Traian Dorz, din volumul «Cântarile Dintâi»

Odată L-am văzut trecând
cu turma pe Păstorul Blând,
mergea cu dânsa la izvor,
Blândul Păstor, Blândul Păstor.

Pe-o oaie ce căzuse jos
a ridicat-o El duios
şi-a dus-o-n braţe iubitor,
Blândul Păstor, Blândul Păstor.

Pe alta, care la pământ
zăcea cu picioruşul frânt,
El o lega mângâietor,
Blândul Păstor, Blândul Păstor.

El le-a iubit cu dor nespus
şi viaţa pentru oi Şi-a pus
şi pentru mântuirea lor,
Blândul Păstor, Blândul Păstor…

Dar mai târziu L-am întâlnit,
cu spini era împodobit,
într-o mulţime de popor,
Blândul Păstor, Blândul Păstor.

Când L-am văzut, L-am întrebat
cine sunt cei ce L-au scuipat.
A suspinat sfâşietor,
Blândul Păstor, Blândul Păstor.

Şi mi-a răspuns îndurerat:
– Acei ce M-au încununat
sunt oile ce le-am fost lor
Blândul Păstor, Blândul Păstor.

Iar cei ce Mă batjocoresc
şi cei ce Crucea-Mi pregătesc
sunt cei la care iubitor
le-am fost Păstor, le-am fost Păstor.

Tăcu… şi ochii Lui senini
de lacrimi limpezi erau plini,
plângea de mila oilor,
Blândul Păstor, Blândul Păstor.

Şi-atuncea „oile“-au venit,
pe Cruce sus L-au răstignit.
El Se ruga spre mila lor,
Blândul Păstor, Blândul Păstor.