12 februarie 2010

Din câte-un colţ de ţară azi, părinte, vin ostaşii…
Ascultă ce fiori de drag şi dor le poartă paşii.
Sunt cei puţini care mai ţin a Oastei strâmtă cale
Din marile mulţimi ce vin să-ţi cânte osanale.

Tot mai străine-s azi pe culmi stindardele oştirii
Şi flancuri, rând pe rând, se duc pe căile pieirii,
Şi gheare tot mai tari se-nfig armura grea s-o spargă,
Al Oastei nume drag şi sfânt să-l strâmbe sau să-l şteargă.

Cu cât mai mulţi la cruce-ţi vin, cu cât mai tare cântă,
Cu-atâta mai puţin păzesc învăţătura sfântă.
Dar fiii tăi n-or înceta nicicând să se adune,
Ca să-ţi aducă-n taina lor prinos de rugăciune.

Vezi cum le tremură tăcut privirile sub pleoape
În şoapta cântecului mut plâns năbuşit pe-aproape.
Îmbărbătarea ta le-o dă în lupta asta cruntă
Când iureşul mai iute e şi mai puţini l-înfruntă.

Vezi cum ţi-aduc în dar un cânt, o lacrimă şi-o floare
Trecând tăcuţi printre cei mulţi spre locul de-nchinare.
Şi vezi cum, aprig dor purtând, vin plânsul să-şi aline…
O, trâmbiţează-le curând pe Mirele ce vine!…

Vlad GHEORGHIU