Traian Dorz, «Istoria unei jertfe», vol. 4

În nopţile Domnului, adunările noastre de revelion au fost totdeauna încărcate cu binecuvântări. La adăpostul obiceiului de a se petrece peste tot în aceste nopţi, când toată lumea e în mişcare, ne-am folosit şi noi din plin de timpul acesta deosebit pentru a-l petrece în cel mai fericit şi mai binecuvântat fel…

Adunările noastre cu ocazia revelionului au fost în acest an [1985] mai frumoase şi mai multe decât în toţi ceilalţi ani, de multă vreme până acum. Slăvit să fie Domnul nostru Care ne-a dat în timpul acesta o fericită pace şi o destul de liniştită muncă duhovnicească! În afară de unele mici şi rare neplăceri ale unora sau altora dintre fraţi cu micile autorităţi locale, în general în ţară n-am avut necazuri mai mari. Acum nu mai au loc mari prigoniri ca în anii dinainte. Au fost totuşi amendaţi în câteva locuri câteva zeci de fraţi cu câteva zeci de mii de lei, dar ce sunt acestea pe lângă ce fusese altă dată! Însă chiar şi acolo unde s-au produs acestea s-a văzut clar că era un abuz şi o nedreptate – acte de răzbunare şi de ură. Chiar şi aşa fiind, fraţii s-au supus în toate cazurile. Răbdători şi fără să facă nici o contestaţie, au plătit ceea ce li s-a cerut.

În multe locuri revelioanele noastre frăţeşti ţin toată noaptea, fraţii şi surorile despărţindu-se numai în zorii zilei de Anul Nou. Cuvântările, poeziile şi cântările Domnului sunt, în astfel de nopţi binecuvântate, o petrecere şi o hrană frăţească. Împrejurarea deosebită pe care o oferă noaptea aceasta în care se unesc şi se despart doi ani unul de altul este trăită puternic de către toate sufletele, ca o noapte de bilanţ, de cercetare, de adânc cutremur sufletesc. Ce rugăciuni zguduitoare cuprinde ceasul trecerii din anul vechi în cel nou… Ce mulţumiri pentru ajutorul din trecut, ce păreri de rău pentru păcatul şi lenevia din el. Şi ce legăminte, promisiuni şi cereri pentru cel viitor… Câte legăminte noi şi zguduitoare pun cei ce nu le aveau şi câte înnoiri fierbinţi fac cei ce slăbiseră legământul lor de mai de mult. Totdeauna după o astfel de baie sufletească ieşi, dintr-un an obosit, adânc primenit duhovniceşte. Şi intri, într-un an înviorat, întinerit ca şi cum ai fi trecut printr-o scăldătoare cerească.

Dar, după noaptea de revelion, ne aştepta o zi, un început şi mai minunat de an nou fericit. Cred că această zi şi noapte care a urmat a fost un început pentru mulţi ani fericiţi. Este vorba de prima sărbătoare literară a tineretului creator din Oastea Domnului.

Am mai spus câte ceva şi în cele referitoare la anul trecut despre începutul unor adunări mai intime şi mai aprofundate cu partea cea mai răsărită a tineretului nostru… Cu cei mai talentaţi, mai devotaţi, mai râvnitori dintre tinerii şi tinerele Domnului. Începusem cu cei care compuneau melodii, apoi i-am cuprins şi pe cei ce compuneau poezii… Pe măsură ce aceste adunări ale noastre s-au înmulţit şi s-au aprofundat pe teme de trăire şi de creaţie tot mai frumoase pentru Hristos, rândurile noastre au început să crească, iar preocupările să cuprindă adevăruri tot mai noi şi mai frumoase… În acest fel, fără să ne dăm seama, se făcea la noi un început de o însemnătate şi de o valoare nebănuită. Planul cel minunat al Domnului prindea contururi ce nici nu le bănuisem înainte. Se năştea în curând un fenomen poate unic în universul credinţei contemporane: o mişcare de creaţie vie şi evanghelică a unui tineret duhovnicesc, înflăcărat de o dragoste fierbinte pentru Hristos. E fenomenul ce se petrece acum cu acest tineret creator al Oastei Domnului.

De fapt, s-a început, mai moderat şi mai local, pe la Simeria şi Arad cam din 1982, cu organizarea unor seri de poezie şi cântare, din timp în timp, mai ales cu Sărbătoarea Strugurilor din toamnele de la Sâmbăteni. Organizarea acestor sărbători se putea face atunci cu destule riscuri, mai ales preocuparea cu tineretul era foarte urmărită din cauză că stăpânirea lumească suprima necruţător orice încercare de a-i aduce pe tineri la Hristos ori de a-L duce pe Hristos la ei. Dar o dată ce am acceptat riscul, nimic nu mai era imposibil. Am început deci să lărgim şi să adâncim preocupările noastre cu tinerii şi să stimulăm râvna creaţiei între ei. Şi, de la serile de poezii şi cântare, am trecut la lucruri tot mai adânci şi mai angajate pentru Hristos… Încrederea tot mai puternică şi mai clară că Oastea Domnului este aluatul ceresc prin care trebuie dospită evanghelic toată ţara şi Biserica noastră ajunge să fie împărtăşită de tot mai largi cercuri frăţeşti. Bineînţeles că în fruntea coloanelor luptătoare ale fermenţilor acestui aluat sfânt este şi trebuie să fie tineretul. Iar în fruntea tineretului trebuie să fie elementele cele mai alese din rândurile sale. Adică cei ce dovedesc talentul cel mai frumos şi râvna cea mai aprinsă pentru Dumnezeu. Pe lângă talentul cântării şi al compunerii de poezii din ce în ce mai inspirate şi mai frumoase, pe care îl dovediseră şi până aici câţiva, se impuneau şi talentele unor poeţi din ce în ce mai harnici – după cum am mai scris despre problema aceasta şi în alt capitol mai înainte. De fapt preocuparea poetică nu era nouă în Oastea Domnului. Mai fuseseră multe astfel de încercări şi în trecut. Dar, pe când cele de mai înainte fuseseră doar nişte dibuiri trecătoare, acum această preocupare se arăta vădit puternic promiţătoare în mulţi.