DESPRE CREDINŢĂ

Pr. Iosif Trifa

– Predică pentru vremurile noastre –

„Unde este credinţa voastră?” (Lc 8, 25).

Aşa a întrebat Iisus pe apostolii speriaţi de furtuna mării. Un vifor, ne spune Evanghelia, a cuprins odată corabia în care călătorea Iisus cu apostolii Săi. Spăriaţi de valurile mării, apostolii au alergat la Iisus, strigându-i: «Mântuieşte-ne, Doamne, că pierim». Şi ne spune Evanghelia că s-a ridicat Iisus, i-a mustrat pentru puţina lor credinţă, a poruncit vânturilor şi mării să tacă şi îndată s-a făcut iar linişte.
Această Evanghelie, cu cele spuse în ea, se potriveşte la vremurile noastre, este parcă anumit scrisă pentru ele.
Viforul de care aminteşte Evanghelia că s-a făcut în apele mării de atunci îl avem şi noi în apele din marea vieţii. De ani de zile, furtună cumplită, cu fulgere şi tunete de război, a tulburat marea vieţii omenirii.
De ani de zile, viaţa noastră s-a făcut corabie bătută de valurile şi vânturile războaielor, suferinţelor şi greutăţilor.
Şi furtuna noastră nu se mai gată. Şi dacă nu se mai gată, pricina suntem noi, căci n-alergăm ca apostolii spre Iisus, spre ajutorul şi mila Lui. Pricina suntem noi, care credem că vina vremilor grele şi necazurilor multe de azi o poartă oamenii. Pricina suntem noi, care nu înţelegem că vremile şi necazurile noastre de azi nu sunt altceva decât întrebarea şi mustrarea lui Iisus: «Unde este credinţa voastră?».
Peste furtunile vremilor de azi s-aude glasul lui Iisus, întrebarea Lui: „Unde este credinţa voastră?”. Până când nu vom cerca să dăm răspuns la această întrebare, furtuna din marea vieţii nu se va linişti.
Ne vom întreba dar: unde este credinţa noastră, unde sunt purtările noastre, datinile noastre cele bune: zestrea părinţilor noştri? La această întrebare, alt răspuns nu vom putea da decât acela – trist şi dureros – că le-am pierdut şi le pierdem mereu. În sute de feluri putem vedea lucrul acesta, uitându-ne în traiul oamenilor noştri de azi.
Niciodată ura, zavistia de oameni n-a ajuns la aşa înfloriri ca azi. Se pare că iubirea pe care Iisus ne-a lăsat-o să ne fie testament şi să ne facă fiii Lui şi fraţi între olaltă s-a stins cu totul.
Grija de suflet n-a fost niciodată aşa de puţin căutată – şi atât de mult uitată – ca acum. Pe zi ce merge, golesc oamenii bisericile, lasă Tainele, părăsesc datini curate şi bune, părăsesc ceea ce părinţii noştri au avut şi ne-au lăsat ca mare şi sfânt şi apucă ce este rău şi stricat.
Ce să mai zic de faptul că s-a umplut lumea de idoli ca pe vremea israelitenilor? Banii, averile şi plăcerile s-au făcut parcă idolii vremilor noastre şi foarte mulţi oameni nu mai cred în altceva şi nu se mai încred în altceva decât în ei. Pentru ei trăiesc şi lor li se închină.
Ce să mai zic de lăcomia, pofta nebună ce i-a cuprins pe foarte mulţi oameni, să facă avere cu orice preţ? Această lăcomie care a omorât parcă cu totul mila dintre oameni îi orbeşte pe unii oameni şi îi îndeamnă să-şi „lărgească” pungile şi hambarele din câştiguri necurate, din lipsurile, necazurile şi lacrimile văduvelor, orfanilor şi săracilor. Se pare că virtuţile lui Iisus stau azi fugărite şi în locul lor păcatele: corupţia, nedreptatea, minciuna, desfrânarea umblă pe toate drumurile şi-şi fac cuib în suflete.
Iată dar, din câteva pilde luate din traiul oamenilor de azi, ne putem da seamă că, la întrebarea şi mustrarea lui Iisus: „Unde este credinţa voastră?”, nu putem răspunde cu bine. Nu putem pentru că am pierdut credinţa, purtările cele bune şi le pierdem mereu. Şi până când le tot pierdem, în zadar aşteptăm şi suspinăm după vremuri mai bune, mai uşoare. Nu vor veni.
Frământările, neliniştea, necazurile de azi nu sunt numai ale noastre. Ele sunt ale omenirii întregi.
Toate neamurile trec azi prin aceste frământări. Dumnezeu vrea aşa, pentru că războiul a fost chemarea Domnului către popoare să-şi îndrepte purtările, moravurile. Dar omenirea n-a ascultat chemarea Domnului, ci mai rea s-a făcut. De aceea furtuna vremilor grele de azi stăruie ca o pedeapsă a Lui.
Din furtunile vremilor de azi numai acele neamuri vor scăpa, care vor putea răspunde cu bine la întrebarea lui Iisus. Vai însă acelora care nu vor putea da seamă despre credinţa lor pierdute vor fi şi înghiţite de valurile vremilor.
Noi românii, mai ales şi mai curând ca oricare alt neam, să înţelegem acest adevăr. Să-l înţelegem, că pe noi nu numai Iisus şi Evanghelia ne îndeamnă spre el, ci întreg trecutul şi istoria noastră ne strigă să nu-l uităm. O corabie de-a pururi călătoare peste valurile şi prin furtunile vremii a fost trecutul neamului nostru.
Cine a ajutat scăparea noastră? Numai credinţa sfântă, credinţa tare a părinţilor şi strămoşilor noştri. De câte ori se tulbura marea vieţii bătrânilor noştri, ei alergau la Biserică, chemau pe Iisus, iertarea Lui, şi Domnul iarăşi îi căuta cu bine.
Noi însă nu facem lucrul acesta şi de aceea vremile noastre nu se limpezesc, ci parcă tot mai tulburi se fac. Din furtunile vremilor trecute, strămoşii noştri au ieşit întăriţi în legea şi credinţa lor; noi, din furtuna războiului, am ieşit şi ne-am întors acasă cu otravă în suflet.
Pe noi românii aşadar, întrebarea lui Iisus ne mustră îndoit, căci ea ne întreabă ceva deosebit: „Unde este credinţa părinţilor voştri? Aceea credinţă pe care părinţii ne-au apărat-o în furtunile trecute şi ne-au lăsat-o ca moştenire sfântă”.
Vai va fi nouă de nu vom putea da seamă de ea, de o vom lăsa să scadă pe zi ce merge. Liniştea şi binele atunci nu le vom mai simţi, ci vom trece numai dintr-o furtună în alta. O greutate va pica de pe umerii noştri şi zece în locu-i se vor pune.
*
Din frământările şi viforul vremilor noastre, să înţelegem dar că numai o singură cale de scăpare avem: aceea aleasă de apostoli în Evanghelie şi arătată de părinţii noştri în istorie: a întoarcerii cu credinţă, cu rugăciuni, cu purtări bune spre Iisus şi poruncile Lui.
Numai pe această cale pornind, vom simţi iarăşi liniştea pogorându-se în traiul şi în sufletele noastre. Amin.

«Telegraful Român» nr. 6 / 19 ian. (1 febr.) 1921, p. 3