O serbare religioasă pentru deţinuţi

Traian DORZ, HRISTOS – MĂRTURIA MEA

… Noi, la Beiuş, luasem din timp toate aceste măsuri, iar în ziua a treia de Crăciun [1947], după cum hotărâsem cu toţii, ne-am întâlnit din toate satele înconjurătoare la şcoala primară din Beiuş. De acolo ne-am împărţit în două grupuri. Unii cu coşurile lor pline de hrană şi cărţi au luat-o spre spital, unde trebuia să se împartă câte doi în fiecare salon, să stea de vorbă cu fiecare bolnav şi să-i lase fiecăruia câte un dar de hrană trupească şi alt dar de Biblii şi diferite alte cărţi.
Un alt grup, cel mai mare, urma să mergem în închisoare, fiindcă acolo era o şi mai mare nevoie.
Directorul închisorii, cu care luasem din timp legătura, dăduse deja dispoziţia ca toţi deţinuţii să fie adunaţi în jumătate din marea sală de întruniri a închisorii, iar în cealaltă parte ne-am aşezat noi. Între grupul nostru şi deţinuţi erau aşezaţi vreo zece gardieni, spre a păstra ordinea.

A început programul nostru cu o rugăciune zguduitoare pe care toţi au însoţit-o cu multe lacrimi – împrejurarea aceasta fiind cu totul deosebită. Bieţii oameni nefericiţi se agăţau de Dumnezeu cu toată disperarea sufletului lor…
O, ce mare nevoie are sufletul oamenilor de Dumnezeu totdeauna – dar în zilele necazului lor El rămâne singura lor nădejde.
Programul a continuat cu mărturisiri puternice despre Hristos şi Planul dragostei lui Dumnezeu, Care împlinea, la Naşterea Mântuitorului, profeţiile făcute de veacuri pentru venirea Răscumpărătorului, Care va izbăvi pe om din păcat şi din moarte, zdrobind puterea satanei care ne ţinea robi prin păcat.
Toate cuvântările aveau un conţinut plin de chemare şi de întoarcere la Dumnezeu, mai ales din această cumplită stare de robie, atât sufletească, cât şi trupească în care erau ei…
Dar nu numai ei…
Mai erau de faţă şi doi preoţi credincioşi, care veniseră şi ei să ia parte la această lucrare a dragostei lui Hristos împreună cu noi.
Copiii şi tineretul nostru au recitat mişcătoare poezii şi cu toţii am cântat multe cântări şi colinzi, ascultate cu bucurie şi cu lacrimi.
La urmă s-a încheiat totul cu o altă rugăciune puternică de mulţumire către Tatăl Ceresc pentru ocazia aceasta şi de chemare a îndurării Sale prin Domnul Iisus pentru îndreptarea şi mântuirea sufletelor acestora care au auzit Cuvântul Său mărturisit în faţa lor.
Directorul închisorii a mulţumit călduros pentru acest frumos gest al Oastei Domnului şi ne-a zis hotărât: „Uşile închisorii vă vor fi deschise oricând veţi mai dori să aduceţi un cuvânt bun şi o rază de mângâiere acestor oameni ajunşi aici”.
Asta a fost ca o profeţie pe care ne-a făcut-o atunci fără să ştie acest director, fiindcă într-adevăr de atunci şi până astăzi uşile multor închisori s-au tot deschis pentru noi…
Dar nu în felul în care zicea el atunci.
Între timp se răspândi în tot oraşul vestea că Oastea Domnului este cu o serbare şi cu daruri pentru cei din închisoarea oraşului.
Şi ne-am pomenit că vin şi vin tot felul de doamne şi de femei cu coşuri pline, până nu mai încăpeau în locul din faţa sălii unde eram adunaţi. Sufletele milostive rupseseră din hrana lor de Sărbători şi veniseră să aducă o bucurie semenilor în suferinţă şi în lipsă.

După terminarea programului duhovnicesc, surorile şi fraţii au adus darurile lor trupeşti… Se pregătiseră trei cazane mari de hrană caldă şi coşuri multe pline de plăcinte, cârnaţi, cozonaci şi altele, ca de Sărbători.
Era o zi călduţă şi toate aceste daruri au fost făcute grămezi, câte una pentru fiecare om, pe lungile mese fixe care erau întinse în curtea închisorii.
Lângă fiecare grămadă de alimente de tot felul erau şi câteva cărţi religioase pe care am cerut permisiunea să le împărţim.
S-au ajuns din belşug toate nu numai la toţi deţinuţii, dar şi la gardieni, – mai rămânând încă şi pentru magazie, spre a le fi împărţite în zilele următoare.
O, cum le străluceau ochii şi sufletele bieţilor oameni! Şi ce sărbătoare neuitată a fost asta şi pentru ei, dar şi pentru noi toţi cei care luasem parte la ea.

Abia când am ieşit pe poartă în stradă, ca să ne împrăştiem fiecare spre casă, am văzut ce mulţi eram. Cei care plecaseră la spital terminaseră mai devreme şi veniseră şi ei aici.
Cei care se adunaseră de prin oraş erau în atât de mare număr, încât strada spre centru se umplea de noi, o coloană lungă ca la o mare manifestaţie.
Bucuroşi şi fericiţi de ceea ce reuşisem să încheiem cu bine, nici nu ne gândisem atunci că, trecând prin centru, de la geamul partidului, fusesem văzuţi – şi cineva întrebase:
– Ce manifestaţie este asta?
– Este Oastea Domnului, vine de la închisoare, unde a făcut o serbare religioasă pentru deţinuţi, a răspuns cineva.
– Aha… Bine!
A treia zi, plutonierul de jandarmi de la postul comunei se oprise în faţa casei noastre şi i-a spus lui tata:
– Spune fiului tău să iasă până afară.
Am ieşit. Plutonierul era călare pe un cal uriaş şi, de pe spinarea calului, mi-a zis:
– În cinci minute să fii gata să mergi cu mine la Comisariat la Beiuş.
Am îmbrăcat o haină ceva mai groasă şi, luând în mână o colecţie a foii «Isus Biruitorul» din anul acesta, spre a arăta, dacă va fi nevoie undeva, că eu lucrez acolo, am ieşit, spunând:
– Sunt gata!
– Vino cu mine. Vom merge pe sus prin sat, să-l luăm şi pe popa care a fost cu voi.
Şi o luă înainte la drum, el călare, eu pe jos înapoia lui.

La preotul acasă nu era nimeni, aşa că, după ce am făcut acest mare ocol, am întors la şoseaua care ducea spre oraş.
Era joi, zi de târg la Beiuş, înainte de Anul Nou şi drumul era plin de oameni care veneau de la oraş. Toţi se uitau după mine miraţi şi clătinând din cap. Mă cunoşteau din copilărie ca pe un om credincios şi nu puteau înţelege de ce sunt dus acum de jandarm în acest mod ruşinos.
Unii încercau să mă întrebe, să stea de vorbă cu mine, dar jandarmul furios se răstea la ei:
– Taci şi-ţi vezi de drum! Sau vrei să te iau şi pe tine lângă el?

Am ajuns la poarta Comisariatului de Poliţie.
Comisarul de serviciu m-a dus înăuntru, în faţa unui bărbat înalt şi voinic care m-a întrebat răstit:
– Cum te cheamă pe tine?
– Traian Dorz, i-am răspuns liniştit.
– Ce-i aia în mână la tine?
– Colecţia foii «Isus Biruitorul», la care sunt redactor!
– Bine, las-o aici! De aici înainte ne vom mai ocupa noi de asta. Tu te-ai ocupat destul.
Ce ai prin buzunare? Scoate tot şi pune pe masă!
Scoate-ţi şi cureaua şi şireturile, tot ce ai: ceas, stilou, bani, acte… Tot ce ai asupra ta.
Tot-tot…

Am scos totul şi le-am depus pe masa lui. Apoi a făcut semn la unul care mai era acolo, iar acesta m-a luat şi m-a dus în fundul coridorului larg unde era o uşă cu cheia pe dinafară.
A descuiat-o şi, împingându-mă de spate, mi-a zis:
– Hai şi tu la ăştialalţi care te aşteaptă, că li-e frig singuri. Vă mai încălziţi dacă sunteţi mai mulţi.
Şi râzând, trânti uşa după mine, răsucind cheia.
M-am uitat la cei trei care mai erau acolo stând pe trei scaune de trei feluri.
Era un avocat, un notar public şi unul dintre cei doi preoţi cu care fusesem alaltăieri la serbarea de la închisoare.
– Dar tu ce-ai făcut? zise avocatul, un om mai în vârstă, pe care îl cunoşteam mai mult după nume; nu avusesem niciodată nimic deosebit cu el! Noi, mai înţeleg să fim luaţi ca oameni primejdioşi pentru regimul acesta, că am mai făcut politică şi am mai avut şi alte păcate, zise el uitându-se mirat spre ceilalţi, dar acest om, pe care îl ştiu de când era copil ca pe un sfânt, n-a făcut nimic. De ce-l vor fi luat şi pe el? De ce te-au luat, măi frate?
– Nu ştiu! am zâmbit eu liniştit. Nu mi-au spus absolut nimic. M-au adus aici, mi-au luat tot ce aveam asupra mea şi m-au băgat în magazia asta lângă dumneavoastră. Dar cu dumneavoastră ce-i?
– Nu ştii nimic ce s-a întâmplat la Bucureşti?
– Nu!
– Regele a fost detronat, ţara s-a declarat republică, iar noi, cei care eram mai nu ştiu cum, am fost aduşi aici pentru ca nu cumva să primejduim cu ceva procesul înnoitor care a început în ţară. Asta e!
– Fii liniştit, zise notarul zâmbind, peste două-trei zile au să ne dea drumul. Nu suntem noi oameni primejdioşi pentru ţară nici unul, – afară poate de dumneata, care eşti un aşa de înarmat ostaş al Domnului.
Toţi râseră, apoi începură să povestească altceva, din care fuseseră întrerupţi prin venirea mea.
Nu mă interesau poveştile lor lumeşti, la care din când în când le mai răspundea cu câte o observaţie părintească şi preotul. Era şi el din oraş. Mă retrăsesem într-un colţ şi, închizând ochii, mă prefăceam că dorm, spre a nu mă atrage şi pe mine în discuţiile lor.
Gândurile mele zburau departe, la lucrul Domnului, pe care îl lăsasem, la fraţii faţă de care aveam o mulţime de obligaţii… La treburile atât de multe care mă aşteptau şi la faptul că nimeni dintre ai mei şi dintre fraţi nu ştiau unde mă aflu şi nici cât voi fi ţinut aici. …