CELE DE DUPĂ ACEEA

Traian Dorz, Zile şi adevăruri istorice

Orice idee bună este un aluat viu pus într-o frământătură moartă pentru a o învia şi a o transforma în ceva nou, bun şi folositor. Lucrarea asta de transformare cere neapărat nişte condiţii învierii şi vieţii. Dacă frământătura este primitoare şi atmosfera este caldă, dospirea se face repede şi rezultatul este bun. Dar dacă frământătura este potrivnică şi atmosfera este rece, nici cel mai bun aluat din lume nu poate s-o dospească, ci frământătura potrivnică şi atmosfera îngheţată nimiceşte orice aluat pus în ea.

Aluatul bun despre care Părintele Iosif le spunea atunci fraţilor că l-a pus Sfatul Oastei, prin Moţiunea înaintată, în frământătura conflictului, cu nădejdea unei dospiri bune, a avut soarta îngheţului. Aceeaşi soartă tragică o avuseseră şi toate celelalte încercări de acelaşi fel pe care le mai făcuseră părintele şi fraţii în toţi aceşti trei ani de la izbucnirea acestui nefericit conflict.

Împotrivirea plină de răutate şi ură a mitropolitului răzbunător nu s-a lăsat înduplecată de nimeni şi de nimic. E uimitor şi total de neînţeles cum nici un om şi nici un argument, nici o încercare şi nici un considerent nu l-au putut îndupleca pe acest om răzbunător şi nedrept să vadă răul şi crima pe care le face. Funcţia pe care o îndeplinea, locul unde era pus, instituţia pe care o servea şi cauza împotriva căreia lupta ar fi trebuit să-l cutremure şi să-l prăbuşească zdrobit sub povara răspunderii care se cerea de la el s-o asculte. Dar duhul rău care-l cuprinsese cândva şi pe Saul când era în faţa lui David nu l-a mai lăsat să vadă nimic decât răzbunarea geloziei sale feroce şi sân­geroase. Cu tăvălugul puterii sale de o clipă a trecut nemilos peste orice dreptate, peste orice înţelepciune, peste orice milă. Şi nu s-a oprit până ce a ucis, până ce a zdrobit, până ce s-a răzbunat asupra victimei-om.
Dar nu s-a oprit nici după ce şi-a ucis victima-om; a urmărit mai departe să ucidă şi victima-idee. Aceasta însă n-a mai putut-o. Nu numai pentru că plata lui Dumnezeu l‑a ajuns, cum îl ajunge odată pe orice călău, dar şi pentru că aceasta nu mai putea fi ucisă. Ideile lui Dumnezeu sunt nemuritoare. Ultimul timp al vieţii sale, mitropolitul şi l-a trăit în paralizie şi în singurătate, căzând pe jos şi zvârcolindu-se adesea fără a avea pe nimeni care să-l ridice, mestecându-şi limba şi neputinţa în aşteptarea celeilalte osânde şi mai cumplite. Dar până la acel sfârşit, cu douăzeci de ani mai târziu, va mai căuta încă să facă mult rău. Răspunsul lui la încercarea înţeleaptă şi frumoasă a Moţiunii frăţeşti din 12 septembrie 1937 a fost o năpustire şi mai furibundă a gazetei lui, «Lumina Satelor», împotriva Părintelui Iosif, a foii «Ecoul», împotriva d-lui Octavian Metea, directorul gazetei ospitaliere pentru noi. Un potop de insulte şi batjocuri se vărsa din aceşti vulcani noroioşi asupra oricăror suflete nobile care încercau să apere victima nevinovată de cruzimea monstruoasei nedreptăţi care o sugruma.

La o săptămână după asta a şi venit de la Bucureşti ordinul de suspendare şi pentru «Ecoul». Răzbunătorul vrăjmaş al frumosului Adevăr mai sugruma încă un profet între templu şi altar. Dar domnul Metea, prevăzător, mai făcuse între timp cerere pentru o nouă gazetă, numită «Alarma». Am încercat să scoatem îndată, în continuarea gazetei «Ecoul», această nouă gazetă; dar vrăj­maşul, tot aşa de prevăzător şi el în rău, îşi luase de acum măsuri şi pentru eventualitatea asta. Aşa că, informat la timp de iudele care nu dormeau, a fost oprită şi «Alarma» chiar când primul număr era gata să fie expediat la cititori.
S-a mai încercat apoi scoaterea în continuare la Bucureşti a foii «Ostaşul Domnului», rămasă după părintele Vasile urmaşilor săi. Dar, după al treilea număr, în 21 noiembrie 1937, a fost înăbuşit şi acest al patrulea glas al Adevărului, care împlinise şi el, în timpul acesta scurt, slujba de a-i lămuri pe fraţi asupra trădării lui Vonica, unul dintre cei trei ucenici mai apropiaţi care mai rămăseseră pe lângă profetul lui Dumnezeu martirizat.

În toată această vertiginoasă rostogolire a evenimentelor de atunci – când orice om cu o minte sănătoasă era înspăimântat şi nedumerit cum este cu putinţă ca o autoritate bisericească şi de stat să-şi piardă chiar în aşa măsură orice judecată şi echilibru – singur omul şi profetul lui Dumnezeu din centrul acestor evenimente era conştient şi convins că nu poate să fie decât aşa. Mintea lui inspirată strălucit de Duhul lui Dumnezeu prevăzuse şi profeţise că „litera“ nu se va putea împăca niciodată cu Duhul. Că Saul va prigoni până la moarte pe David. Că omul firesc nu va putea suferi niciodată pe omul duhovnicesc. Că Hristos nu va putea colabora niciodată cu lumea făţărniciei şi a minciunii.
Dar profetul lui Dumnezeu a încercat totul, fiindcă altfel nici adevărul acesta n-ar fi putut ieşi niciodată atât de limpede la iveală. Nici conştiinţa frăţească nu s-ar fi simţit împăcată. Nici dreptatea nu şi-ar fi putut rosti atât de liniştită sentinţa ei dreaptă dacă nu s-ar fi făcut şi această ultimă şi strălucită încercare.

Dar noi, privind acum mai departe şi mai sus, spunem: consfătuirea aceasta care a fost convocată iniţial cu scopul exprimat de a se încerca în felul cel mai înalt posibil o aplanare a conflictului de la Oaste şi a stabili o înţelegere şi o colaborare între cele două părţi ostile a avut în realitate alt scop, în planul lui Dumnezeu care o rânduise. Şi anume, scopul de a fixa, în cadrul şi în felul cel mai potrivit, atitudinea definitivă şi clară a Oastei Domnului faţă de Biserică.

Această atitudine era de cea mai mare nevoie să fie fixată atunci. Nici mai devreme, nici mai târziu, fiindcă atunci era şi timpul, şi împrejurarea cea mai potrivită, cea mai necesară şi mai însemnată pentru aceasta. Era timpul cel mai din urmă şi împrejurarea cea mai grea.
Timpul cel mai din urmă, pentru că Părintele Iosif îşi trăia ultimele zile din viaţă. Şi împrejurarea cea mai grea, fiindcă Autoritatea Bisericească îşi atinsese punctul cel mai de vârf al răutăţii ei faţă de Oaste şi faţă de profetul său. Atunci trebuia ca Sfatul General al Oastei în frunte cu alesul lui Dumnezeu, deci forul cel mai înalt şi mai indicat, să fixeze pentru totdeauna atitudinea sinceră şi devotată a Oastei Domnului faţă de Biserica şi credinţa noastră. Pentru ca să se vadă odată pentru totdeauna – şi de către prieteni, şi de către duşmani – atitudinea noastră ca fii ai Bisericii şi ai Neamului acestuia faţă de Biserica noastră şi faţă de Neamul nostru nu depinde de atitudinea acestora faţă de noi. Ci de conştiinţa noastră sinceră şi curată faţă de ele. Şi de credinţa şi legământul nostru sincer şi curat faţă de Dumnezeu, Care ne-a învăţat să iubim şi să respectăm aceste valori în felul cel mai înalt.

La punctul cel mai rece şi mai urât al atitudinii Autorităţii Bisericeşti şi Statale faţă de Oastea Domnului, ea a arătat cel mai fierbinte şi mai frumos atitudinea ei faţă de ele. Orice altă mişcare, cu forţa şi cu numărul Oastei de atunci, cred că s-ar fi simţit îndreptăţită să reacţioneze şi ar fi reacţionat altfel.
În cazul lui Tudor Popescu, lucrurile nu se împinseseră aşa de departe, şi totuşi reacţia ostilă s-a produs. Şi mai erau şi alte antecedente care, toate, pun în cea mai frumoasă lumină răbdarea şi înţelepciunea marelui om al lui Dumnezeu, care era cel mai lovit şi cel mai iubit atunci. Ce nobleţe de caracter a avut acest strălucit profet al neamului şi al timpului nostru! Ce viziune clară a scopului lui Dumnezeu cu Oastea Domnului şi ce conştiinţă atentă, spre a nu zădărnici nimic din tot ce era şi putea fi frumos.

Părintele Iosif a intuit profund acest adevăr şi a căutat şi cu prilejul acesta să-şi facă pe deplin datoria din locul gingaş în care era. Făcea şi faţă de autoritatea văzută gestul cel mai clar de supunere demnă, oferind mijlocul cel mai frumos prin care, menajându-se orice susceptibilitate, se puteau rezolva orice diferende. Dar îşi păstra în acelaşi timp şi toată vegherea atentă şi temătoare faţă de Autoritatea Divină al Cărei rob conştient era, spre a nu compromite sau zădărnici întru nimic nici planul lui Dumne­zeu cu această Lucrare, plan de care el era atât de conştient şi de convins.

De la depărtarea atâtor ani de atunci, ce limpede vedem acum acest adevăr! Şi ce mare ne apare acum acest uriaş al lui Hristos, care, ca un munte, a văzut şi dincoace, şi dincolo de evenimente. A fost şi pe pământ, şi în cer.
Acesta a fost adevăratul scop pentru care Dumnezeu a inspirat atunci convocarea acestui Sfat General al Oastei Domnului pe ţară, Ultimul Sfat la care a participat îndrumătorul divin, alesul Domnului.

Domnul Dumnezeul nostru Care veghează asupra Oastei Sale ştia cât de necesară va fi pentru orientarea în tot viitorul ei fixarea în cadrul cel mai înalt şi în felul cel mai clar a acestei atitudini. Nici o altă autoritate din mijlocul Oastei şi în nici o altă împrejurare din istoria ei n-ar fi putut atât de competent şi de frumos să facă acest lucru. De aceea acum şi în vecii vecilor documentul acesta şi Adevărul acesta istoric rămâne o sfântă şi veşnică datorie şi o cale de urmat a Oastei Domnului şi a oricărui suflet chemat de Dumnezeu în ea, prin orice împrejurări de viaţă sau de moarte ar fi să treacă până la răspunderea în faţa lui Hristos unde suntem şi unde vom ajunge cu toţii.

Aceasta este semnificaţia Zilei şi a Adevărului istoric din 12 septembrie 1937.

O, Doamne şi Dumnezeul nostru Cel cutremurător de Sfânt, în Mâna şi în faţa Căruia suntem cu toată conştiinţa şi cu toate faptele noastre, Te rugăm, primeşte mulţumirile noastre pentru toată grija şi bunătatea care le-ai arătat Oastei Tale, pentru ca ea să nu poată fi nici zdrobită şi nici abătută din calea şi din rostul ei pe care Tu le-ai hotărât. Îţi mulţumim pentru profetul Tău, omul sfânt pe care l-ai pus în fruntea acestei Lucrări sfinte. Şi pentru felul în care ai îngrijit Tu atât de el, cât şi de ea.
Te rugăm, zădărniceşte orice planuri vrăjmaşe din lăuntrul şi din afara Oastei Tale, care vor să o nimicească sau să o abată de la împlinirea voii Tale şi a planului Tău cu ea. Şi ridică şi în viitor oameni luminaţi de Duhul Tău, care în împrejurările mari să ştie alege cea mai potrivită cale pe care, mergând, să iasă cu bine şi să ajungă cu bine până la Sfârşitul Biruitor şi Ultim. Amin.

 

Lasă un răspuns


*