În noaptea de 6 martie 1982, presimţind că i se apropie sfârşitul, s-a ridicat de pe patul lui de boală, şi a luat lumânările pregătite pentru moarte, a trecut în camera fetei lui, Maria, a trezit-o din somn şi i-a cerut să-i aprindă lumânările, căci îngerul Domnului a venit după el ca să plece. Apoi s-a rugat câteva clipe Domnului, după care s-a aşezat pe pat, a mai respirat de câteva ori, apoi a trecut fericit şi senin în braţele Domnului Iisus, pe Care L-a iubit şi L-a slujit din tot sufletul său până la capăt.
Fratele Pavel Dragomir s-a născut în 11 august 1905, în satul Tufari de lângă Orşova, judeţul Mehedinţi, din părinţi muncitori săraci, având încă doi fraţi şi o soră. Părinţii erau aproape total necredincioşi, tatăl, mai ales, era pătimaş beţiv şi jucător de cărţi. Astfel el n-a avut de la cine să primească nici o creştere creştinească.
La vârsta de 18 ani s-a îmbolnăvit de tifos şi a zăcut multă vreme fără nici o nădejde. Mama sa, având totuşi puţină credinţă şi ţinând mult la el, a început să postească şi să se roage Domnului Iisus şi Maicii Domnului pentru salvarea lui.
În ziua de 15 august, sărbătoarea Maicii Domnului, tânărul Pavel a avut o viziune: o femeie îmbrăcată în alb s-a pogorât din văzduh şi a făcut asupra patului său semnul Crucii, apoi i-a zâmbit cu bunătate şi a dispărut. În acel ceas, bolnavul a strigat-o pe mama lui, i-a povestit minunea, apoi s-a ridicat din pat şi s-a plecat la rugăciune împreună cu mama lui, fiind vindecat.
S-a căsătorit în februarie 1934, în Mehadia, cu soţia sa Anca, fată dintr-o familie de oameni credincioşi. Aceasta l-a ajutat foarte mult, îndemnându-l pe calea credinţei, deoarece el încă era atras spre păcatul trăirii lumeşti.
În timpul războiului, înainte de a pleca pe front, Domnul l-a mai cercetat o dată puternic, printr-o altă salvare minunată. Lucrând în sărbători la căratul lemnelor de la pădure, s-a răsturnat o dată cu el vagonul încărcat cu lemne. Pavel şi soţia lui au căzut în apă, iar lemnele s-au răsturnat peste ei. Numai Domnul i-a scăpat de la o moarte sigură, dar amândoi s-au ales cu fracturi şi schilodiri. Aceasta i-a învăţat să nu mai lucreze în sărbători şi să nu mai calce Cuvântul lui Dumnezeu.
Pe front, un soldat i-a dat Biblia lui, spunând:
– Ia tu Biblia asta, citeşte în ea şi slujeşte-I lui Dumnezeu. E Biblia mea, dar eu nu mai sunt vrednic de ea, pentru că am apucat pe căile cele rele, dar tu ai apucat pe drumul cel bun şi tu eşti vrednic să o ai.
Astfel fratele Pavel a făcut cunoştinţă cu Cartea Domnului, Biblia, a citit în ea şi astfel a ajuns să părăsească orice rău şi să dorească tot mai mult după Domnul.
Întors de pe front, era nelipsit de la biserică, împreună cu soţia sa şi cu cele două fetiţe ale lor. În curând, aflându-se la lucru în comuna Marga din judeţul Severin, unde era o puternică adunare a Oastei Domnului, s-a predat acolo pe deplin Domnului Iisus, punând frumosul legământ de ostaş al Lui în anul 1964.
Îndată după hotărârea sa pentru Domnul, fratele Pavel a început să lucreze şi în satul său, Mehadia, adunând în casa lui vecinii, prietenii, rudeniile şi sătenii, pentru a le citi şi vorbi din Biblie, a se ruga şi cânta Domnului. Soţia sa şi unul dintre fraţii săi l-au înţeles şi l-au ajutat mult în lucrul Domnului. Dar una dintre fetiţele sale n-a vrut să-l asculte şi nici să-l urmeze în credinţă.
Preotul satului, la început, a fost împotriva adunării Oastei Domnului şi a fratelui Pavel. Dar mai pe urmă, cucerit de purtările frumoase ale fraţilor, a devenit binevoitor, îngăduind adunările Oastei în biserică şi luând şi el parte cu bucurie la ele.
În 20 iulie 1955, fratele Pavel i-a invitat pe fraţii din jur la o mare adunare a Oastei Domnului în Meha¬dia. A fost prima adunare duhovnicească acolo. Au luat parte mulţi fraţi, iar aceasta a avut un mare răsunet între toţi locuitorii comunei. Cu acest prilej au venit multe suflete şi s-au predat Domnului, întrând în Oastea Domnului Iisus.
În anul 1959, când au venit marile prigoane şi arestări, fratele Pavel a fost luat şi el şi dus la închisoarea din Timişoara, dat în judecată şi condamnat la 10 ani muncă silnică. În tot timpul anchetei şi procesului a avut o atitudine demnă.
În închisoare, tot timpul celor 5 ani, peste tot pe unde a fost, fratele Pavel a avut o comportare plină de blândeţe, de credincioşie şi o dovadă de frate adevărat şi statornic, atât faţă de fraţii săi ostaşi ai Domnului, cât şi faţă de toţi cei cu care era la muncă ori la suferinţă în închisoare. Această frumoasă purtare a lui l-a făcut să fie preţuit şi vorbit de bine de către toţi.
În anul 1964, după eliberarea din închisoare, fratele Pavel a început din nou să lucreze, cu toate condiţiile grele, spre a-i aduna iarăşi pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi de încercări şi de necazuri. Fiind sărac trupeşte, fratele Pavel lucra prin alte localităţi, dar venea adesea pe jos 20-25 km, pentru a veghea şi îmbărbăta adunarea frăţească din Mehadia.
În 1972 soţia sa Anca s-a îmbolnăvit grav şi a trecut la Domnul, dar el n-a încetat lucrul său sfânt – ci a continuat să meargă prin satele îndepărtate, nu numai pentru lucrul mâinilor sale, pentru pâinea zilnică, ci mai ales pentru lucrul Evangheliei, pentru viaţa veşnică. În toate acestea l-a ajutat fata lui cea mai mică, Maria, care devenise şi ea un suflet predat cu sinceritate Domnului Iisus.
Dar fratele, slăbit trupeşte de muncă şi boală, a ajuns curând să nu mai poată lucra. Tot timpul anilor săi din urmă i-a petrecut pentru Domnul, în adunări, în posturi şi rugăciuni.
În anul 1980 i-a venit acasă, bolnavă şi oarbă, şi fiica lui cea mai mare, Elisabeta, nenorocită de păcatul prin care trăise. Dar fratele Pavel a făcut totul ca ea să se predea Domnului şi a îngrijit-o până la moartea ei, un an de zile pe pat.
În noaptea de 6 martie 1982, presimţind că i se apropie sfârşitul, s-a ridicat de pe patul lui de boală, şi a luat lumânările pregătite pentru moarte, a trecut în camera fetei lui, Maria, a trezit-o din somn şi i-a cerut să-i aprindă lumânările, căci îngerul Domnului a venit după el ca să plece. Apoi s-a rugat câteva clipe Domnului, după care s-a aşezat pe pat, a mai respirat de câteva ori, apoi a trecut fericit şi senin în braţele Domnului Iisus, pe Care L-a iubit şi L-a slujit din tot sufletul său până la capăt.
La mormânt a fost petrecut cu multă evlavie şi multe lacrimi de către toţi cei care l-au preţui foarte mult din pricina vieţii şi credinţei sale.
Noi va trebui să-l pomenim pe fratele Pavel pentru totdeauna între înaintaşii vrednici, pentru că viaţa şi lupta lui pentru Domnul a fost una dintre cele mai frumoase, mai rodnice şi mai vrednice.
Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Traian Dorz – Fericiţii noştri înaintaşi