DESPRE SETEA SUFLETULUI

Evanghelia de duminică (In 4, 3-43) ne spune că Iisus plecase cu învăţăceii Lui, peste Samaria, în Galileea. În calea lor, se opriră de popas la fântâna Iui Iacob. Iisus îi trimise pe învăţăcei în cetate, să cumpere hrană. Iar El, ostenit fiind de călătorie, se aşeză lângă fântână.
Atunci „a venit o femeie din Samaria să ia apă. Zis-a ei Iisus: «Dă-Mi să beau». Deci a zis Lui femeia samarineancă: «Cum, Tu, iudeu fiind, ceri apă de la mine, femeie samarineancă fiind eu?”. (Samarinenii trăiau în mare duşmănie cu iudeii.) Răspuns-a Iisus şi i-a zis ei: «De ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce zice ţie: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la Dânsul şi ţi-ar fi dat apă vie». Zis-a Lui femeia: «Doamne, nici vadră nu ai şi fântâna este adâncă, de unde dar ai apa cea vie?». Răspuns-a Iisus şi i-a zis ei: «Tot cel ce va bea din apa aceasta va înseta iarăşi. Iar cel ce va bea din apa pe care Eu voi da lui nu va înseta în veac; ci apa pe care Eu voi da lui se va face într-însul izvor de apă curgătoare întru viaţă veşnică». Zis-a către Dânsul femeia: «Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez»”…
Iată o parte din vorbirea lui Iisus cu samarineanca. Această frumoasă vorbire este plină de învăţătură pentru noi. Să luăm aminte! Şi sufletul îşi are setea lui şi apa lui. Această sete a sufletului nostru a cântat-o aşa de frumos psalmistul David: „Însetat-a de Tine sufletul meu de câte ori trupul meu rătăcea în pământ pustiu, neumblat şi fără de apă” (Ps 62, 2, 3). „Tins-am către Tine mâinile mele, sufletul meu ca nişte pământ fără de apă Ţie” (Ps 142, 6).
Sufletul nostru însetează după Dumnezeu. În ce chip doreşte cerbul spre izvoarele apelor, aşa doreşte sufletul meu spre Tine, Dumnezeule” (Ps 41, 1).
Creştine! Simţi tu această sete a sufletului tău? Dacă o simţi, iată, îţi poţi adăpa sufletul în sute de feluri, din sute de izvoare şi fântâni. De câte ori împreuni mâinile în semnul crucii şi cazi în genunchi să te rogi, iată, ţi se deschide un izvor pentru sufletul tău. De câte ori deschizi Biblia să citeşti în ea, iată, ai o fântână cu apă vie şi cu adâncimi pe care tu poate nici nu le bănuieşti. În Psaltire găseşti oricând apă de tămăduire pentru toate durerile sufletului tău, iar în biserică preotul îţi picură neîncetat ploaia învăţăturii peste pământul însetat al sufletului tău.
Nimeni nu va avea deci răspuns că n-a avut apă pentru setea sufletului său. „De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea”, a zis Hristos (In 7, 37). „Aşa zice Domnul: «Cei însetaţi veniţi la ape… veniţi şi cumpăraţi fără de argint şi fără preţ»” (Is 55, 1).
Creştine! Cercetează-te, nu cumva pământul sufletului tău este înţelenit şi uscat, nu cumva este secetă cumplită în pământul sufletului tău – şi tu n-alergi la ape? Nu cumva rătăceşti în pământul pustiu şi fără de apă al păcatelor? Întoarce-te degrab’ la apa cea vie a credinţei, a darului, a lui Hristos şi atunci „Domnul va sătura sufletul tău în secetă şi va întări oasele tale şi vei fi ca o grădină adăpată şi ca un izvor căruia nu-i scade apa” (Is 58, 11).
Să mai învăţăm apoi ceva din evanghelia de duminică. „Apa cea vie” trebuie să ne schimbe şi pe noi cu totul, aşa precum a schimbat-o pe samarineancă la fântâna lui Iacob şi, din femeie păcătoasă, a făcut-o apostol care Îl vestea pe Hristos. Pomul vieţii noastre numai atunci soarbe cu vrednicie ploaia darului de sus, când arată şi roade de fapte bune, precum a zis psalmistul: „Şi va fi – bărbatul cel înţelept – ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da în vremea sa” (Ps 1, 3).
Să ne rugăm cu cântarea Bisericii de duminică: „Sufletul meu, Doamne, cel înţelenit în fărădelegi şi păcate, adapă-l cu curgerile darului şi arată-l roditor de fapte bune” (icosul).

I. Tâlcuitor, «Lumina Satelor» nr. 17 / 6 mai 1923, p. 3

Leave a Reply


*