Traian Dorz, Istoria unei jertfe / vol. 2 (fragment)
Acum iată-ne în urma tuturor acestora, la hotarul celor 25 de ani de când, în acea noapte tainică, a răsărit o rază a Soarelui Neprihănirii, Iisus Hristos, şi pentru sufletul poporului nostru. În chip deosebit pentru a ne lumina şi încălzi pe noi. Pentru a ne trezi la o viaţă nouă şi vie a credinţei în Hristos Domnul nostru. Să prăznuim deci acest eveniment precum se cuvine şi precum ne-am propus.
Duminică, înainte de Crăciun, cei din jurul Beiuşului am ţinut o adunare de pregătire în comuna Sudrigiu, unde am pus la punct, cu toţi fraţii şi surorile, felul cum noi vom face serbarea de Crăciun la penitenciar şi la spital: Vom strânge tot felul de alimente la Beiuş. Acolo se vor pregăti câteva cazane cu două feluri de hrană caldă, iar cei de pe la sate vor aduce tot felul de alimente, astfel ca să fie într-o cantitate cât mai mare pentru fiecare necăjit din spital şi din penitenciar. Vom lua legătura cu direcţiunea acestor instituţii, spre a primi autorizaţia necesară pentru ţinerea programului religios ce se va desfăşura. Şi pentru a se împărţi daruri de mâncare şi de cărţi la toţi cei închişi sau bolnavi.
În ziua hotărâtă ne vom aduna întâi în localul Şcolii primare din Beiuş, iar după o rugăciune împreună, ne vom împărţi în două: unii la penitenciar, alţii la spital. Care vom termina primii vom merge la ceilalţi.
Aşa am şi făcut. Cei mai mulţi ne-am dus la penitenciar. Acolo era şi nevoie mai mare.
Direcţiunea ne-a primit cu o mare bucurie. Au fost adunaţi îndată toţi deţinuţii şi toţi gardienii într-o sală mare. Ei într-o parte, noi în alta. A urmat un program duhovnicesc plin de o mare putere şi cu un conţinut minunat de vorbiri, cântări, declamări de poezii. Aveam cu noi şi doi preoţi. Totul a fost atât de înălţător încât toate feţele erau scăldate în lacrimi.
Între timp se vestise în tot oraşul că Oastea Domnului dă serbare cu daruri pentru deţinuţi şi atunci au început să vină cea mai mare parte dintre doamnele din oraş, aducând coşuri cu diferite daruri, încât curtea închisorii era plină de popor care nu mai încăpea în sală. Veniră apoi şi cei de la spital, astfel că, la terminarea serbării şi la aşezarea mesei, eram acolo o mare mulţime de oameni. Afară era soare şi călduţ. În curtea închisorii erau nişte mese de vară, lungi şi largi. Cu câte daruri se aduseseră, se umplură toate mesele şi au mai rămas încă pe atâta.
Pe lângă hrană adusesem şi tot felul de cărţi. S-au făcut porţii de hrană pentru fiecare deţinut şi gardian… Au mai rămas şi pentru zilele următoare. De asemenea au rămas şi din cărţile şi din Bibliile aduse.
Directorul era nespus de mulţumit. A rostit un cald cuvânt recunoscător pentru Oastea Domnului, „singura care s-a gândit la durerea şi suferinţa acestor suflete pierdute…“
A mulţumit pentru tot ajutorul, mai întâi sufletesc, apoi şi pentru celălalt, material, atât de îmbelşugat şi dăruit cu atâta generozitate sufletească…
„Domnilor, a încheiat el, uşile noastre vă vor fi totdeauna deschise, pentru un astfel de scop… Vă mulţumim!…“
Când am plecat înapoi era seară. Mulţimea care ieşea era atât de mare încât se umpluse strada şi pe margini şi pe mijloc şi mergeam ca de la o manifestaţie… Eram sute de oameni. Cineva ne-a văzut… Şi undeva s-au luat nişte hotărâri.
Noi mergeam liniştiţi şi bucuroşi cu toţii, vorbind fericiţi despre felul minunat în care se desfăşurase totul, fără să nici bănuim că aceasta va fi considerată manifestaţie politică şi că, în curând, vom avea să le plătim pe toate. Începând cu asta de astăzi, apoi şi pe cele din urmă, tot mai din urmă, până se va ajunge şi la marea „vină“ pe care am săvârşit-o în ziua când ne-am hotărât pentru Domnul şi ne-am despărţit de lume şi de păcat.
Asta mai ales nu ni se va mai putea apoi ierta niciodată…
Dar despre asta, în ziua aceea nu ştiam nimic. Nici a doua zi. Până într-a treia!… (…)
A treia zi era 30 decembrie 1947. Începuse să ningă puternic.
Eram acasă când omul puterii pământeşti, care era mai-mare peste satul nostru, mă chemă afară şi îmi porunci aspru:
– Mergi cu mine!
– Unde?
– Ai să vezi tu! Hai, gata!
El a încălecat pe calul care era afară, iar eu, în urma lui, am plecat pe jos.
– Mergem şi pe la popa!
– Bine!
(Preotul fusese şi el cu noi la serbarea de la penitenciar.)
Am ocolit, am urcat un deal, am coborât o vale, am urcat alt deal…
Preotul nu era acasă…
– Mergem la Beiuş!
– Mergem!
El pe cal, eu pe jos. Ningea cu fulgi mari. Toată lumea venea dinspre oraş, noi ne duceam!
Oamenii întorceau a doua oară privirile spre mine… şi rămâneau ştergându-şi ochii cu durere sau vorbind între ei cu aprindere.
Era exact în ziua când se împlineau primii 25 de ani de Oaste.
De aici înainte uşile închisorilor îmi vor fi mereu deschise, aşa cum precizase directorul închisorii acum trei zile, aproape toţi ceilalţi 25 de ani care vor mai avea să vină de acum încolo. O dată 17 ani, până în 1964… Apoi, şi după aceştia, până azi. Şi poate până când îmi voi împlini şi eu numărul zilelor mele pe pământ, pe care numai Domnul meu mi-l ştie…
Tot în felul acesta am „sărbătorit“ şi cei 50 de ani de Oaste…
…Şi în felul acesta poate va trebui să umblăm pe urmele Domnului nostru şi pe ale înaintaşilor noştri până în marea şi fericita zi a venirii Domnului nostru la noi sau a plecării noastre la El…
Aici voi încheia această a doua parte din istorisirea mea, cu sfârşitul anului 1947.
De aici, de la începutul anului 1948, urmează să înceapă o a treia parte a acestei istorisiri – dacă va mai fi voia Domnului să se poată spună aceasta în veacul de acum. Fiindcă toată partea aceasta, până astăzi, s-a petrecut într-un atât de mare ascuns şi într-un atât de cumplit întuneric, că poate numai în veacul viitor se vor mai putea spune toate cele ce au putut fi în veacul nostru. Şi numai în Ziua Descoperirii tuturor celor ascunse vor putea fi scoase la lumina viitoare toate cele petrecute în întunericul trecut.
Iar dacă nu vom mai fi noi să le spunem, le va spune Acela care le-a văzut şi le-a însemnat în Cartea Lui, zi cu zi, faptă cu faptă şi nume cu nume, precum ne-a făgăduit El în Sfintele Lui Scripturi (Ps. 56, 8; Maleahi 3, 16; Luca 8, 17; Apoc. 20, 12).