte că, o dată cu aceasta, s-a resimţit şi a slăbit şi Biserica, pentru că Biserica o formează copiii ei cei vii, fiii ei cei duhovniceşti.

Aici intră rosturile Oastei şi istoria Oastei. Noi, ostaşii Domnului, am fost învredniciţi de Domnul ca să fim cercetaţi cu Duhul Lui cel Sfânt. Un vânt ceresc a suflat peste noi şi ne-am trezit la o viaţă nouă. O Cincizecime ne-a născut din nou, cu putere, şi ne-a trezit ca pe primii creştini. Noi eram «morţii» din văile lui Ezechil. Ne omorâseră «litera» şi păcatul. Iar din moartea aceasta ne-a înviat numai suflarea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt a făcut din noi fraţi şi surori. Duhul Sfânt a înviat între noi trăirea şi frăţietatea din viaţa primilor creştini. Duhul Sfânt a făcut adevărate minuni cu noi.
Biserica ar trebui să se bucure de această revărsare, căci ea s-a întărit prin această minune. Şi nu ne putem închipui că Biserica ar putea să urască pe cei mai buni copii ai ei. Ne îngrozim şi numai la gândul că ar putea să se împlinească cele de la Ioan 9, 25: să fie alungaţi tocmai cei ce strigă «Orbi eram şi acum vedem!».

Multe biruinţe a făcut Oastea Domnului, dar cea mai mare eu socot că este lupta ce-a dat-o cu «litera». Din creştinii de «literă» a făcut creştini de «duh». Din creştini de nume a făcut creştini de faptă.
Şi lupta aceasta, iubiţii mei, nu e gata. Ea încă se dă cu furie, căci Satana tot aici se învârte. Ca să fure duhul din Oaste. Să fure miezul ca să rămână numai găocile.

Iubiţii mei, în frământarea de acum din Oaste, eu văd bătaia dintre «duh» şi «literă». Marea bătălie se dă azi la punctul acesta: o va birui pe Oaste «litera», sau o va birui ea pe «literă»! La punctul acesta cădem sau biruim. La punctul acesta va cădea Oastea sau va birui. Va rămâne sau va pieri. Oastea va trăi şi va birui numai până ce va sta sub suflarea şi revărsarea Duhului Sfânt. Când va zbura din ea «Porumbelul» acesta, Oastea şi-a sfârşit viaţa. Va rămâne în ţara aceasta mai mult doar ca o societate.

Iubiţii mei, eu mulţumesc lui Dumnezeu că pe mine, un vas slab şi nevrednic, m-a folosit Domnul în lupta aceasta. Şi, dacă în lupta aceasta mi-am pierdut liniştea, mi-am pierdut averea, mi-am pierdut viaţa – nu-mi pare rău, ci dau slavă lui Dumnezeu. Şi, până la ultima mea suflare, voi lupta ca să biruie «duhul».
În şcoala Apostolului Pavel am învăţat ca să-L apăr cu îndârjire pe Iisus cel Răstignit, faţă de «litera Legii». Şi până la sfârşit Îl voi apăra. Şi, dacă în lupta aceasta mi se cere să dau şi preţul vieţii, sunt gata să-l dau oricând.

Voi striga şi pe fraţii mei de la fronturi să stea şi ei în lupta aceasta până la sfârşit, făcând strajă cu toţii în jurul lui Iisus cel Răstignit. Să nu ne fure Satana pe Iisus cel Răstignit.
Să nu-L pierdem pe Iisus cel Răstignit…

…Şi, dacă în acest război ceresc ni se cer şi jertfe, dacă suntem prigoniţi şi urâţi – noi să dăm slavă lui Dumnezeu. Acestea sunt o mărturie că suntem cu adevărat pe câmpul de luptă al Domnului.
Să luptăm până la sfârşit pe acest câmp de luptă, ca să dobândim pe urmă cununa vieţii veşnice…