Maestrul Marin Constantin a plecat la cele veşnice la 85 de ani, în prima zi a anului 2011, de sărbătoarea Marelui Sfânt Vasile, ca să-L cunoască pe Dumnezeul veşniciei muzicii sale.
Marin Constantin este fondatorul corului «Madrigal» în anul 1963, cor pe care l-a dirijat atât în perioada comunistă, cât şi după 1989, obţinând numeroase premii: Premiul Criticii Muzicale Germane (1971), Medalia Enescu şi Medalia Eminescu, Crucea Patriarhală Ortodoxă (2000). A fost numit Omul Anului în anii 1990, 1992 şi1994. Corul «Madrigal» a fost numit în 1992 „bun al patrimoniului universal UNESCO“.
Îi aducem un ultim omagiu acestui mare om al muzicii româneşti, publicând un interviu consemnat de S. L. Sevianu în «Renaşterea», nr. 11 / 1994, preluat din revista «Timotheos», nr. 4 / 1995.
(…) Reporter: V-au plasat deja pe culme specialiştii care au făcut aprecieri superlative cu privire la dumneavoastră şi la Corul «Madrigal». De aceştia, aţi fost catalogat ca o personalitate inimitabilă şi intangibilă. Totuşi îndrăznesc să vă întreb dacă seninătatea zeiască din privirea dumneavoastră – spun aşa ca să ne mai jucăm puţin cu Olimpul – se datorează cumva muzicii dumnezeieşti pe care o dăruiţi lumii?
Marin Constantin: Mă străduiesc să rămân smerit – în zilele pe care mi le rezervă această trecere prin viaţă (şi care nu depind numai şi numai de mine) – încerc să nu mă despart de smerenia care constituie, poate, cel mai preţios ajutor în desfăşurarea şi susţinerea acelui efort de a te simţi Om.
Aprecierile dumneavoastră, ale clujenilor şi chiar ale marilor personalităţi, în legătură cu faptul că aş fi undeva pe aproape de Olimp, se fac pe proprie răspundere… iar aici, la Cluj, această largheţe şi această dragoste faţă de mine, eu aş fi fericit să fie faţă de muzică şi faţă de madrigalişti, aceste „inimi-clape“ ale unui instrument cu care cineva trebuia să cânte pentru a înfrumuseţa inimile noastre ale tuturor.
Reporter: Dumnezeu v-a dăruit dumneavoastră şansa de a face, cu măiestrie, din «Madrigal», un Stradivarius, pe care tot dumneavoastră să cântaţi cu virtuozitatea unui Paganini. „Vocea omenească, acest instrument ale cărui clape sunt inimi, exprimă cel mai bine sufletul“, spuneaţi cândva. Vă rog să argumentaţi.
Marin Constantin: Esenţa divină prezentă în măiestria lui Stradivarius şi virtuozitatea lui Paganini sunt evidente. Harul copleşitor a înminunat viaţa acestor oameni.
În ceea ce priveşte argumentaţia opiniei mele despre superioritatea vocii în exprimarea sufletului, ea e extrem de simplă: vocea este produsul unui instrument viu; mai cunoaşteţi un instrument prin care curge sânge? Mă cutremur numai când mă gândesc că prin corzile madrigaliştilor mei curge sânge şi, dacă sângele nostru este sângele Domnului nostru Iisus Hristos, te afli dintr-o dată în faţa unei deosebiri fumdamentale faţă de instrumentele roade ale unei înjghebări mecanice. Vibraţia organismului – instrumentul viu – nu poate fi nicicând asemănătoare cu vibraţia instrumentului neviu.
Marii hăruiţi de Dumnezeu pot să insulfe viaţă oricărui instrument, dar nu într-atât încât să egaleze „instrumentul Om“. Ca şi trup, noi ne aflăm – precum lemnul viorii – în domeniul perisabilităţii inevitabile. Dar spiritul din noi, care ţine acel miez divin, ne va racorda la energia universală în veci nepieritoare.
Reporter: Dumneavoastră aţi creat împreună cu corul dumneavoastră „acea stare care poate fi numită îngerescă“.
Marin Constantin: Pentru mine a fi artist înseamnă o chemare implacabilă dinlăuntru, din acel dinăuntru care aproape că nu-i din noi, dar este atât de mult în noi încât nu se poate să nu simţim că este şi din afara noastră. Există o îngemănare undeva, într-un loc din noi, pe care nu-l putem defini. Spunem cu o mai mare sau o mai mică uşurinţă „în inima mea“, „în sufletul meu“ – dar toate acestea au un grad de aproximativitate, pentru că trăim cu toată făptura splendida frumuseţe dăruită de Dumnezeu.
Reporter: Exista artă mare şi adevărată fără Dumnezeu?
Marin Constantin: Categoric nu! (…)
Reporter: Maestre, vă întreb pe dumneavoastră, ca şi copil de ţăran, dacă „veşnicia s-a născut la sat“, cum ne putem înveşnici în oraşul de beton, sticlă şi praf?
Marin Constantin: Oriunde am fi, nu ne putem înveşnici decât prin credinţă. Şi e important să nu uităm acest lucru, cu atât mai mult cu cât, deşi veşnicia s-a născut la sat, poate satul nu e veşnic, precum veşnicia.
Reporter: Aţi înfruntat dictatura prin muzică, în primul rând prin muzică religioasă. Cum aţi reuşit?
Marin Constantin: Fără nici o îndoială, prin muzica îndumnezeită. Şi pentru că acolo unde muzica îndumnezeită trăieşte, ea se constituie într-un vehicul al marilor frumuseţi şi al netăgăduitei năzuinţe de a te apropia de Dumnezeu şi Dumnezeu te apară.
Reporter: Folosindu-mă de titlul unei cărţi a marelui Steinhardt, vă întreb: dumneavoastră ce aţi dobândit dăruindu-ne muzica îndumnezeită?
Marin Constantin: Mult. Poate totul. Prin vibraţiile inimii madrigaliştilor mei, dacă sunt aceleaşi ca ale inimii mele şi ale auditorilor noştri, se crează un spaţiu al marii frumuseţi pline de credinţă, sub acel arc sau acea cupolă a binelui şi adevărului, care ne dă (nu vreau să vorbesc cu păcat, dar ne dă) iluzia – o iluzie în care am vrea să rămânem întotdeauna – a ceva care ne desparte parcă definitiv de vulgaritate, instinctualitate, animalitate. Simţi atunci că eşti – nu de-a dreapta Tatălui, nici de-a stânga Lui – dar undeva prin preajmă.
Reporter: Maestre Marin Constantin, pentru dumneavoastră Dumnezeu este muzică?
Marin Constantin: nu! Dar nu pot concepe muzica fără dumnezeirea dintr-însa.