Pr. Iosif TRIFA,
«Isus Biruitorul» nr. 14 / 29 martie 1936, p. 1
E timpul postului, e timpul când trebuie să ne uităm mai mult ca altădată sus, spre crucea Golgotei.
Despre Cruce se vorbeşte mult şi trebuie să se vorbească şi mai mult, pentru că ea ne arată toată taina mântuirii noastre, iar mântuirea vine în măsura în care înţelegem Crucea şi Jertfa scumpului nostru Mântuitor.
Un pictor credincios a pus taina crucii în chipul de alături. E o icoană foarte mult grăitoare despre înţelesul şi taina Crucii. Prin icoana aceasta, pictorul voia să spună: în marea acestei vieţi, viaţa noastră este un fel de naufragiu. Ni s-a sfărâmat barca în viforul ispitelor şi în furtuna încercărilor şi necazurilor. Orice încercare de scăpare „prin noi înşine”, prin puterile noastre, este pierdută. Dar tocmai în starea aceasta de pierzare se iveşte crucea ca o stâncă de mântuire.
Aşa este Crucea şi aceasta este Crucea şi Jertfa Domnului Iisus, Ea se iveşte numai în „naufragiu”, adică atunci când ţi-ai fost pus nădejdea în puterile tale, în ajutorul omului, în sănătatea ta, în banii tăi, în averile tale… şi vine furtuna şi, rând pe rând, le îneacă pe toate şi te lasă singur în mijlocul „apelor”. Când simţi acest „naufragiu” şi strigi după ajutor de sus – atunci ţi se arată crucea şi mântuirea.
Când te-a cuprins viforul ispitelor şi păcatelor, când toate încercările tale să scapi de păcat cu puterile tale se gată cu acel faliment: „Am cercat, dar nu pot”… când simţi acest „naufragiu” şi plângi cu amar, cerând mila, dragostea şi ajutorul Fiului de sus – atunci ţi se arată „crucea” mântuirea.
O, ce dar mare este nouă crucea Golgotei! Ea ne vine ca o mângâiere dulce şi scumpă tocmai în clipele când ne credeam pierduţi. Ea ne vine tocmai când braţele noastre căutau disperate un ajutor, o scăpare.
Lumea zice că, la vreme de necaz, omul se prinde şi de un pai. Aşa este, dar numai cu oamenii care nu-L cunosc şi nu-L caută pe Domnul. Copiii lui Dumnezeu nu se prind de paie, ci apucă Crucea. Căci Domnul nu ne întinde paie, ci ne întinde Crucea Lui, ne întinde o scăpare sigură.
Această „cruce” o simţea şi psalmistul David când zice: „Da, numai în Dumnezeu se încrede sufletul meu; de la El îmi vine ajutorul. Da, El este Stânca şi ajutorul meu, Turnul meu de scăpare, nicidecum nu mă voi clătina. Pe Dumnezeu se întemeiază ajutorul în slava mea; în Dumnezeu este stânca puterii mele, locul meu de adăpost” (Ps 62, 7). „El Şi-a întins mâna de sus, m-a apucat şi m-a scos din apele cele mari… El m-a scos la loc larg şi m-a scăpat, pentru că mă iubeşte” (Ps 18, 16-18).
În acest chip trebuie să avem crucea, ca pe o stâncă de scăpare, cum zicea şi psalmistul David: „În Tine, Doamne, îmi caut scăparea… Fii o stâncă de adăpost pentru mine, unde să pot fugi totdeauna” (Ps 71, 1-3).
Fratele meu! Nu te teme de „furtună”. Ea te aruncă în braţele Crucii. Ea te aruncă pe stânca mântuirii. Teme-te mai mult atunci când barca vieţii tale pluteşte liniştit peste marea cea liniştită a morţii, a păcatului şi a pieirii sufleteşti.