Vorbirea fratelui Popa Petru de la adunarea de Rusalii de la Sibiu – 2 iunie 1985
„A venit un om trimis de Dumnezeu… El a venit ca martor, ca să mărturisească despre lumină” (In 1, 6-7).
Slăvit să fie Domnul!
Printre lucrurile cele mai minunate şi mai frumoase pe care le-a făcut Dumnezeu Creatorul a fost lumina. „Să fie lumină”, a zis El. Şi s-a făcut lumină. În lumină e viaţă, e putere, e energie, e bucurie. Aşa a vrut Dumnezeu, ca omul, creatura Lui, să umble, să trăiască în lumină şi să fie fericit.
Dar odată venită lumina în lume, nu toţi oamenii au iubit lumina. Mulţi dintre ei au iubit întunericul, au rămas în întuneric şi au trăit mai departe în beznă. Era lumina în lume, şi oamenii zăceau în întuneric şi în umbra morţii. Şi atunci Bunul Dumnezeu a trebuit să trimită pe cineva, să le arate lumina.
Fraţilor, lumina-i în mijlocul vostru! E aci, aproape! De ce mai staţi la întuneric? Veniţi la lumină, nu mai staţi la întuneric. A trebuit ca Dumnezeu cel Bun, în îndurarea şi-n mila, şi-n bunătatea Lui, să trimită pe câte cineva din când în când ca un martor, ca să mărturisească despre lumină.
În vremea lui, Ioan Botezătorul, despre care este vorba în acest text, a venit trimis de Dumnezeu. Şi-i mare lucru, cum citim acolo: „În vremea marilor preoţi Ana şi Caiafa, Dumnezeu a vorbit lui Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie”. Fiului preotului Zaharia, care a fost cerut de la Dumnezeu prin lacrimi şi primit prin făgăduinţă. Omul acesta a fost acela de care S-a folosit Dumnezeu ca să mărturisească despre Lumină. Nu de mai-marii timpului şi ai vremilor de-atunci. Ei aveau ocupaţiile lor, serviciile lor, problemele lor. Dumnezeu a vrut să aibă un om al Lui, deosebit, care să nu aibă altceva nimic, decât o singură misiune: să mărturisească despre Lumină. Dar, pentru ca să fie un mărturisitor al Luminii, el trebuia întâi să ducă o viaţă sfântă. Nu ne este [cunoscut] despre părinţii lui Ioan Botezătorul mai mult. Bătrâni fiind, poate ei au plecat în veşnicie şi el a rămas atunci al nimănui. Al cerului. Al Dumnezeului Care voia să Se folosească de el, să fie un mărturisitor al Luminii; pentru ca cineva să fie un mărturisitor al Luminii. A vrut Dumnezeu să-l dezbrace de toate lucrurile, să-i smulgă toate rădăcinile, să nu mai aibă nimic, să fie lepădat cu totul de sine şi să fie devotat în slujba acestei sfinte Lumini, pentru că numai după aceea putea mărturisi despre Lumină aşa cum a vrut Dumnezeu.
În toate vremile a rânduit Dumnezeu – gândindu-Se cu milă la popor, la creatura Lui – şi a trimis pe câte un astfel de om. Dumnezeu a vrut să aibă un popor care să fie al Lui. Să fie al Lui dintre toate celelalte, ca să-L iubească pe Domnul din toată inima şi din tot sufletul. Ales-a El pe Israel pentru aceasta. Trimis-a Dumnezeu la Israel un om al Lui: pe Moise. Moise… „Iată, Moise, te trimit… Te trimit să scoţi poporul acesta, să-l duci în ţara aceea frumoasă în care curge lapte şi miere.” Şi Moise a spus: „Doamne, sunt un gângav”. Moise gângav? Prinţul, fiul fetei lui Faraon, omul acela în faţa căruia mai-marii vremilor de-atunci se închinau şi-i făceau plecăciuni? El n-a spus: „Doamne, bine Te-ai gândit să mă trimiţi, pentru că am învăţat atâta, şi-atâta, şi am diplome şi cutare lucruri…”. Nu! El, smeritul, plecatul, nimicul, a spus: „Doamne, sunt un gângav, cum mă trimiţi pe mine?”. „Pe cine să trimit, Moise? Că Eu te cunosc şi ştiu că tu vei fi acela care vei putea să te lepezi de toate bunurile acestea trecătoare, de tine însuţi şi să fii cu totul numai pentru Dumnezeu, numai pentru Lumină, numai pentru fraţii tăi la care te trimit. Din mijlocul fraţilor lui l-a ales Dumnezeu pe acest trimis”. Din mijlocul lui Israel, din seminţia leviţilor, din care va face parte preoţia vremilor de-atunci, din mijlocul lor l-a ales Dumnezeu şi l-a trimis la poporul Lui. A vrut Dumnezeu să lucreze împreună cu omul Său. Nu putea Dumnezeu să scoată pe Israel fără de Moise? Nu putea Dumnezeu să mântuiască o lume fără astfel de oameni? Dar a vrut ca împreună cu oameni de jos, din poporul lor, să aducă Lumina, să aducă mântuirea şi iertarea, şi viaţa în Israel.
Mai târziu îl trimite Dumnezeu pe părintele Pavel. „Iată, te trimit pe tine să fii lumină neamurilor”, îi spune El la îngâmfatul şi mândrul, şi fălosul tânăr de-atunci. „Vreau să te trimit să fii lumină neamurilor”. Dar, pentru ca Pavel să fie lumină neamurilor, o lumină cerească l-a orbit. I-a orbit tot, tot, tot, toate luminile lui cele pământeşti, la care Sfântul Pavel a fost în stare să renunţe, la [auzirea] glasului aceluia sfânt care voia să-l trimită. Şi spune el mai târziu: „Le-am socotit toate ca pe nişte gunoaie, să-L câştig pe Hristos”. De rangul lui de om mare, [născut] din părinţi care erau cetăţeni romani, de învăţătura lui, de serviciul lui, omul înalt, cunoscut, s-a lepădat. Şi de sine, şi de toate acestea şi se face nimic, se face mic, se face robul lui Hristos, ca să se poată folosi Dumnezeu de el.
Revenim la Moise. Toată slava Egiptului care era în faţa lui a socotit-o nimica, s-a lepădat de toate. Ocara lui Hristos, pentru el, era o mai mare bogăţie decât slava Egiptului. [Tot aşa] şi fraţii lui, în mijlocul cărora a fost el trimis. El şi-a adus aminte de Dumnezeu, despre Care i-a spus măicuţa lui în cei şapte ani, şi n-a vrut să renunţe la rugăciune… Prin rugăciune a crescut acest om, prin rugăciune a fost pregătit pentru misiunea înaltă [pentru care a fost ales].
Am vorbit despre aceşti doi trimişi ai lui Dumnezeu. Despre Moise, care a fost trimis în vremea lui, la poporul de-atunci, şi despre Sfântul Pavel, care a fost trimis mai târziu, să arate lumina Evangheliei, să-L arate pe Hristos, Luminătorul cel Veşnic.
O, Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru că, în toate vre¬mile, El S-a gândit cu milă şi cu îndurare la toate generaţiile, la toate popoarele, să le trimită pe cineva care să le arate Lumina, să vină la Lumină, ca să fie fericiţi.
Fraţii noştri, suntem într-un loc sfânt. Suntem lângă un mormânt sfânt. Ce v-a adus pe toţi până aici? N-aţi avut unde să staţi în ziua de astăzi? N-aţi avut ce să faceţi în ziua de astăzi? Aceasta e sărbătoarea cea mai sfântă şi mai fericită pentru sufletele voastre. Acest om a fost trimis de Dumnezeu. A fost trimis de Dumnezeu la noi, nu la cei de pe vremea de-a¬tunci. Dumnezeu l-a ales din mijlocul neamului nostru, ca prin el să aducă Lumină la neamul nostru românesc. Din mijlocul neamului nostru l-a ales Dumnezeu pe el. De ce i-a smuls oare Dumnezeu toate rădăcinile? Ca să-l folosească numai pentru El. De ce-a rămas oare el fără mamă la vârsta aceea micuţă? De ce oare? Pentru ca să se lege cu toată inima numai de Dumnezeu, Care avea cu el un plan, o misiune deosebită. De ce a trebuit, la 22 de ani, să-i ia soţia şi copilaşii, ca el să spună pe urmă: „Simţindu-mă singur, să cânt singurel: mai lângă Domnul meu, mai lângă El”?
Şi-acum, Părinte Iosif, priveşte în jurul mormântului tău şi vezi aceste suflete care au fost trezite de Dumnezeu prin jertfa ta.
(…) [Azi e] Duminica Tuturor Sfinţilor. Biserica noastră are mulţi sfinţi. La temelia altarului nostru sunt jertfe de sfinţi şi martiri; este sângele sfinţilor. Pe altar, de-atunci şi până astăzi, au adus mulţi jertfe. Mulţi au adus jertfe pe sfântul altar. Dar aduceţi-vă aminte, fraţilor, de sufletele celor de sub altar. Omul acesta trimis de Dumnezeu tot sub altar este. El n-a adus jertfă numai pe altar. El s-a adus jertfă pe sine, sub altar. Este omul care a ştiut să se lepede de sine şi de toate bunurile acestea trecătoare şi să fie pus numai în slujba Evangheliei. Semnul unui trimis al lui Dumnezeu este cunoscut de ochii luminaţi. În primul rând, în lepădarea de sine; în al doilea rând, în dăruirea totală şi deplină în slujba Evangheliei; şi [apoi] într-o viaţă sfântă. Aşa au avut trimişii lui Dumnezeu în toate vremurile, aceste trei semne mari, pe care am dori să le cunoaştem şi să le cunoască toţi urmaşii noştri, pentru că în vremile din urmă „vor veni mulţi în Numele Meu”, a spus Domnul Iisus, dar fără să aibă semnele acestea: lepădarea de sine, dăruirea totală şi deplină în slujba Luminii şi o viaţă sfântă şi neprihănită.
Despre Sfântul Ioan Botezătorul a spus Irod, care îl ştia, că este un om neprihănit şi sfânt. Aşa a spus despre el un păgân, un necredincios. Aşa au spus, în toate vremile, despre trimişii lui Dumnezeu. Pe feţele lor s-au cunoscut aceste semne înalte şi mari: sfinţenia şi o viaţă trăită cu totul, deplin, numai în slujba lui Dumnezeu.
Cuvântul „apostol” înseamnă „trimis”. Apostolul Pavel, când a fost chemat să fie apostol, a fost trimis de Dumnezeu. El le spunea pe urmă tesalonicenilor: „Fraţilor, Evanghelia propovăduită de noi nu a fost numai cu vorbe. Nu, nu!… A fost cu putere. A fost cu Duhul Sfânt. A fost cu o mare îndrăzneală”. De unde au avut oamenii aceştia trimişi de Dumnezeu atâta putere? De unde au avut ei atâta îndrăzneală? Au îndrăznit mult, au îndrăznit de departe, pentru că ei primeau puterea aceasta din Duhul lui Dumnezeu; şi Duhul lui Dumnezeu putea să-i umple de putere fiindcă ei trăiau o viaţă sfântă.
Ce înseamnă întâlnirea noastră lângă acest mormânt sfânt? [Suntem aici] fiindcă omul acesta a fost trimis în neamul nostru. N-a fost trimis la alte neamuri, a fost trimis la neamul nostru. Şi nu ne-a fost trimis nouă cineva de peste hotare ca să ne spună nouă despre Hristos. Nu l-am fi ascultat! N-am fi ascultat glasul străinilor. Nu vrem să ascultăm glasul străinilor! Dar dacă Dumnezeu a vrut să mântuiască poporul nostru, ne-a trimis un om din neamul nostru. Ascultaţi-l, că-i trimisul lui Dumnezeu, fraţilor! S-au văzut în viaţa lui aceste semne: lepădarea de sine, o viaţă sfântă şi pusă cu totul în slujba Evangheliei. S-a văzut apoi Cuvântul Evangheliei mărturisit de el cu atâta putere, cu atâta îndrăzneală! Oamenii aceştia au îndrăznit departe, fiindcă puterea Duhului Sfânt i-a făcut să îndrăznească.
Mulţumim lui Dumnezeu că ne-a trimis în Biserica noastră un trimis al Său. Nu ne-a mărturisit o altă Evanghelie, decât Evanghelia aceea care a fost de la început. Şi nu ne-a mărturisit alte lucruri, decât ceea ce am auzit la început. Ce a fost la început în Biserica noastră Ortodoxă, aceea a vrut mai departe să se mărturisească şi să fie trăit în mijlocul Bisericii noastre şi al neamului nostru, fraţii mei dragi. El ne-a învăţat să ne iubim credinţa noastră străbună. Aşa ne-a învăţat.
Scumpii mei fraţi tineri, nu-i uitaţi niciodată pe părinţii voştri. Nu-i uitaţi pe aceia care s-au jertfit pentru ca să vă mărturisească vouă Lumina, să vă mărturisească Evanghelia. Nu vă uitaţi Biserica voastră, a părinţilor noştri. Nu vă uitaţi neamul şi patria noastră, pe care o iubim, în care muncim cu drag pentru fericirea ei şi a celor care vin în urma noastră. Omul acesta sfânt al lui Dumnezeu ne-a învăţat să ne iubim Biserica, să ne iubim credinţa noastră strămoşească, să ne iubim neamul, să iubim hărnicia, să iubim crucea, să iubim tot ce-i frumos. [Până] la mormântul acesta sfânt, de la mormântul de pe Golgota, s-au mai adus atâtea jertfe pentru ca noi să fim astăzi fericiţi! Şi-I dăm slavă lui Dumnezeu că S-a îndurat de noi şi ne-a trimis şi nouă un luminător. Preţuiţi pe astfel de luminători. Spune poetul: „Păziţi credinţa ce-aţi pri¬mit întâi pe totdeauna, / căci Dumnezeu va dăruit s-o ţineţi numai una. / Aşa e pentru noi Hristos, Biserică, credinţă / şi cale care ne-ndoios sfârşeşte-n biruinţă”.
Nu uitaţi, scumpii şi dragii mei fraţi, îndemnurile părinţilor voştri. Preţuiţi îndemnurile lor, urmaţi-le credinţa, „uitaţi-vă la sfârşitul felului lor de vieţuire”, al mai-marilor voştri. Mai-marii noştri? Prin ce-s ei oare mai-marii noştri? Prin [ceea ce se vede], prin lucrurile care izbesc privirile? Nu, fraţii mei dragi! Mai-marii noştri în Domnul sunt aceia care au suferit mai mult, aceia care s-au jertfit mai mult, aceia care au pătimit mai mult, aceia care s-au dăruit pe ei mai mult. Aceia sunt mai-marii noştri în Domnul.
Spunea Sfântul Pavel: „Voi ştiţi, în trupul meu, câte răni sunt”. Priviţi la acest om! Aduceţi-vă aminte câte răni a purtat el în trupul lui. Dar nu s-a gândit la el, ci s-a gândit la noi. S-a gândit la fiecare dintre noi. S-a gândit ca noi să avem viaţa, ca noi să avem parte de fericirea veşnică în lumină.
Binecuvântat să fie Dumnezeu că S-a îndurat de noi, de poporul nostru, de neamul nostru, de sufletele fiecăruia dintre noi şi ne-a trimis astfel de luminători şi astfel de povăţuitori. Plecăm şi de data aceasta din locul acesta cu gânduri înalte şi scumpe; şi fericiţi plecăm. Şi făgăduim în faţa scumpului nostru Mântuitor, în faţa dragilor şi scumpilor noştri – care şi ei s-au jertfit şi şi-au pus jertfa şi osteneala lor lângă aceste jertfe scumpe şi sfinte – că vom rămâne credincioşi, aşa cum am fost învăţaţi, şi că vom duce mai departe mântuirea noastră până la capăt, cu frică şi cu cutremur. Şi aşa le vom spune şi la cei care vor veni în urma noastră.
Slăvit să fie Domnul!