fr-Leon-AndronicVorbirea fratelui Leon Andronic de la adunarea de Rusalii de la Sibiu – 2 iunie 1985

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Slăvit să fie Domnul, fraţilor!
Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Care ne-a învrednicit astăzi, în ziua Praznicului Oastei, să fim în jurul acestui mormânt scump, al acestui mormânt care nu va fi uitat în veac de poporul român, popor care, la trâmbiţa care a început de şaizeci şi trei de ani să sune desluşit spre trezirea neamului nostru la o viaţă nouă cu Hristos, a alergat pe toate meleagurile ţării acesteia cu râvna şi dragostea pe care Domnul Iisus le-a semănat în el prin acest om al lui Dumnezeu, prin acest prooroc. Nu se naşte în fiecare zi câte un prooroc, ci la zeci de ani şi la sute de ani chiar.
Glasul acestui trâmbiţaş a sunat atât de puternic, încât s-a auzit în toată ţara şi peste hotarele ţării noastre [îndemnul] să nu ne mulţumim cu viaţa formalistă în care ne-am trezit, cu datinile şi obiceiurile strecurate în mijlocul nostru de la păgânii care s-au amestecat şi au venit în creştinism cu sarsanaua lor de păcate. [Iar creştinii au ajuns] aproape să le sfinţească şi să spună toţi: „Aşa am apucat! Aşa ne-am pomenit! Aşa am văzut la părinţii noştri şi la bunicii noştri! Cum veniţi voi acum să stricaţi obiceiurile şi datinile noastre?”.
O, dragii mei, dacă Părintele Iosif a avut o deviză în viaţa lui, deviza cea mai scumpă a fost să împroprietărească ţara noastră cu Biblia, cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu Sfânta Scriptură, care a luminat mii, zeci de mii şi sute de mii de suflete şi le-a scăpat de iadul întunecat.
Ce măreaţă lucrare! Dar şi ce vrăşmaş puternic! Însă nu-i mai tare vrăşmaşul (aşa cum s-a cântat în cântare) decât puterea lui Dumnezeu prin care, în Numele Domnului, îl tăiem în bucăţi şi mergem înainte pe calea pe care ne-au trasat-o înaintaşii noştri.
Ce minunat a vorbit şi fratele Arcadie despre pilda acestui om al lui Dumnezeu care străluceşte în inimile noastre ca un luceafăr luminos ce ne duce la Hristos!
Fraţilor dragi, am venit la acest mormânt să reînnoim legământul. Dacă acum zece, douăzeci, treizeci, cincizeci de ani am pus un legământ în faţa lui Dumnezeu, în faţa fraţilor, în faţa acelor care ne-au îndemnat să ne predăm şi noi Domnului, astăzi să înnoim acest legământ lângă mormântul Părintelui Iosif şi din nou, cu noi puteri, să pornim la luptă, ca să putem birui păcatul. Cei care aţi citit cartea Ce este Oastea Domnului aţi văzut acolo harta României mari, iar în mijlocul ei, un bolovan mare numit „păcatul”. Şi câţiva fraţi ostaşi, din răsputerile lor, pun umărul şi braţele lor şi caută să-mpingă, să-l scoată afară din hotarele ţării. Aceasta-i deviza Oastei Domnului: să scoatem păcatul din viaţa noastră proprie, din familia noastră, apoi din cei din jurul nostru, cu care suntem în contact zilnic la serviciu, la munca noastră, şi apoi din toată ţara, cu toţi fraţii.
Ce frumos [era] carul acesta al Oastei Domnului când a pornit! (…) Să meargă carul acesta înainte, înainte, până ce vom ajunge la mântuirea pe care o aşteptăm cu toţii.
Dar mai sunt, dragii mei, şi unii care împiedică Lucrarea. Să nu ţinem socoteală, ci să mergem înainte, căci toată Lucrarea aceasta nu este condusă de noi, de oameni, ci este condusă de Duhul lui Dumnezeu; şi Duhul lui Dumnezeu va da şi biruinţa. De aceea, să sprijinim acest car care a pornit la drum. Să ne înhămăm la el, să tragem cu putere şi să împingem să meargă înainte. Că unii s-au suit în car şi merg poate chiar somnoroşi şi nu prea îşi dau seama, Dumnezeu să i ajute şi pe ei să sprijine Lucrarea, nu să doarmă în Lucrare.
Dragii mei fraţi, această Lucrare care ne-a trezit la o viaţă nouă şi a cuprins toate meleagurile ţării noastre trebuie să crească şi să ne înduhovnicească şi pe noi înşine, şi pe cei din jurul nostru. Asta-i misiunea Oastei în Biserică: poporul nostru să primească acest ajutor de înviorare sufletească, să mergem înainte şi numai înainte. Să nu ne mai uităm înapoi ca femeia lui Lot, care s-a prefăcut într un stâlp de sare. (Ştiţi lucrul acesta cei care aţi citit Cuvântul lui Dumnezeu.)
Mulţumim lui Dumnezeu că această Biblie, acest Cuvânt, ne-a luminat mintea, inima, viaţa noastră şi ne-a pus să mergem pe cărări noi, nu pe cele pe care porniserăm odinioară, când nu-L cunoşteam pe Dumnezeu. Dacă acest Cuvânt a ajuns în casa frăţiei tale, în familia frăţiei tale, caută să te hrăneşti în fiecare zi regulat, nu pe sărite, nu la întâmplare. Ci căutaţi să citiţi Biblia amănunţit şi s-o traduceţi în viaţă. Numai aşa ne va fi de folos, când citim Biblia nu ca pentru alţii, ci ca pentru noi, adică fiecare pentru sine. Şi apoi, după ce te vei [lumina] pe tine, să îi salvezi şi pe alţii. Acesta este rostul Lucrării noastre: ca Biserica noastră să se trezească la o viaţă nouă.
Noi am primit multe datini şi obiceiuri păgâneşti, împământenite; dar trebuie să le scoatem afară. Aşa cum ne-a spus Părintele Iosif: „Înapoi la viaţa primilor creştini!”. Aceasta-i datoria noastră, aceasta este deviza Oastei. Pentru ca Biserica noastră să se ridice la un nivel înalt duhovnicesc. Dacă din punct de vedere material şi din punct de vedere tehnic, şi cum vreţi s-o luaţi, această ţară este la înălţime, apoi sufleteşte trebuie s-o ridicăm mai presus. Şi toate pornesc de-aici. Dacă omul este credincios lui Dumnezeu, e credincios şi aproapelui său, şi ţării întregi, şi tuturor oamenilor. De aceea, această transformare pe care n-au putut-o face oamenii şi n-o pot face oamenii o face numai Dumnezeu prin această Lucrare de trezire duhovnicească.

Şi-acum, fraţii mei, am să citesc câteva versete de la Evanghelia după Ioan, unde se spune despre dragostea frăţească: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu. Nu este mai mare dragoste, decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi”. Părintele Iosif şi-a dat viaţa pentru prietenii săi. Iată de ce astăzi este cinstit, este respectat, este onorat: pentru că el şi-a dat viaţa pentru fraţii săi.
„Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu. Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său. Ci v-am numit prieteni pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu. Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi roadă, şi roada voastră să rămână, pentru ca orice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu să vă dea. Vă poruncesc aceste lucruri, să vă iubiţi unii pe alţii”.
Dragii mei fraţi, cred că peste acest cuvânt pe care l-am citit aici aţi trecut de nenumărate ori. Dar trebuie acum să ni-l însuşim şi mai mult, pentru ca această dragoste frăţească ce ne-a legat, ce ne-a unit şi care ne-a închegat din toată ţara să fie din plin peste noi. Şi pentru ca Dumnezeu să ne ajute să ajungem cu toţii în Patria cea cerească, în acel loc pe care sufletul nostru îl doreşte şi-l aşteaptă şi pe care Domnul ni l-a promis: „Mă duc să vă pregătesc un loc, pentru ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi”.
Dumnezeu să ne ajute, dragii mei fraţi, şi să ne dea putere să călcăm peste toate ispitele şi încercările care vor veni peste viaţa noastră şi să putem ieşi biruitori prin Domnul nostru Iisus Hristos.
Slăvit să fie Domnul!