Cuvântarea Arhimandritului Scriban la adunarea Oştii Domnului, [din] 17 iunie 1934, în Bucureşti
„Să învie Dumnezeu, să se ruşineze vrăjmaşii şi să fugă de la faţa Lui toţi cei ce-L urăsc pe El” (Ps 67, 1).
Prea iubiţi fraţi şi surori întru Domnul!
De câte ori noi ne adunăm în chipul acesta, de atâtea ori luptăm pentru Domnul. Eşti un om tăcut, o femeie care numai la luptă nu te gândeşti, care nu poţi ucide nici măcar un gândac. Cu toate acestea, eşti un luptător. Fără să te gândeşti, fără să cauţi aceasta, tu totuşi te lupţi.
Toţi cei ce se adună mărturisind pe Domnul, bucuroşi că se pot vedea cu alţii care au aceeaşi dorinţă, toţi cei ce se adună ca să cânte laude Domnului, să se îmboldească a făptui lucrurile Domnului, oricât ar fi ei de potoliţi şi de dulci în vorbele şi gândurile lor, sunt tot nişte luptători.
Doar omul nu se luptă numai cu armele. Ba am putea spune, fără a greşi, că cel ce se luptă cu armele este mai slab decât cel ce se luptă cu duhul. Da, noi avem armele duhului şi prin aceasta, suntem şi noi luptători şi putem fi mai tari decât cei ce se luptă cu armele.
La începutul începuturilor, creştinii au fost pe lume foarte puţini. În ziua Rusaliilor, când apostolii s-au ridicat în Ierusalim să-L propovăduiască pe Domnul, erau numai ei şi puţini alţi câţiva creştini. Domnul Hristos i-a avut pe cei 12 apostoli şi apoi pe alţi 70, împrăştiaţi în largul ţării evreieşti.
În ziua Rusaliilor, erau la un loc numai cei 12 apostoli, iar dintre ceilalţi numai câţiva. Cu toate acestea, Sf. Apostol Petru, plin de Duhul Sfânt, s-a ridicat şi a vorbit în faţa mulţimii care-L răstignise pe Domnul. Vrăjmaşii de mai nainte ai Domnului erau acolo de faţă. Au încercat să-i oprească pe apostoli şi le-au spus să nu mai propovăduiască. Cu toate acestea, Sfinţii Petru şi Ioan au răspuns neînfricaţi: „Nu putem să nu grăim cele ce am văzut şi am auzit” (Fapte 4, 20).
Ei stăteau în clipa aceea ca o tabără înaintea altei tabere. Nu se temeau de ea. Stăteau împotriva ei. Nu se supuneau ei.
Nu erau prin aceasta nişte luptători ?
Nu aveau arme pipăite, dar avea bărbăţia credinţei; şi luptător fără bărbăţie nu se află. Acela poate avea arme cu el, dar nu-i sunt de nici un folos dacă nu are şi bărbăţia. De aceea, puterea de luptător se trage din suflet, nu din armă. Sufletul este cel ce mânuieşte şi arma. Dacă ai bărbăţia sufletului şi ţii piept cu ea, tu eşti luptător.
În felul acesta, fraţilor şi surorilor, creştinii pot fi şi ei luptători, fără a purta arme cu ei.
Voi v-aţi, adunat aici fără gând de vreo luptă. Fiecare din noi este plin de drag şi bunăvoinţă către semenul său. Oricare din voi este gata să sară în ajutorul fratelui. Toţi sunteţi plini de inimă de a nu-l vătăma cu nimic pe fratele vostru, ci a face toate chipurile pentru ca să-l aduceţi la acelaşi gând al credinţei şi să se bucure şi el împreună cu voi.
Este acesta felul luptătorului? Nu, ferească Dumnezeu! Luptătorul este un om care se împotriveşte cuiva, care stă neabătut în faţa cuiva.
Atunci cum sunteţi luptători voi, că nu aveţi pe nimeni împotrivă şi nici nu vă gândiţi să păşiţi împotriva cuiva ?
Şi cu toate acestea, iar mă întorc la vorba de la început: şi voi sunteţi luptători, fraţilor şi surorilor întru Hristos. Pe negândite şi pe neştiute, cu bunătatea şi dragostea în suflet, tot luptători sunteţi şi, fără să ştiţi, tot staţi împotriva cuiva.
Se înţelege că staţi nedumeriţi şi vă întrebaţi: Dar împotriva cui stăm noi, că nu vedem pe nimeni în faţa noastră? Suntem numai noi între noi, în mare şi frumoasă adunare, bucuroşi de a ne vedea cât de mulţi suntem, de a putea cânta Domnului şi a spori puterile noastre, de a umbla pe căile Lui.
II
Dar sunteţi luptători, fraţilor şi surorilor, şi, dacă am apucat a spune aşa, acum sunt dator să vă arăt cum sunteţi luptători.
Nu staţi împotriva nimănui? Nu aveţi în faţa voastră nici un vrăjmaş?
Ba aveţi, iubiţilor, şi încă cum!
a) Oare voi, când aţi venit aici, nu v-aţi desprins dintre alţii, care n-au urmat drumul vostru? Atâţia alţii au rămas în curţile voastre, în uliţele voastre, în mahalalele voastre. Ce fac aceia? De ce n-au venit cu voi?
Pentru că au alte gânduri decât ale voastre. Unii poate au plecat mai nainte aiurea, alţi au să plece mai pe urmă.
Oricum, n-au venit unde vă aflaţi voi. Ei sunt ai altui duh. Poftele lor îi mână aiurea. Nu i-a tras inima să fie cu voi, fiindcă alte puteri îi mână pe ei.
În clipa aceasta, dacă vă gândiţi unde se află alţii, uşor se poate răspunde: „Apoi unii stau prin cafenele, la vorbă de clacă; alţii hoinăresc pe uliţe, în neştire, fără un gând de a face ceva; alţii se pregătesc pentru petrecerile de la noapte; alţii însă de pe acum umplu cârciumile şi nu au de gând să plece din ele cu una, cu două.
Cine trece acum pe Bulevardul Maria ori pe Calea Rahovei, ori pe la Sfântul Gheorghe vede dese pâlcuri de slugi, bărbaţi şi femei, din Bucureşti, care umplu uliţa, curtea şi casele, îndesindu-se la petreceri cu vin şi dragoste dobitocească.
Dar în câte alte tainiţe cu băutură, cu jocuri şi chiote nu se află acum acelaşi lucru! Aţi văzut-o şi voi pe drum, venind încoace.
De ce nu v-aţi oprit acolo? De ce aţi mânat paşii mai departe şi aţi venit aici? Ce, oare oamenii aceia nu se desfătau, nu se veseleau? Nu tânjeau şi ei după ziua de azi, după cum şi voi aţi tânjit să vă întâlniţi aici?
De ce, iubiţilor, nu v-aţi oprit acolo?
Ba poate că unii odată aţi şi stat acolo, poate că aţi gustat plăceri de soiul acela. Nu se află în cartea Intraţi în Oastea Domnului povestiri ale unor fraţi care au poposit şi ei odată în tainiţele cu asemenea petreceri, care pe atunci erau dulci?
De ce le-au părăsit acum? De ce le-aţi părăsit acum, acei unii care aţi trecut prin acestea şi acum vă aflaţi aici? Nu-i aşa că pe atunci erau dulci? De ce nu mai sunt dulci acuma?
Venind încoace, aţi văzut cu ce gust, cu ce sete, cu ce poftă băteau din picioare cei ce beau şi jucau. [Chiar] dacă nu i-aţi văzut, auzeaţi de afară chiotele şi săltările lor de veselie.
Dacă deci şi acolo era veselie omenească, de ce n-aţi stat acolo, iubiţilor? De ce n-aţi schimbat gândurile voastre de a veni aici? De ce aţi trecut peste această ispită şi vă aflaţi acum aici, să auziţi aici alte graiuri decât cele scoase din duhul fumului [şi] băuturii?
III
Ei, iubiţilor, n-aţi făcut-o, pentru că sunteţi luptători. Fără să vă gândiţi, voi v-aţi luptat. Pe dinaintea voastră a trecut ispita. Chiotele auzite, toată veselia care vă întâmpina era o poftire ca să veniţi şi voi acolo, să vă veseliţi la fel.
De ce nu v-aţi oprit la ei?
O, iubiţilor! Pentru că voi eraţi înarmaţi. Voi ştiaţi ce e acolo. Ştiaţi că oamenii aceia sunt nişte bieţi fraţi căzuţi între tâlhari. Ei erau în ghearele diavolului. Erau jucărie în unghiile lui ascuţite. Jucau după cum bătea darabana lui.
Aţi văzut şi v-aţi întristat. Fiind voi înarmaţi cu armele Duhului, fiind pregătiţi din vreme, prin citirile sfinte, ca să înţelegeţi că acolo este numai plăcerea pierzaniei, primejdia sfărâmării, voi aţi înlăturat ispita ticăloasă. Voi ştiaţi că este ceva cu mult mai dulce decât aceasta, bucuria nepieritoare a Domnului, gustarea cea mai presus de fire, apa vie din care, dacă gustă omul, nu mai însetează după altceva.
De aceea, ce putere era să mai aibă asupra voastră ispita care a venit o clipă şi s-a risipit? S-a sfărâmat împotriva armăturii voastre creştineşti ca o săgeată care izbeşte împotriva oţelului şi se teşeşte.
b) Dar poate că nu numai ispite din afară au venit asupra voastră. Omul este mânat şi de ispite dinăuntru. Sf. Iacov spune că „Fiecare se ispiteşte, de a sa poftă fiind tras şi amăgit” (1, 14). Omul se îngreuiază de la fapta cea bună, se leneveşte, se îndeamnă într-aiurea. Atâtea pricini poate aduce el de a nu face ceva. Cei povestiţi de Domnul că au fost poftiţi la ospăţul din Evanghelie au găsit atâtea pricini de a nu se duce unde erau poftiţi!
Şi peste voi au putut veni atâtea pricini. Dar vă aflaţi aici. Asta însă înseamnă că aţi biruit ispitele care au putut veni peste voi. Au oare prin aceasta nu aţi fost luptători? Omul se luptă şi cu sine însuşi.
Toţi aceia pe care-i vedeţi adunaţi unde nu se cuvine, toţi aceia care se adună cu miile să vadă cum o ceată de tineri se opintesc să dea cu pumnii unul în altul ori să bată mingea, toţi aceştia care stau cu ceasurile ca să vadă cum are să iasă lupta sunt nişte oameni căzuţi în ispită, oameni pofticioşi să vadă copilării, când pe dânşii îi aşteaptă lucrurile mari ale Duhului pentru a fi săvârşite. Dacă însă se lasă duşi ca frunza pe val de puhoiul altora, dacă se iau şi ei după chiote şi darabană, înseamnă că nu s-au putut lupta cu ispita şi au căzut.
De ce nu aţi făcut şi voi aşa?
Pentru că voi aţi avut armătura duhului. Aţi gustat şi aţi văzut că bun este Domnul (Ps 33, 8). De aceea cum era să vă mai cuprindă pe voi ale lumii? Aţi trecut peste ele. Alţii de-acum să meargă şi ei pe calea voastră!
c) Dar de câte ori ispita nu vine către tine şi în altfel! Câţi dintre cei pe care-i cunoşti şi-i întâlneşti nu-ţi vin în casă şi caută să te ia la cutare adunare a lor! Câţi nu vor să-ţi smomească copiii, să ţi-i care la petreceri netrebnice, la tăvăleli unde numai de Dumnezeu nu se vorbeşte, unde numai gusturile lumii se află înaintea ochilor lor!
Şi dacă tu nu te-ai dat bătut şi dacă nu i-ai lăsat pe fiii tăi să se înhăiteze la petreceri ticăloase, la hoinăreli cu pagubă; de câte ori nu te-ai ales cu râsurile celor ce voiau să te întoarcă la blestemăţiile lumii! De câte ori tu, frate, nu a trebuit să înduri râsurile şi batjocurile celor ce te luau la vale că vrei să te faci sfânt!
Şi de! Nu uşor omul înfruntă râsul altora şi sunt mulţi aceia ce se înfricoşează de ce va zice lumea.
Tu însă nu te-ai înfricoşat. Ai stat în picioare şi ai răspuns cu blândeţe pe buze, dar cu bărbăţie în inimă. Tu nu te-ai lăsat cuprins de ispita ce a venit asupra ta în felul acesta, ci ai biruit-o şi ai alungat-o.
Oare nu se cheamă, cu aceasta, că eşti luptător? Că ai stat împotriva cuiva, că ai dat răspunsul Domnului şi te-ai îmbărbătat pentru Domnul? Dacă ai apărat casa ta de pătrunderea blestemată peste fiii tăi, oare nu se cheamă că ai tras zid de cetate împrejurul casei tale?
Iată deci că eşti luptător.
Bărbaţi, femei, copii, voi, toţi la un loc, sunteţi luptători. Voi nu daţi voie lumii să răzbată în casele voastre. Voi aţi deschis larg porţile caselor voastre pentru Duhul Domnului şi acum se cheamă că duhul lumii cu dezmierdările lui, cu momelile lui nu mai are ce căuta în casele voastre.
IV
Dar aceasta, iubiţilor, încă nu este şi nu tâlcuieşte întregul înţeles pentru ce voi v-aţi adunat aici. Da, voi nu sunteţi numai luptătorii care v-aţi luptat cu ispitele pentru voi şi pentru casa voastră. Asta o puteaţi face şi rămânând acasă la voi. Voi aţi venit aici încă pentru altceva – şi acum se cuvine să vedem şi privelişti mai minunate decât acestea de până aici.
«Ostaşul Domnului» nr. 6 / 1 iulie 1934, p. 1-4
ADUNAŢI-VĂ PENTRU DOMNUL!
Cuvântarea Arhimandritului Scriban la adunarea „Oştii Domnului” din 17 iunie 1934, în Bucureşti
(Urmare)
Voi, iubiţilor, nu v-aţi adunat aici numai ca să nu faceţi ce fac alţii, adică cei mânaţi de poftele lumii, ci să faceţi altele, faptele Duhului lui Dumnezeu. Voi aţi fost destul de tari şi n-aţi căzut nici în ispitele altora, nici într-ale voastre. V-am spus că prin asta voi v-aţi luptat, aţi stat împotriva altora, împotriva gustului lor, a poftirilor lor, împotriva râsului lor. Nu v-aţi potrivit acelora, ci aţi urmat calea voastră, la care vă îmbiau alte privelişti, mai curate, la care vă îndemna întreaga învăţătură sfântă pe care voi cu drag o ascultaţi.
Şi doar aţi văzut înaintea voastră destulă veselie a altora. Aţi văzut cum oamenii se pregătesc pentru petrecerea lor de duminică, cum se gândesc la ea de mai înainte, cum se desfătează numai gândindu-se la ea, cum îşi mărturisesc unii altora: „Numai să vină ziua aceea!… Are să fie lată!… Să facem un chef să se ducă pomina!…”. Şi într-adevăr, de multe ori se duce pomina mai mult decât se gândesc, pentru că ajung la bătăi, se aleg cu capetele sparte, unii ajung la spital, iar alţii la morgă şi apoi la mormânt.
Au voit s-o facă „lată” şi într-adevăr a ieşit şi lată, şi dezmăţată, şi înfricoşată. Totuşi oamenii se pregăteau pentru aceasta şi vă îmbiau şi pe voi.
Dacă nu vă îmbiau, era pentru că ştiau că aţi trecut peste acestea, că aţi călcat peste ele ca peste balaur şi vasilisc (Ps 90, 13), că nu vă uitaţi la turbăciunile şi aiurelile lor. Dar aţi putut vedea cum alţii erau îmbiaţi, cum mulţi dintre ei primeau, cum se pregăteau spre acelea ca spre lucruri de vrednică dorire.
Voi eraţi cu gândurile şi dorurile voastre aiurea. Ale lor le vedeaţi şi le dispreţuiaţi. Dar fiindcă sunteţi creştini şi aveaţi milă de aproapele vostru, chiar şi de cel căzut, nu vă opreaţi numai dispreţul vostru, nu vă umplea numai scârba pentru astfel de gustări ale pierzaniei, ci vă era şi milă de ei şi doreaţi să-i aveţi în mijlocul vostru.
Într-adevăr, tot omul care se tăvăleşte în asemenea nămoluri este un om pişcat de ispită, care nu s-a suit la înălţimile duhului, este omul care n-a văzut marile privelişti şi încă nu-şi dă seamă de marea gustare a credinţei. Când voi vedeţi pe omul acesta, nu aveţi numai simţirea greţii care vă îneacă pentru asemenea poftiri ale pierzaniei, ci şi durerea pentru fratele vostru care se îneacă în ele.
Voi simţiţi preabine că vă aflaţi în tabere deosebite, că nu vă puteţi înţelege unii cu alţii. Vă umple marea dorinţă de a-i vedea şi pe ei trecând în tabăra voastră şi gustând ce gustaţi voi. Voi nu sunteţi lacomii care voiţi a avea gustarea aceasta numai pentru voi. Da, fiindcă, pe de o parte, ospătarea credinţei este fără margini, este pentru toţi, ba încă toţi sunt chemaţi la el, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur din noaptea Paştilor: „Veniţi toţi şi vă ospătaţi din acest praznic mare şi minunat!”. Pe de altă parte, gustarea plăcerii este cu atât mai mare cu cât mai mulţi sunt cei ce se îndulcesc din ea. Ne umple de toată întristarea, [în] ziua duminicii, priveliştea turmei beţive şi ţopăitoare din Bulevardul Maria şi Calea Rahovei, unde duhul diavolului lucrează cu toată puterea la îndobitocirea oamenilor. Va trebui să săltăm din toată inima când vom vedea aceeaşi mulţime părăsind căile pierzaniei şi venind să guste din ospăţul Domnului.
Iată cum, din toate acestea, se vede că, ori de unde am privi lucrurile, avem în viaţă aceste două tabere: una a Domnului, alta a diavolului; şi că, fără să te gândeşti, tu, cel din tabăra Domnului, eşti în luptă cu ea. Nu te-ai lăsat în voile ei, n-ai căzut în laţurile ei, – ai stat tare în calea ta şi, prin aceasta, te-ai luptat. De aceea se cheamă că voi toţi sunteţi luptători, chiar când nu aveţi nici o armă în mână. Arma voastră însă este a duhului. Voi sunteţi înarmaţi prin sufletul vostru şi prin aceasta sunteţi oşteni.
Iubiţilor fraţi şi surori întru Domnul, dar voi nu v-aţi adunat aici numai pentru atâta. După cum am spus, avem de îndreptat ochii noştri către privelişti şi mai minunate decât acestea.
Până acuma se cheamă că ne-am ţinut tari şi nu ne-am lăsat bătuţi de duhul lumii. Am trecut bărbăteşte peste îmbierile, peste dulceţile cu care lumea căuta să ne ispitească; am trecut şi peste ale noastre, care umblă să ne mâne către apele lumii. Dar după ce am trecut peste vălmăşagurile ei, după ce am privit şi nu ne-am lăsat ademeniţi către poftirile ei, pentru ce am făcut aceasta? Ca să rămânem numai noi între noi, să ne fericim că boldul lumii nu ne-a putut înţepa, că am rămas teferi în mijlocul loviturilor care au căutat să slăbească puterile noastre şi să ne mâne în mijlocul vârtejului?
Nu, fraţilor şi surorilor, noi n-am trecut prin acestea numai pentru ca să ajungem la mal curaţi şi nevătămaţi. Nu ne-am luptat numai pentru ca să scăpăm noi, ci încă şi mai mult, pentru ca să-i scăpăm şi pe alţii.
Aici este cea mai alesă trăsătură a chemării noastre. Noi. suntem ostaşi şi voim să luptăm pentru Domnul. Că ne-am apărat pe noi, preabine, dar după cum vecinul cel bun nu te lasă să arzi în foc dacă vede casa ta aprinsă, ci sare în ajutor, aşa şi bunul oştean nu se simte îndestulat numai cu aceea că s-a luptat bine pentru el, ci el vrea să se lupte şi pentru altul.
E prea adevărat, tu te-ai luptat şi pentru altul şi l-ai ajutat chiar numai luptându-te pentru tine singur. Dacă el te vede cum tu eşti fericit umblând pe căile Domnului, i-ai dat o mână de ajutor lui singur. Căci el se va întreba: „Cum se poate că vecinul meu este aşa de împăcat în cugetul lui, aşa de tihnit şi nemuncit de pofte turbate? Cum se poate că pe el nu-l ademenesc atâtea gusturi ale lumii, ci îşi găseşte plăcerea lui în altele?
Numai cât va vedea aceasta, fratele tău va vedea că se poate trăi fericit şi altfel, după altă socoteală decât a lumii. Numai văzându-te pe tine astfel, îl vei ispiti tu pe el ca să vină la ale tale şi să se încălzească de dogoarea Duhului lui Dumnezeu.
Dar tu nu vrei să-l ajuţi pe fratele tău numai în chipul acesta, numai prin priveliştea pe care i-o dă seninătatea ta. Tu vrei să păşeşti încă şi mai viu, şi mai bărbăteşte pentru dobândirea lui. Tu ştii că nu este faptă mai mare decât cea a dragostei şi că, săvârşind fapta dragostei către fratele tău, după vorba Sfântului Iacov, te scuturi de înseşi păcatele tale (5, 20). Asemenea şi Sf. Petru spune că dragostea acopere mulţime de păcate (I Ptr 4, 8).
De aceea, departe de a te aduna numai ca să te vezi cu fraţii tăi, numai ca să guşti plăcerile duhovniceşti, tu ai un gând şi mai înalt, acela de a te chibzui cum să-l câştigi pe fratele tău. Tu nu poţi avea odihnă numai văzând că ai tabăra ta, ceata ta şi că ştii unde te duce.
Ce înseamnă oaste? Înseamnă luptă. Mai mult decât atâta, orice oaste se gândeşte la luptă nu pentru pofta de a lupta, ci de a birui. O oaste care numai stă cu armele ascuţite, care numai a dat luptă pentru ca să se apere de năvala vrăjmaşilor nu e oastea cea mai tare.
Ia întrebaţi-i pe oştenii cei cu armele de oţel şi cu încărcăturile pline. Ei vă vor spune că oastea cea mai tare nu este cea care se gândeşte numai la apărare, ci cea cu gândul să năvălească asupra altuia.
Diavolul de aceea este tare, fiindcă năvăleşte, îşi are armele ascuţite şi neîncetat se repede asupra celor slabi şi nepregătiţi.
Noi, dacă suntem oaste, numai atunci suntem în chipul cel mai deplin, când nu ne gândim numai să ne apărăm pe noi, ci umblăm să-i smulgem pe alţii din laţurile diavolului. Câtă vreme nu facem aceasta, nu suntem oastea cea mai tare, cea mai oţelită şi nu suntem oastea deplin biruitoare. Am putut fi biruitori în apărarea noastră, nu în sfărâmarea vrăjmaşului. O oaste însă niciodată nu se socoteşte că şi-a făcut lucrul ei deplin dacă l-a lăsat pe vrăjmaş întreg, de capul lui şi în stare a lupta mai departe şi a-i amăgi pe alţii.
De aceea, fraţilor şi surorilor, lucrarea noastră nu e isprăvită numai fiindcă am privit cu dispreţ ispitele venite asupra noastră, numai că ne-am umplut de scârbă văzând cum alţii îşi macină trupul şi-şi pierd sufletul în dezmăţări omorâtoare; ci lucrul nostru va fi deplin când noi vom fi curăţit viesparul diavolului, când vom fi desfiinţat tainiţele lui, când vom face ea ogorul Domnului să se întindă peste locaşurile desfrâului pierzător.
Aceasta trebuie să fie sfânta noastră năzuinţă. Câtă vreme nu vom fi făcut aceasta, câtă vreme nu ne vom fi gândit la aceasta, câtă vreme va rămâne în picioare un singur culcuş al diavolului, noi nu trebuie să avem astâmpăr, ci trebuie să fim cu toate armele ascuţite spre luptă.
Departe de a fi încântaţi de noi înşine, de a ne trufi că armele diavolului n-au putut avea putere asupra noastră, trebuie să fim încă aceia care pornim la fugărirea lui. Noi nu ne vom mărgini să scuturăm praful de pe picioarele noastre, să clătinăm cu capetele noastre, să fugim iute de ţarcul ispitelor şi de locaşul pierzaniei; ci, dacă am făcut aceasta pentru noi, trebuie să îndrăznim şi să năzuim mai mult pentru semenul nostru. Da, noi în fiecare clipă nu trebuie să ne avem în vedere numai pe noi, ci şi pe fratele nostru care se poate pierde.
Viaţa creştinească este viaţă de frăţie şi de aceea noi nu putem fi numai aceia care ne desfătăm în grădinile Domnului, ci ne gândim şi la focul în care ard fraţii noştri. Noi nu-i putem lăsa; şi de aceea suntem oaste nu numai pentru a ne apăra, ci şi pentru a duce lupta Domnului în înseşi locaşurile diavolului şi a le desfiinţa.
Vedeţi deci, fraţilor şi surorilor, ce chemare avem noi! Cei ce trăim pentru Domnul, oricât de slabi şi mărunţi, oricât am avea aici atâtea femei care numai la luptă nu se pot gândi, totuşi suntem luptători cu gânduri de biruinţă, fiindcă se cuvine lui Hristos a împărăţi până ce îi va pune pe toţi vrăjmaşii Lui aşternut picioarelor Sale (I Cor 15, 25).
Dumnezeu luptă însă şi prin închinătorii Săi. Ei duc lupta Domnului împotriva duhului lumii; şi aşa se cheamă că avem sarcina de a ne lupta pentru lucrurile Domnului şi [a] le duce la biruinţă. Toţi vrăjmaşii Domnului, adică oamenii care fac lucrurile diavolului, trebuie înfrânţi fie făcându-i neputincioşi şi scrâşnind cu dinţi care nu mai pot muşca, fie aducându-i supuşi la picioarele Domnului.
Vedeţi deci, fraţilor şi surorilor, cât de deosebită este chemarea noastră de numai a ne apăra pe noi. Dacă una este armătura pentru apărare, cu cât mai cumplită trebuie să fie cea pentru păşirea de-a dreptul împotriva vrăjmaşului pentru a-i face neputincioase armele lui!
Când suntem noi aici câteva sute de oameni, însă ne gândim că sunt cu miile cei ce chiar în clipa aceasta joacă mânaţi de poftele trupului şi se îmbată de băutura învrăjbirii, nu ni se pare oare ca un vis gândul acesta de a răzbi peste duhul diavolului şi a-i aduce pe atâţia orbi la Duhul lui Hristos?
Fraţilor şi surorilor, nu este întâia oară când această luptă se duce. Câteva sute sunt încă mulţi faţă de puţinii apostoli care au pornit la propovăduire prin lume. Ba încă Sfântul Pavel nu era decât el singur care a străbătut lumea şi a propovăduit. Cu toate acestea, lupta acestui singur om nu a fost nici slabă, nici zadarnică. Ea a fost biruitoare, pentru că Sfântul Apostol ştia că de câte ori luptă pentru Domnul nu era el singur care lupta, ci Însuşi Domnul îi stătea în ajutor. De aceea spunea el: „Toate le pot în Hristos cel ce mă întăreşte” (Flp 4, 13).
De aceea nouă să nu ni se pară lucru peste putere dacă vorbim aici că trebuie să fim biruitori. Cine luptă pentru Domnul, şi puterile lui sunt sporite.
(Va urma)
«Ostaşul Domnului» nr. 8-9 / 1-15 aug. 1934, p. 4-6
ADUNAŢI-VĂ PENTRU DOMNUL!
Cuvântarea Arhim. I. Scriban la adunarea Oştii Domnului din 17 iunie 1934, în Bucureşti
– urmare –
Şi ştim că lupta noastră nu va fi cu vărsare de sânge, cu încordare de braţe, cu arme grele de mânuit. Nu vom avea decât armele duhului.
După cum şi până acum ai luptat fără să te gândeşti că duci o luptă, dar totuşi era luptă, aşa şi de acum înainte tu vei lupta fără să ştii că te lupţi. Tu te desfătezi, că eşti cu fraţii tăi, că auzi sfinte învăţături, dar aceasta este o luptă.
Cu atât mai dulce şi de dorit este lupta noastră, cu cât ea nu ne duce la înverşunări, ca luptele cele obişnuite. Rămânem tot senini şi primitori, tot îmbrăţişători şi cu voie bună. Dar acestea sunt arme de luptă. Ele, fără doar şi poate, duc la biruinţă. Noi ne împlinim chemarea noastră de luptători fără oţărâre, fără încruntare, fără turbarea omului care loveşte şi vatămă.
Noi suntem voioşi, fiindcă ştim că lupta noastră face bine, mântuie, ajută pe om să se înalţe, să lepede orbul găinilor din ochii împăienjeniţi, să vadă, pe de o parte, prăpastia spre care se mişcă, pe de alta, pajiştea curată spre care poate scăpa.
Dacă deci, iubiţilor, am spus vouă că lupta voastră nu este numai ca să vă puneţi la adăpost de bântuielile ispitelor, ci că aveţi de dus o luptă mai bărbătească, cea pentru alţii, ea nu înseamnă însă o părăsire a cărării noastre ori o întrebuinţare de alte arme. E vorba tot de armele duhului şi de lucrarea noastră, precum am mai lucrat. Dar va fi lucrare mai hotărâtă şi mai vie, fiindcă este cu altă ţintă. De va zice cineva: „Destul îmi este mie că m-am luptat pentru mine; să se lupte şi altul pentru el!”, să ştie că omul nici pentru el nu se luptă deplin când nu se luptă şi pentru semenul său. Într-adevăr, câtă vreme vrăjmaşul este în picioare, el este o ameninţare pentru tine. Tu niciodată nu poţi avea linişte din partea aceasta, pentru că vrăjmaşul niciodată nu doarme. După cum spune Sf. Petru: „Potrivnicul vostru, diavolul, ca un leu umblă răcnind, căutând pe cine să înghită” (I Ptr 5, 8). Omul niciodată nu va avea linişte din partea asta. Din pricina aceasta, trebuie umblat cu toată stăruinţa, pentru a sfărâma deplin toate peşterile lui. Pe de altă parte, omul să nu se bizuie pe aceea că, dacă a fost tare şi n-a căzut în laţurile diavolului, va putea fi totdeauna la fel. Noi niciodată nu putem birui numai prin noi înşine. De aceea, Sf. Pavel ne înştiinţează în privinţa aceasta că: „cel ce stă să ia aminte să nu cadă” (I Cor 9, 12). Să nu i se pară omului că, dacă a fost biruitor o dată, de două ori, de zece ori, totdeauna va fi aşa. Ba încă de se va putea apăra totdeauna să ştie că niciodată nu e apărare mai bună decât atunci când toate ispitele stau departe de tine. Toate ţările se luptă să aibă pe vrăjmaş cât mai departe de ele. Dacă vrăjmaşul e vecin, umblă să mai pună ceva la mijloc, să croiască o ţară nouă, ca să nu mai aibă pe vrăjmaş în coastă. Aşa şi noi. Trebuie să desfiinţăm din jurul nostru, din apropierea noastră, din ţara noastră toate adăposturile celui rău, pentru ca să avem linişte din partea aceasta. Când închinătorii lui vor fi cât mai puţini, şi noi vom putea fi mai odihniţi.
Iată toate temeiurile, iubiţilor fraţi şi surori, pentru care noi nu trebuie să ne mărginim numai la lupta de apărare, ci trebuie să ne gândim şi la cea de sfărâmare a vrăjmaşului.
Noi ne-am adunat aici nu numai pentru a ne bucura de fericirea că ispitele din afară n-au avut putere asupra noastră şi stăm aici liniştiţi, ascultând graiuri curate şi de bună îndemnare, ci, încă mai mult, ne aflăm aici pentru a ne sfătui, de acum înainte ce să facem pentru a duce lupta cea de biruinţă şi de cucerire de care am vorbit. De aceea, să păşim acum să ascultăm şi această destăinuire, pentru că ea este cea mai de seamă. Aici va fi vorba despre chipul de a duce lupta noastră.
Iubiţilor fraţi şi surori întru Domnul! Arma voastră cea mai de seamă, în ducerea luptei noastre creştineşti, voi o aveţi. Este gândul vostru curat, dorul vostru de a trăi viaţa voastră după poruncile Domnului, desfătarea voastră de bucuria că gustaţi din dăruirile Domnului. Dacă aveţi aceasta, aveţi cea mai bună temelie pentru înarmarea spre care ne îndreptăm. De aceea, având-o pe aceasta, să căutăm a o vedea şi pe cealaltă.
Lucrul cel dintâi şi cel mai mare în mânuirea lucrului nostru creştinesc este să avem această temelie. Aceasta pune mare deosebire între om şi om.
Dacă omul are în sine temelia minţii, pe care n-o au celelalte vietăţi, câte n-au răsărit din aceasta! Câtă deosebire între om şi dobitoc!
Aşa este şi cu omul Duhului lui Dumnezeu faţă de omul lumii acesteia. Pentru omul Duhului, un întreg ogor stă deschis, în care îşi poate desfăşura el îndemânările lui de luptător. Da, ogorul acesta este deschis pentru tot omul, şi pentru cel străin de puterea Duhului, fiindcă tot omul este chemat la cunoştinţa adevărului şi dorit de Dumnezeu să vină la aceasta (I Tim 2, 4). Dar ochii celui încurcat în poftele lumii se ţin împăinjeniţi şi el nu poate vedea nici frumuseţea, nici întinderea ogorului de muncă la care Dumnezeu îl cheamă. Aceasta e numai partea celor îmboldiţi de setea Duhului şi de aceea a lor este chemarea să dea lupta şi să-i dobândească şi pe ceilalţi.
Pentru aceasta se cuvine acum să păşim mai departe şi să vedem care este lucrul nostru de cucerire şi de dobândire a fraţilor.
De obicei, fraţilor şi surorilor, oamenii, când vorbesc de cucerire, se umplu de trufie. Au plăcerea de a se simţi biruitori, iar pe alţii a-i vedea înfrânţi, umiliţi, stând la picioarele lor. Aşa este cu cuceririle obişnuite omeneşti, cu luptele pe care le dau unii împotriva altora.
„Dar între voi nu va fi aşa, a spus Domnul Hristos, ci cel ce vrea să fie mai mare să fie slugă altora” (Mt 20, 26 şi 23, 11). Lupta noastră de cucerire va fi nu spre a-i aduce pe cei orbi la picioarele noastre, ci spre a-i duce înaintea altarului lui Dumnezeu. Bucuria noastră nu va fi că am înfrânt pe potrivnic şi că acela stă umilit înaintea noastră, ci că am adus suflet la Dumnezeu, că se face şi el părtaş fericirii noastre de a sluji Domnului.
Deci noi plecăm la lupta de cucerire cu un asemenea gând, nu de a-i umili pe fraţi, de a-i călca în picioare, ci de a-i însoţi către Dumnezeu, de a le ridica sufletele şi a-i face să vadă adevărul. Chemarea noastră deci este de a-i face să înţeleagă adevărul şi a asculta de Domnul Hristos. Aceea va fi slobozirea lor din gheara păcatului care-i mână spre pieire.
Iubiţilor fraţi şi surori întru Domnul, dar cum vor putea face aceasta nişte oameni ca noi, slabi şi fără învăţătură?
Iubiţilor fraţi şi surori întru Domnul, unde Domnul este Cel ce lucrează, iar noi suntem numai uneltele Lui, nu se întreabă câtă putere, câtă pricepere sau câtă învăţătură ai. Am spus vouă că trebuie să ai râvnă, dragostea fierbinte de a câştiga sufletele către Domnul. Dacă tu ai aceasta, nu vei fi nelucrător. Vei asculta cu luare-aminte toate câte ţi se spun, te vei îndemna să citeşti scrierile care-ţi sunt lăudate ca bune pentru sufletul tău şi, pas cu pas, te vei lumina.
De când stau şi eu de vorbă mai de-aproape şi urmăresc câte se petrec în sânul ostaşilor Domnului, bag de seamă câtă luminare a venit peste mulţi dintre ei. Dacă s-au aşternut la treabă şi au pus mintea la lucru, ea s-a hrănit cu citiri sfinte şi pot face faţă la cei de seama lor. De câte ori i-am auzit pe unii ca aceştia vorbind frumos şi mângâietor, spunând lucruri foarte bune din lucrările şi înfăptuirile Oştii!
Deci cel dintâi lucru, iubiţilor, este ca voi să purtaţi în gură pe Dumnezeul vostru. Noi de asta ne-am adunat aici, ca să ne sfătuim cum avem a duce lucrarea noastră. Apoi această trebuinţă să o avem ca cea dintâi rânduială: că lupta noastră înseamnă neîncetată mărturisire a lui Dumnezeu şi a lucrărilor Lui.
Mărturisirea lui Dumnezeu în faţa lumii lucrează ca un ciocan. Poate unul râde, poate altul zice: „Eh! Vorbe din alte vremuri, scornituri ale popilor şi călugărilor!”. Dacă însă el va tot auzi astfel de vorbe, dacă în mahalaua lui se va întâlni cu mulţi fraţi şi surori şi de la aceştia va tot auzi „mâna lui Dumnezeu”; „lucrul lui Dumnezeu”; „înţelepciunea lui Dumnezeu”; „puterea lui Dumnezeu”; „mare este numele Lui în tot pământul”; „fără de puterea lui Dumnezeu nu putem nimic”, nici nu ştii cum această neîncetată ciocănire cu vorba lucrează nevăzut asupra sufletului. Cum piatra se găureşte de picătura care tot cade pe acelaşi loc, aşa şi inima omului, de la o vreme se moaie.
Păcatul oamenilor credincioşi este că ei să tem de cei cu viaţă drăcească. Nu! Să te temi de a face ca ei, de a lua parte la petrecerile lor, de a cădea în ispitele lor; dar a sta drept în faţa lor, mărturisind numele şi lucrurile Domnului, aceasta nu.
Dacă n-ai să fii cu ei când turbează de zburdarea trupului, la beţia de duminică, ai să te întâlneşti cu ei însă de atâtea ori în curgerea săptămânii.
Şi pe cel beţiv îl poţi găsi treaz. Cine ştie? Tot întâlnindu-se cu tine şi cu alţii ca tine, tot auzind de la voi altceva decât ce aude în taifasurile celor de seama lui, poate că sufletul lui se va deschide odată. Poate că se va scârbi de viaţa cea fără frâu şi-şi va lua drumul spre adunările tale.
Câţi n-au fost dobândiţi în felul acesta!
Dar dacă tu ai citit cărţile Oştii, n-ai să ai în fiecare zi pe limbă tot aceleaşi vorbe. Ai să ai povestiri proaspete, despre păţaniile oamenilor care au dus viaţa neînfrânată, ai să ai altele, despre tămăduirea celor care au fost odată în ghearele păcatului şi au ajuns la limanul Oştii. Găseşti de acestea multe în cartea Intraţi în Oastea Domnului sau în foile de fiecare săptămână ale Oştii.
Cu acestea în mână, tu eşti unul care te întăreşti în fiecare zi. Tu, numai povestind câte ai citit, faci o faptă mântuitoare de suflete. Le trezeşti din orbire şi-i poţi face pe cei străini de Oaste să dorească a asculta acestea mai amănunţit.
«Ostaşul Domnului» nr. 10 / 1 sept. 1934, p. 3-5
ADUNAŢI-VĂ PENTRU DOMNUL!
Cuvântarea Părintelui Arhim. I. Scriban la adunarea Oştii Domnului din 17 iunie 1934, în Bucureşti
– urmare –
Iată, fraţilor şi surorilor, în ce chip îndemânos putem duce lupta fiecare în mahalaua lui, în satul lui.
Îi zicem „luptă”, dar dacă ea este luptă a duhului nu e luptă cu sânge şi cu încruntare, ci cu voie bună. Totuşi lucrează mai temeinic decât lupta cu armele de ucidere. Da, noi lucrăm cu Cuvântul lui Dumnezeu şi acesta este mai tare ca sabia, după cum spune Sf. Pavel: „Viu este Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrător şi mai ascuţit decât toată sabia ascuţită pe amândouă părţile… şi este judecător cugetelor şi gândurilor inimii” (Evr 4, 12).
Va spune cineva, din câţi sunt aici de faţă, că nu poate duce o asemenea luptă? Dar când stau femeile în porţi şi spun una ceva, alta altceva, ce osteneală le va costa să vorbească despre astfel de lucruri? De vorbit tot vorbeşti, de trecut vremea tot o treci. Măcar trece-o făcând treabă pentru Dumnezeu!
Nu este acesta singurul chip de a duce lupta. Altul şi mai uşor stă la îndemâna noastră. Să vorbim şi despre acela.
Ca să stau eu de vorbă cu altul despre lucrurile credinţei, despre datoriile către sufletul nostru, încă este o osteneală. Ba mai trebuie şi oarecare meşteşug de vorbă. Nu oricare este meşter a spune ce simte.
Se înţelege, ca să vorbeşti cu altul, ca să spui ce ai văzut, nu este nevoie de cine ştie ce măiestrie. Dar nu oricare şi poate spune tot ce a văzut, tot ce simte. De spus spune el ceva, dar nu fiecare izbuteşte să spună cu tot lipiciul. Deci dacă eu îţi cer ţie, ostaş, ca tu să mărturiseşti pentru Domnul, ca să vorbeşti despre ce ai auzit, despre ce ai citit, bine, tu ai s-o faci cu vecinii tăi. Dar tot se cheamă că este o osteneală. Tot ai să te gândeşti cum să spui mai bine. Tot ai să te încordezi.
Iată însă, iubitule, este vorba de ceva şi mai uşor decât aceasta. Nu-ţi cer să spui nici o vorbă. Îţi cer numai să te mişti de ici până colo, să iei dintr-o parte, să duci în cealaltă.
Ca ostaş, tu ai citit şi citeşti atâtea lucruri. Ne vin foile noastre de la Sibiu, ne vin foi de aiurea, ne vin cărţi care ies din când în când la lumină din teascurile de la Sibiu. Câte din acestea înveselesc sufletul tău! Câte ceasuri plăcute ai petrecut citind povestiri înălţătoare de suflet! De câte ori inima ta s-a îmboldit spre fapte din cele mai alese, prin citirile curate cu care ai hrănit sufletul tău!
Eu nu-ţi cer ţie, ostaşule, decât un singur lucru: să faci şi pe altul părtaş la desfătările tale cu duhul. Ai gustat gânduri alese şi înalte prin citirea cutării foi, cutării cărţi a Oştii Domnului; n-o pune în raft, n-o lasă să zacă necăutată. Caută şi pe un vecin al tău şi spune-i: „Doamne, ce frumoasă carte am citit! Şi cum îmi este inima plină de mângâierea ei!”.
Poate că acela are să-ţi spună: „Dă-mi-o şi mie s-o citesc!”. Dacă cumva nu spune, îmbie-l tu la aceasta. Spune-i: „N-ai să petreci ceasuri mai plăcute decât citind o carte ca aceasta! Apoi îndeamnă-l şi cu alte vorbe s-o citească.
Orice carte bună ai citit, n-o păstra numai pentru tine! Caută ca şi altul să guste din ea hrana şi mulţumirea ta! Dar mai cu seamă să faci aceasta când este vorba de cărţile Oştii.
Noi trebuie să ducem pretutindeni cuvintele Domnului şi simţirea creştinească. Dacă nu putem face aceasta cu cuvintele noastre, s-o facem cu cuvintele altuia, prin cărţile pe care Oastea ni le pune înainte. Prin aceasta, noi facem slujba Oştii, facem slujbă pentru Domnul.
Ei, vezi, ostaşule! Tu nu faci nimic alta decât duci cartea de la tine la altul, tu lărgeşti bucuria de la inima ta la inima fratelui. Cu aceasta însă, răspândeşti lucrul lui Dumnezeu.
Altul a făcut cartea, dar lucrezi şi tu cu ea. Ea este acum o unealtă prin care faci treabă şi tu. Cartea bună este arma binelui. Dacă tu faci treabă cu dânsa, ea este arma ta. Faci treabă de oştean. Te lupţi prin arma cuvântului.
A înzestra inima omului cu simţiri curate înseamnă a-l înarma cum se cuvine, a nu-l lăsa pradă poftelor ticăloase. A l face să gândească cum se cade, înseamnă a-i deschide ochii, a-l feri să se amăgească.
Deci cartea este o armă. Putem duce lupta prin ea.
Dar cu cât mai uşor este a lupta în felul acesta decât prin armele grele ale războiului! Pe când acelea te apasă prin toată fierăria lor, prin alte multe mărfuri care trebuie pentru mânuirea lor, cartea este ca o jucărie. Mai uşoară este arma noastră, dar cu bătaie mai lungă. Ea ţinteşte şi ajunge mai departe, pentru că sapă în adâncul sufletului omenesc.
Uneori un singur cuvânt, un singur rând dintr-o carte l-a putut mântui pe om. I-a putut turna în suflet atâta gândire, stârni atâta răscolire, încât să ajungă alt om.
Iată de ce suntem datori să-i ajutăm pe fraţii noştri să citească lucruri sănătoase. Este una dintre marile binefaceri pe care li le putem face.
Dar, iubiţilor, aceasta o pot face numai oamenii învăţaţi? Nu. O pot face toţi ostaşii. Toţi cei ce s-au înhămat să fie luptători pentru Domnul pot lua asupra lor să ducă o astfel de luptă.
Îi zicem luptă şi totuşi cât de lesnicioasă este! Da, fiindcă ce osteneală este a face şi pe altul să citească ce am citit eu !
Ei, iacă, iuiţilor ostaşi, acesta este lucrul la care vă chemăm pe toţi să luptaţi. La aceasta nu este nevoie de vreo pregătire. Este nevoie numai de inimă bună şi dragoste pentru lucrul Domnului.
Dacă în lucrul nostru bisericesc de până acum treburile merg greu, pricina este că numai unii lucrează. Dacă într-o adunare creştinească au a lucra numai preotul şi dascălii, nu se poate face tot ce trebuie. Dar dacă tot creştinul este un om care face ceva pentru Domnul, atunci nu se poate ca obştea aceea să nu înflorească.
Oastea Domnului este obştea din sânul Bisericii noastre în care tot omul lucrează, fie mic, fie mare. Când deci la lucru sunt 100 ori 1000, ce mai poate fi lucrul făcut numai de doi sau de trei?
Lucrul creştinului însă are a fi acesta pe care l-am înşirat până acum în această lungă cuvântare. Dacă unul lucrează cu vorba lui prietenească, altul cu cartea pe care o duce la vecini şi cunoscuţi, prin aceasta lucrul se face.
Când însă facem astfel, se cheamă că toţi lucrează şi bântuielile diavoleşti sunt zădărnicite. Căci aceasta nu trebuie s-o uităm nici o clipă: lucrul diavolului nu stă pe loc. De aceea şi noi trebuie să fim cu toţii la lucru, pentru a ne împotrivi lucrărilor lui.
Şi acum, iubiţilor, încheind: din casa nimănui, din mâna nimănui să nu lipsească scrisul cel sănătos creştinesc! Să ne îndestulăm, să ne hrănim cu el. Dacă prietenul nostru nu poate fi cu noi în orice clipă, cartea poate sta cu noi oricând. Deci ea să fie totdeauna soaţa noastră şi pe ea s-o avem apoi ca arma cea mai la îndemână pentru a-l înarma şi pe fratele nostru.
Prin aceasta, noi avem a fi fiecare nişte aprigi răspânditori ai foilor noastre. «Oastea Domnului» şi «Lumina Satelor» să nu aibă răspânditori mai harnici ca noi. Cărţile să le propovăduim mai ceva ca vânzătorii de cărţi.
Când vom lucra cu toţii în felul acesta, vom vedea cum o lume nouă se zideşte. Vom vedea inimile deschizându-se şi vom spune atunci că Oastea Domnului a fost plugul care a săpat adânc şi a dobândit nenumărate suflete pentru Domnul.
Nu este fiecare doritor să fie şi el părtaş la un asemenea lucru? De aceea, să fim cu tot dorul, fraţilor şi surorilor, de a face în felul acesta şi nu prea târziu vom vedea că faţa ţării este alta şi că numele Domnului este cel mai dintâi cuvânt pe buzele oamenilor. Amin.
Arhim. Scriban, «Ostaşul Domnului» nr. 11-12 / 15 sept.-1 oct. 1934, p. 1-3