Traian Dorz, din Pe genunchii lui Iisus

E bine uneori să fim pedepsiţi chiar de la început, când facem răul, pentru că lecţia pedepsei ne fereşte mai târziu de multe nenorociri. Însă, dacă n-avem de la începutul greşelilor o lecţie usturătoare, nu numai că ne obişnuim să facem răul, dar mai târziu învăţăm binele mai greu.
Eu prima lecţie aspră am primit-o chiar după prima faptă rea. Şi bine a fost aşa, căci, dacă n-o primeam, cred că nu m‑aş fi oprit. Fiindcă răul iute îl înveţi, dar anevoie îl laşi.

Era o primăvară caldă. Tata nu venise din război, mama şi bunicii erau la sapă de mult, pe după grădini.
Aveam abia trecuţi patru ani, dar îmi aduc aminte ca azi. Venisem încălzit de la joacă şi, intrând în casă la răcoare, primul lucru pe care l-am văzut a fost cojocul moşului aşezat pe un scaun. Îndată mi-am adus aminte de îndemnul verişoru-lui meu care era flăcău şi fuma.
– Fură bani de la moşu’, îmi spunea el. Şi adă-i la mine să-ţi dau şi ţie ţigări…
Am băgat mâna în buzunarul moşului, am luat cât am găsit şi repede m-am dus cu banii la văru-meu. El era mai mare cu zece ani ca mine.
Când au venit ai mei de la sapă, au aflat lipsa banilor şi m-au luat la rost, căci numai eu fusesem acasă.
Cred că fuseseră mulţi bani, fiindcă erau tare supăraţi.

Am spus tot, cum a fost.
Au mers toţi cu mine acasă la văru-meu, dar el n-a recunoscut că i-am dat decât o hârtie mică.
A fost crezut el, iar eu a trebuit să rămân în mijlocul tuturor, să dau seamă ce am făcut cu banii.

Şi acum mi-i aduc aminte cum stăteau toţi patru bunicii mei, roată, în jurul meu, pe scaune, iar eu, în mijlocul lor, îngrozit, mă uitam în ochii tuturor, ca să aflu milă şi crezare.
Mama era lângă mine cu o frânghie îndoită în mână şi aştepta să spun.
N-am ştiut ce să spun decât cum se petrecuse.

Dar mama nu mă credea…
Şi a început, supărată, să-mi tragă cu frânghia lovituri peste spate, ca să spun ce-am făcut cu banii.

Plângeam din toată inima şi mă uitam cu durere în ochii bunicilor mei, în care până atunci nu văzusem decât dragoste şi bunătate… M-am cutremurat. Pentru prima dată n-am văzut milă, ci am văzut multă nepăsare faţă de mine în ochii lor.

Aceasta m-a durut mai rău decât loviturile mamei. Ei, care altădată nu m-ar fi lăsat să mă bată nimeni, acum nu mai ziceau nimic.

Abia atunci mi-am dat seama cât de mare rău făcusem. Şi nu mi-a mai părut rău că mă bate mama, ci-mi părea rău că îi putusem întrista chiar atât de tare pe cei ce mă iubiseră atât de mult.

Am spus atunci, cu lacrimile cele mai amare, că nu voi mai fura nimic, cât am să mai trăiesc eu pe faţa pământului, numai să nu mai fie supăraţi pe mine.

În seara aceea, în loc de «Înger, îngeraşul meu», nu ştiu cum m-am rugat, că parcă mă ustura sufletul de amărât ce eram. Dar am avut nişte gânduri că, dacă aş fi ştiut atunci să le spun frumos, aş fi spus cam aşa:

Tatăl nostru Cel din ceruri, Te rog din toată inima mea, cu lacrimi, să mă ierţi de marele rău pe care l-am făcut…
Şi Te rog să dai la bunicii mei alţi bani în locul celor pe care i-am furat eu, ca să nu mai fie nimeni supărat pe mine. Fă, Doamne, să mă iubească iarăşi ca înainte şi mama, şi bunicii mei, cei pe care îi iubesc atât de mult, cum mă iubeau înainte de păcatul meu.

Iar pe mine nu mă mai lăsa, Doamne, niciodată să mai bag mâna în buzunar la nimeni, cât voi mai trăi eu pe faţa pământului.
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Am adormit atunci târziu… Nu mă mai ardeau spatele, dar îmi ardea inima de părere de rău şi mi-a ars multă vreme, ori de câte ori mi-am adus aminte.

Dar ce bine mi-a prins lecţia aceea amară, căci poate, dacă n-o primeam la timp, aş mai fi fost ispitit să mai fac rele de astea.

Slăvit să fie Domnul!

Lasă un răspuns


*