Părintele Iosif Trifa, cuvânt la Măreaţa adunare a Oastei Domnului de la Sibiu 1932 „După mişcătoarele cuvântări care s-au spus aici, eu cred că e de prisos să vorbesc mai pe larg. Eu, de altcum, vorbesc prin foaie în fiecare săptămână, cu «ascultătorii» mei din ţară. Predica mea de aici e scurtă. Eu însumi sunt o predică vie în faţa mulţimii de aici şi în faţa Oastei. Într-o lucrare atât de mare cum e Oastea Domnului, iată ce vas mic şi slab Şi-a ales Domnul, pentru ca toţi să vadă şi să înţeleagă că Oastea Domnului este cu adevărat a Domnului şi nu a omului. Eu stau în faţa acestei mişcări mai mult ca o mărturie despre cuvintele Apostolului Pavel, că Domnul alege de multe ori vasele cele slabe (I Cor. 1, 27). În mişcarea Oastei eu sunt o predică vie, pentru ca toţi cei ce mă văd să dea slavă lui Dumnezeu. Când vă veţi întoarce, iubiţii mei fraţi ostaşi, pe la casele voastre şi lumea vă va întreba: ce aţi văzut pe la Sibiu? – voi să răspundeţi: Slăvit să fie Domnul! Văzut-am cu adevărat că la Sibiu nu e lucrul omului, ci e lucrul Domnului. Văzut-am cu adevărat că omul cel mic şi slab, pe care l-a pus Domnul să sufle din trâmbiţă la Sibiu, nu poate să fie altceva decât o unealtă de care Domnul S-a folosit în lucrarea Sa. În mişcarea Oastei, eu nu sunt altceva decât un vas umil şi slab de care Domnul S-a folosit în lucrarea Sa. Tot ce s-a făcut aici e darul lui Dumnezeu. De două zile bucuriile noastre se ţin lanţ. Cerul de Sus ne copleşeşte cu bucurii nebănuite. Eu vă rog stăruitor, iubiţii mei, să daţi slavă lui Dumnezeu pentru această bucurie. Acum doi ani, când munca şi boala m-au doborât la pat, eram atât de slab şi şubred, încât îmi aşteptam zi de zi mutarea mea Acasă, la Domnul. Mi-aduc aminte că era vineri, înainte de Rusalii. Toată rugăciunea mea se strânsese într-un singur punct: O, Doamne, clipa plecării mele din această lume a sosit! Simt că a sosit! O singură dorinţă mai am: eu Te rog fierbinte, mai îngăduie-mă două-trei zile ca să nu tulbur cu îngropăciunea mea Praznicul Duhului Sfânt! Deci, dacă mă vedeţi aici în faţa voastră, daţi slavă lui Dumnezeu! Eu ar fi trebuit să fiu un mort de doi ani; şi dacă mă vedeţi aici, în faţa voastră, daţi slavă lui Dumnezeu! Eu trăiesc de ani de zile prin mila şi dragostea Lui. Eu ar trebui să fiu un mormânt acoperit de mult cu iarba uitării, dar Domnul m-a păstrat pentru lucrul Lui. A Lui e viaţa mea. A Lui este şi ziua aceasta. Daţi slavă lui Dumnezeu! La Anul Nou se împlinesc 10 ani de la înfiriparea Oastei. Cine va scrie odată istoria acestei mişcări va afla în ea multe frământări. Va afla însă, în special, minunea grăuntelui de muştar. După înfiriparea Oastei, am stat mai bine de un an, numai cu 10 fraţi ostaşi lângă mine, pe toată ţara. Exact acum 8 ani convocasem o adunare generală a Oastei, la Sibiu. Ştiţi ce public am avut? Zece inşi, dintre care 5 au fost vorbitori, iar 5 ascultători. În acele clipe grele pentru mine, ispititorul mă îmboldea mereu cu şoaptele: Lasă-te de lucrul acesta! Nu vezi că te faci de ruşine? Dar Domnul nu m-a lăsat. Şi „orice răsad care nu este de la Dumnezeu se smulge“ – zicea Mântuitorul (Mat. 15, 13). Răsadul Oastei era de la Dumnezeu – şi el s-a prins. Grăuntele de muştar era de la Dumnezeu şi el a crescut un pom mare ce cuprinde azi toată ţara. Oastea a crescut prin darul lui Dumnezeu. Nici cel care a sădit nu este ceva în mişcarea Oastei, nici cel care a udat, ci Dumnezeu Care a făcut să crească (I Cor. 3, 6-7). Oastea Domnului a crescut prin darul şi harul Duhului Sfânt. În serbarea de azi este un amănunt în care eu citesc un semn ceresc. De trei ori a fost amânată această serbare. Fusese întâi stabilită de Praznicul Bunei Vestiri. Făcusem şi oarecare pregătiri, dar iarna cea lungă ne-a îndemnat să amânăm această dată. Am amânat-o de Praznicul Sf. Gheorghe, dar, într-aceasta, Domnul l-a trimis pe fratele nostru Oprişan la Locurile Sfinte, şi am amânat serbarea de Praznicul Sf. Împăraţi Constantin şi Elena. Domnul a voit ca fratele nostru să nu se poată întoarce de la Ierusalim pe data aceasta, şi atunci am stabilit serbarea pentru Praznicul Duhului Sfânt. De trei ori Domnul ne-a împins serbarea înainte, ca şi când ne-ar zice: Mergeţi cu serbarea voastră la Praznicul Duhului Sfânt, căci acesta este Praznicul Oastei. Oastea Domnului a ieşit din suflarea Duhului Sfânt. „Vântul unde voieşte suflă“. Oastea a ieşit din suflarea acestui Vânt Ceresc. „Şi mi-a zis mie Domnul, spunea Ezechil proorocul: «Profeţeşte, fiul omului, şi zi Duhului: Duhule, vino din cele patru vânturi şi suflă asupra acestor morţi, ca să învie». Deci am profeţit şi Duh de viaţă a intrat într-înşii şi au înviat şi au stătut pe picioarele lor o Oaste mare foarte“ (Ezechil 47, 3). Şi noi suntem o Oaste înviată din morţi prin suflarea Duhului Sfânt. Binecuvântată să fie clipa în care Vântul cel ceresc a început să sufle peste noi şi viaţa noastră. El ne-a trezit, El ne-a strâns de prin văile acestei lumi într-o „Oaste mare foarte“. Multe mai sunt de făcut în mişcarea aceasta. Acum, după ce aluatul s-a frământat, neapărat şi neîntârziat va trebui să vină şi organizarea Oastei. Dar să nu uităm un lucru de căpetenie: Oastea Domnului a ieşit din suflarea Duhului Sfânt şi ea va trăi şi va birui numai până ce va sta sub această suflare. Şi, ca să nu se uite acest lucru, iată eu fac o rânduială pentru viitor: în fiecare an, în Praznicul Duhului Sfânt, să se ţină adunarea cea mare a Oastei, adunarea generală pe toată ţara, aici la Sibiu. În tot anul, Praznicul Rusaliilor, Praznicul Duhului Sfânt, să fie praznicul Oastei, praznicul întâlnirii şi al bucuriilor noastre aici la Sibiu. Cu voia Domnului să zicem dar: La revedere în anul viitor. Şi încă ceva: cei care aţi fost la Sibiu aţi văzut şi aţi auzit ce şubredă este sănătatea mea. Fraţilor, surorilor, rugaţi-vă pentru mine, precum şi eu mă rog pentru voi!…“ O, dacă acest deosebit har ceresc ce venea spre noi prin această binecuvântată Lucrare ar fi fost înţeles tot atât de bine şi de către cei din fruntea Bisericii şi a poporului, cum l-a intuit mulţimea cea mare şi de jos, ce minunat s-ar fi putut împlini atunci planul mântuitor pe care Dumnezeul nostru L-a avut cu ţara noastră. Şi cum s-ar fi schimbat atunci de radical tot cursul istoriei noastre. Dar atât „elita“ noastră naţională cât şi cea religioasă de atunci nu numai că n-au înţeles, dar au şi zădărnicit acest plan dumnezeiesc. După cum îl zădărnicise cândva şi elita poporului iudeu (Luca 7, 30). Spre nefericirea noastră de astăzi, ca şi a acelora de demult. Slăvit să fie Domnul!