Traian Dorz, fragment din «Zile şi adevăruri istorice»
…Viaţa noastră, care, în mod normal, ar trebui să se desfăşoare într-o continuă interdependenţă şi într-o dulce părtăşie şi întrepătrundere cu Dumnezeu cum este viţa cu rădăcina şi frunza cu ramul, familiarizându-ne şi încorporându-ne în El, se petrece de fapt altfel. Chiar şi după ce, prin naşterea din nou, am fost altoiţi în Hristos, seva Lui nu curge continuu în noi şi prin noi, ci mai există şi goluri şi întreruperi mai lungi sau mai scurte, mai mari ori mai mici. Şi în golurile acestea se petrec schimbări şi intervine o înstrăinare între noi şi El. Chiar dacă după aceea starea noastră revine iarăşi la normal şi părtăşia noastră cu Iisus se reface cumva din nou, totuşi acele goluri rămân. E ca şi cum funia ruptă, deşi legată iarăşi, va avea totuşi noduri, unde se va vedea totdeauna cu tristeţe că acolo a fost ruptă… În acele goluri, faptele noastre fiind străine de Dumnezeu, tot aşa ne devin şi nouă străine faptele Lui. Părtăşia noastră fiind ruptă de El, ruptă devine şi de noi părtăşia Lui. Aceste stări şi timpuri devin apoi nişte amare amintiri şi pentru El, şi pentru noi. Şi, cu cât numărul lor şi durata lor e mai mare, cu atâta paguba noastră e mai grea.
Există un nivel până la care Dumnezeu coboară spre fiinţa noastră şi până la care noi ne putem înălţa spre El, pentru ca să se facă atingerea, contactarea, sudura noastră fericită cu Hristos, prin care puterea şi viaţa din El trece asupra noastră, iar slăbiciunea şi moartea din noi să treacă asupra Lui. În acel punct şi în acel moment se împlineşte Cuvântul care zice: „Moartea a fost înghiţită de viaţă.” Dumnezeu coborând în noi, iar noi înălţându-ne în El… El înomenindu-Se în noi, iar noi îndumnezeindu-ne în El. Ce taină divină este aceasta! Ce rare sunt minunile acestea, şi totuşi ele există. Şi au fost create şi rânduite ca să nu fie excepţii, ci să devină regulă, fiindcă acesta a fost modul normal de viaţă pe care l-a voit Dumnezeu între noi şi El. Aşa cum a fost la Început, după cum este scris: şi Domnul Dumnezeu umbla cu omul prin grădina Edenului… (Fac. 2, 15).
Dintr-o astfel de stare, omul spune ca şi Sfântul Apostol Pavel: „Pot totul în Hristos”, pentru că acel contact cu Dumnezeu l-a făcut strălucit şi strălucitor. A îndepărtat zidul despărţitor, a spart coaja firească ce împiedica lumina, închidea orizontul, încătuşa mintea, sugruma duhul, şi întreagă fiinţa omului s-a eliberat biruitor, definitiv şi total. Atunci dintr-o dată înţelegi, poţi, ştii, zbori.
Din clipa aceasta nu mai există pentru tine întâmplare ori mister, ori soartă, ori destin, ori neprevăzut, ori surpriză… Există numai o luminoasă şi cutremurător de clară înlănţuire logică şi înţeleaptă de urmări şi răsplătiri normale ale faptelor şi căilor văzute ori nevăzute, pentru noi – dar văzute şi ştiute în totul, pentru El.
Nimic nici nu s-a pierdut într-adevăr, nici nu se pierde. Ci totul numai se transformă. Fiecare gând, fiecare cuvânt, fiecare faptă – rea sau bună – se transformă în plată rea ori în răsplată bună. În urmare nefericită ori în binecuvântare divină. În chin ori în bucurie, potrivit păcatului ori harului pus în gândul, în cuvântul ori în fapta noastră, pentru noi ori pentru urmaşii noştri, după cum iarăşi este scris: binele sau răul se răsplăteşte până şi într-un îndelungat neam de urmaşi…