Moise Velescu, PROFETUL VREMILOR NOASTRE (vol. III)
Iată, suntem robi în ziua aceasta în ţara pe care ai dat-o părinţilor noştri să mănânce roadele şi bunătăţile ei, iată, suntem robi în ea (Neemia 9, 36).
Neemia era paharnicul împăratului (Neemia 1, 11) şi el avea în inimă, mai ales aici, în robia străinului, un dor aprins după ţara lui, după cetatea sfântă care „era în necaz mare şi ocară“. Şi împăratul, văzându-i faţa tristă, fără pricină de boală, i-a zis slujitorului său: „Aceasta nu este decât întristare de inimă“. Da, Neemia era trist „fiindcă cetatea Ierusalimului, locul mormintelor părinţilor, era batjocorită“.
Se vede aici iubirea de ţară, iubirea de neam, patriotismul întreţesut cu credinţa lui nestrămutată în Dumnezeul strămoşilor lui.
Păstrate ca-n fund de ocean, totuşi, de la şcolile din Brad şi Beiuş, avem rămase câteva îngălbenite documente ale anilor şcolari 1899-1907.
Cu riscul de a fi luat din nou în batjocură de cei „din strana cealaltă“, care m-au ţinut de rău că am putut face asemănarea între Neemia şi trâmbiţaşul redeşteptării noastre la viaţa cea cu adevărat duhovnicească, iată, am să prezint un document publicat în revista ieşeană «Spre lumină» în anul Domnului 1906, spre a se vedea de către toţi cei cu vedere scurtă credinţele unui „rob“ care cobora din marele Avram Iancu.
E vorba despre o scrisoare adresată de „studentul Iosif Trifa“ din clasa a VII-a de la Gimnaziul din Beiuş (Beleneyes) la 1 martie 1906 către elevul Leon George (devenit mai târziu Subdirector, Subsecretar de Stat la Ministerul de Industrie şi Comerţ) din clasa a VII-a la Liceul Naţional din Iaşi. E o scrisoare istorică, scrisă în anul în care la Teatrul Naţional din Bucureşti tineretul român, sub flacăra entuziasmului creator al domnului Nicolae Iorga, dădea „lupta pentru limba românească“. Scrisoarea aceasta poartă o pecete de mare valoare documentară referitoare la acela care era să fie „chemat de la Vidra pentru marile rosturi ale unei Mişcări unice în istoria Bisericii româneşti“.
Cititorii vor aprecia, după acest document provenit de la un şcolar, dacă el, Iosif Trifa, a fost – cum s-a spus în «Lumina Satelor» – „creaţia“ cuiva de acolo, de la Sibiu, sau a fost cu mult înainte „creat“ pentru rosturile naţionale şi duhovniceşti ale frumoasei Mişcări Oastea Domnului.
Toate judecăţile ce caută să-l doboare din inima noastră se vor izbi ca de o stâncă de cultul moşilor şi strămoşilor acestui vas ales din Munţii Apuseni, de „conştiinţa iubirii de neam deplin dezvoltată“, existentă într-o vreme de robie. De vibraţia acestui fiu de ţăran român din ţara lui Horea şi Iancu, peste care – cum spunea Neemia – „s-a văzut de toţi mâna cea bună a lui Dumnezeu“.
Şi acum iată scrisoarea mult-grăitoare:
…Gimnaziul nostru, care a devenit şi devine tot mai străin, a intrat anul acesta în corespondenţă cu două licee din România: Turnu-Severin şi Bârlad. Şi azi, noi, care luptăm între viaţă şi moarte, intrăm în corespondenţă şi intimă legătură cu fraţii noştri de la marele liceu din Iaşi. Da, numai cuvinte de laudă putem să vă aducem pentru interesul ce-l arătaţi faţă de noi, cei despărţiţi în decursul vremilor prin vitrege hotare politice, nu însă „în cuget şi simţiri“.
Bună, foarte bună idee a avut acela care a propus corespondenţa cu noi, ca şi când ar fi ştiut că aici «dulcea limbă românească» şi tot ce e românesc ocupă locul din urmă.
O faptă potrivită aţi făcut deci adresându-vă aici unde mulţi mai tare iubesc o limbă şi o literatură străină. Străinii până acolo au mers, încât şi din acest sărac institut au scos limba românească. Numai două ore la săptămână sunt consacrate studiului limbii noastre. Deşi suntem câţiva tineri în care e pe deplin dezvoltată conştiinţa iubirii de neam, limbă şi literatură, totuşi trebuie cu durere să spun că mulţi, având cultură străină şi cei mai mulţi nici una, stau înapoi, tare înapoi…
Cât despre mine, află că sunt fiu de ţăran român din ţara şi satul lui Iancu şi Horea. Ţinutul în care m-am născut e curat românesc. Deşi în şcoală m-am întâlnit cu o limbă şi cultură străină, eu am rămas pe lângă dulcea limbă vorbită de moşii şi strămoşii mei şi pe cale privată am studiat şi studiez cu multă plăcere literatura noastră.
Cu acestea, mângâiat în sufletul meu că totuşi este cineva care îşi aduce aminte de noi, cei străini în institutele noastre, mulţumindu-vă şi rugându-vă să vă aduceţi aminte şi mai departe de noi, pe care soarta vitregă ne-a adus în trista poziţiune de azi, rămân salutându-vă cu iubire frăţească, Iosif Trifa.
Tânărul din 1906 de la gimnaziul din Beiuş a crescut în înţelegerea iubirii de neam şi iubirii de Hristos. Pentru că a fost grâu deplin în spic, pentru aceea a şi fost chemat la o lucrare mare.
Doisprezece ani, ca oarecând dregătorul Neemia, gornistul nostru a dat Neamului său o Mişcare de trezire cu ecouri largi şi adânci.
Prin mâna lui binecuvântată a pătruns mai mult ca totdeauna în straturile poporului cartea cea de consolare sufletească, de care se simţea nevoie. E un fapt cultural de mâna întâi, pe care l-a subliniat de atâtea ori părintele arhimandrit Scriban.
Prin foile redactate de el, s-a făcut auzită strigarea lui desluşită contra ticăloşirii neamului. Lupta contra alcoolismului, bunăoară, este o pagină de biruinţă naţională datorită acestui om.
Aşişderea, noi am auzit de la dânsul, mai răspicat decât de la oricare altul, „pentru ce este părăsită Casa lui Dumnezeu“ (Neemia 13, 11). Şi cum că aşa este, o mărturisesc bisericile umplute de ostaşi după auzirea trâmbiţei.
Ba încă, după cunoştinţa ce avem, în luptele „sângeroase“ dintre cele două Biserici din Ardeal, sfinţia sa a fost singura punte de întoarcere spre matcă, prin această binecuvântată Mişcare.
Cei care vor îndrăzni – acum şi totdeauna – să tăgăduiască aceste realităţi naţionale vor fi „înfruntaţi şi ruşinaţi“ că „fără cuvânt au pregătit laţul pentru mine, fără cuvânt au săpat groapa sufletului meu“ (Ps. 35).
„Trudeşte, făcătorule de bine,
veni-vor roiuri alţii după tine
şi vor culege rodul, bogăţia,
tu fii ostaşul jertfei mari, depline,
ca dintr-un bob să odrăslească mia,
cu sângele tău cald stropeşte glia.“ (Semănătorul, de Al. Vlahuţă)
Strigă, trâmbiţaşule, în ziua coborârii Duhului Sfânt, strigă înaintea Domnului ca Neemia: „Adu-ţi aminte de mine, Dumnezeul meu, pentru aceasta şi nu şterge faptele mele evlavioase pe care le-am făcut pentru Casa Dumnezeului şi pentru cele de păzit ale ei“ (Neemia 13, 14).