Părintele Iosif Trifa (Glasul dreptăţii, nr. 11, din decembrie 1937)NastereaDomnului

„Pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Lc 2, 14)
„Credeţi că am venit să aduc pace pe pământ? Eu vă spun: Nu! ci dezbinare” (Lc 12, 51)
„N-am venit să aduc pacea, ci sabia!” (Mt 10, 34)

La Crăciun se vorbeşte mult despre pacea pe care au cântat-o îngerii din cer: „Pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Dar sunt atât de puţini creştinii care cunosc înţelesul cel adevărat al acestei păci.

Domnul Iisus s-a născut şi a venit pe pământ să nimicească vrăjmăşia dintre om şi Dumnezeu, pe care o făcuse Adam prin păcatul neascultării. Domnul Iisus a veni să-l împace din nou pe om cu Dumnezeu; să împace din nou omenirea cu Dumnezeu. Vestea cea bună a acestei împăcări a adus-o Naşterea Domnului. Dar naşterea era numai vestirea acestei împăcări. Ea trebuia pecetluită prin sângele Crucii. Sus, pe Crucea Golgotei Domnul Iisus ne-a împăcat cu Dumnezeu şi ne-a făcut din nou fiii Lui.

„Dumnezeu ne-a împăcat cu El prin Iisus Hristos făcând pace cu noi prin Sângele Crucii Sale” (II Cor 5, 18). Sus, de pe Crucea Golgotei, Domnul Iisus ne-a lăsat pacea cea dulce şi sfântă a iertării noastre cu Dumnezeu. Aceasta e o pace lăuntrică, o pace sfântă, care n-are nimic cu lumea şi cu frământările ei.

Cel ce trăieşte în pacea şi împăcarea Crucii are această pace sfântă, chiar dacă o viaţă întreagă n-ar avea „pace” în lume, ci numai frământări şi necazuri. Toţi cei ce au această pace sfântă trăiesc în dragoste şi frăţietate dulce ca într-o familie a Domnului. Familia Domnului şi copiii Domnului au pacea cea adevărată, au pacea lui Iisus, pe care nimeni nu o poate lua de la ei şi nimeni nu o poate tulbura.

Au, oare, creştinii de azi aceasta pace a Crucii? Hotărât, nu! Marea mulţime a creştinilor de azi nu cunoaşte pacea Crucii. „Pacea” pe care o aduce Naşterea Domnului este azi mai mult un fel de dulcegărie goală şi trecătoare. Scoateţi îmbuibarea de mâncare şi băutură din Crăciunul creştinilor de azi, şi toţi vor striga într-un glas: acesta n-a fost Crăciun. „Cei păcătoşi n-au pace”, spune cuvântul lui Dumnezeu la Isaia. Pacea cea adevărată a naşterii Domnului o pot avea şi gusta numai cei care trăiesc în pacea şi împăcarea Crucii în viaţa cea nouă.

Şi acum să cercetăm mai departe pacea pe care ne-a adus-o şi ne-a lăsat-o Domnul Iisus. Citind în Noul Testament cu atenţie ni s-ar părea o contrazicere între ceea ce a spus Mântuitorul despre pace. Căci, la Naşterea Domnului Cerul de sus ne-a lăsat parola: „Pe pământ pace”, iar Domnul Iisus aşişderea ne-a lăsat testamentul păcii: „Pace las vouă, pacea Mea dau vouă” (In 14, 27). Dar de altă parte tot Mântuitorul ne-a lăsat cuvintele testamentare: „N-am venit să aduc pace pe pământ, ci dezbinare şi sabie…”

Adâncind, însă această aparentă contrazicere din ea vom afla următorul mare adevăr de mântuire sufletească.
Domnul Iisus a avut o pace sfântă care ieşea din cuvintele Lui de la Ioan: „Tată, am săvârşit lucrarea pe care mi-ai dat-o s-o fac” (In 17, 4). Domnul Iisus a avut o pace sfântă, care ieşea din ascultarea Lui de Dumnezeu până la moartea Crucii. Această pace sfântă ne-a lăsat-o Domnul şi nouă. El ne-a lăsat pacea împăcării noastre cu Dumnezeu, pacea trăirii noastre în ascultare de Dumnezeu, în viaţa cea nouă.

Domnul Iisus a avut o pace sfântă, lăuntrică, pe care ne-a lăsat-o şi nouă.
Dar alături de această pace lăuntrică Domnul Iisus a avut în afară război cu lumea. În dosul păcii pe care a avut-o cu Iisus stă Crucea, împotrivirea, prigoana, batjocora, bătaia, suliţa şi spinii. Iisus a avut o pace internă şi un război extern; o pace înăuntru şi un război în afară; o pace cu Dumnezeu şi un război cu lumea. O astfel de pace ne-a lăsat Domnul şi nouă. Alături de pacea cea lăuntrică, ne-a lăsat şi nouă războiul cel dinafară. Ne-a lăsat şi nouă pace şi sabie; pace înăuntru, război în afară, pace cu Dumnezeu, război cu lumea. Această pace, împreunată cu sabie ne-a anunţat-o Domnul şi prin cuvintele: „În lume necazuri veţi avea… Veţi fi urâţi de toţi pentru Numele Meu” etc.

Şi mai bine vom înţelege pacea şi sabia lui Iisus cercetând cuvintele apostolului Iacob: „Nu ştiţi că prietenia (pacea) lumii e vrăjmăşie (război cu Dumnezeu)? Aşa că cine vrea să se facă prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu” (Iac 4, 4).

Acest citat se poate pune şi întors şi atunci iese aşa: „Nu ştiţi că prietenia (pacea) cu Dumnezeu este vrăjmăşie (război) cu lumea? Aşa că cine vrea să fie prieten cu Dumnezeu se face vrăjmaş cu lumea”. În această minunată solie a lui Dumnezeu ne vedem aşadar două felul de „păci”: pacea lui Dumnezeu, pe care o ai când trăieşti în război cu lumea; şi pacea lumii, pe care o ai când trăieşti în război cu Dumnezeu. Oamenii cei lumeşti au pacea lumii şi vrăjmăşia lui Dumnezeu. Iar oamenii cei credincioşi, cei născuţi la o viaţă nouă, prin sângele Crucii au pacea lui Dumnezeu şi războiul cu lumea.

Pacea lui Dumnezeu, pacea lui Iisus nu sufere pacea şi împăcarea cu păcatul; nu sufere nici un compromis cu păcatul, de aceea pacea lui Iisus a avut şi va avea totdeauna război cu lumea şi cu oamenii cei lumeşti. În dosul păcii celei adevărate stă şi azi Crucea, prigoana, batjocura, cununa de spini, dezbinarea etc. O astfel de pace au copii Domnului. Au pacea cea împreunată cu crucea şi războiul. S-a rupt undeva această pace între copii Domnului, în vreo familie a Domnului? S-a pomeni undeva de vreo dezbinare între copiii Domnului? Vorbă să fie! Între copiii Domnului nu poate să fie o altă rupere de pace decât ruperea cu o „pace” care vrea să trăiască în pace şi înţelegere cu păcatul. Între copiii Domnului nu poate fi o altă dezbinare decât dezbinarea de la Luca 12, 51, unde Domnul a spus că pentru Numele Lui vor fi dezbinaţi cei din aceiaşi casă. Între copiii Domnului nu poate fi o altă dezbinare şi rupere de pace decât dezbinarea pe care o face încercarea de a se face din pacea Crucii, din pacea lui Iisus o „pace” a apelor stătătoare, o „pace” a Mării Moarte.

Bunul Dumnezeu să ne ferească pe noi şi pe copiii noştri de o astfel de „pace”!

Lasă un răspuns


*